Lumea dacilor

Din vremi rămase-n urmă pe-a timpului cărare,

Din început de lume cu sete de-nălţare,

Un zvon străbate tainic hotare să-mpreune,

Vestind că lumea dacă îmi e de-acum un nume.

Că veacuri curgătoare şi-a tot lăţit moşia,

Unind sub ascultare noroadele şi glia

Ce fost-au răsfirate sub vremuri mişcătoare

Pe nesfârşite câmpuri, sub soarele răsare.

Că, scoborând din ceruri, şi-au pus, în a lor frunte,

Sămânţă veşnicită de zei, care să-nfrunte

Potrivnicele timpuri şi cele crude hoarde,

Venite de aiurea să fure şi să prade.

Că ei se cred din timpuri a fi nemuritori,

Că râd de coasa morţii, că-n cer e locul lor,

Pe câmpul bătăliei, de mor în bărbăţie,

S-or nemuri de-a pururi, slăviţi şi-n măreţie.

Că zeii lor le pus-au în glie, mestecate,

Şi aur cât cuprinde, şi sare, şi bucate,

De-aici să nu mai plece, să fie stâlpi de stână,

Cât vremuri tot vor trece în goana lor nebună.

Azi, duşi în nemurire cu lumea lor uitată,

Sunt dulce pomenire, slăvită şi-nstelată,

Ce nalţă al nost’ suflet, trezeşte şi-nfioară

Simţirea ce se cheamă că-i dragostea de ţară.

Mircea Dorin Istrate