Scrisoare către România mea

​„Dragă Românie, 

La vremea de pripas spiritual prin care trecem își scriu să îți spun... La Multicentenar! Te-am uitat ades, țară dragă, ca om și ca popor, căci am învățat, sub presiunea ideologiilor în care ne-am petrecut viețile- și tu și noi- că ne ierți și când uităm de Tine. Ești acolo, în toate ale noastre, dar nu mereu te slujim cu adevărat. Vei afla acum, când împlinești 100 de ani din eternitate, că nu prea mai semănăm cu cei care au fost gata să moară pentru Tine atunci, pe când te reconfigurai în hotarele după care te-am numit România Mare. Nouă ne e greu și să trăim normal, dar și mai greu să luptăm pentru tine. Ne e greu să facem pace între noi, dar să facem război pentru tine ne va fi imposibil. Ne-am activat urile într-atât încât batjocorim orice, fără nici o jenă, fără nici o roșire de obraz. Dacă mai avem vreunul...Protejăm monumentele celor care te-au înjosit și-i plătim bine pe căpcăunii ce ne-au trimis la moarte concetățenii, ascundem memorialele de la Pitești ori Jilava- acolo unde ți-au rănit libertatea comuniștii- dar ovaționăm fiecare scuipat ce ți-e aruncat pe față. Ni-s mai dragi ciolanele comuniștilor decât moaștele sfinților. Un lucru a rămas la fel. Parte din popor e gata să moară pentru frumusețea și dragul de tine. Altă parte își umplu buzunarele din jertfelnicia lor. Nu reușim să-ți împlinim visul de a ne cuprinde pe toți, mai ales acum când mare parte, aproape cea mai bună parte dintre noi, s-au răzvrătit și s-au hotărât să te poarte cu ei departe, în alte țări și peste alte mări. Te-am purtat în zeghe, Românie, pe dinaintea liniilor comuniste pe care acum, zănateci, le deplângem prin fapte. Ne-am eliberat de comunism spunând că pe tine te-am eliberat. În fond te-am rearestat, într-un ghettou de frică și mediocritate, aruncând la gunoi toată morala care te-a Înviat în pragul de lumină al Nașterii Mântuitorului. 

Nu știu ce să-ți spun să te fac să ne mai ții în hotarele Tale. Poate să-ți reamintesc de copiii noștri, ori de bătrânii ironizați pe nedrept ori răniți de neatențiile noastre sistemice. Pentru ei, rămâi cu noi. Știu că e greu să înțelegi un neam în care Catedralele sunt înjurate iar cimitirele morale sunt socotite temple ale rațiunii și corectitudinii. Ne vei ierta și de data aceasta cum ne-ai iertat de 365 de ori în fiecare din cei 100 de ani ce-i prăznuiești. Deși știm că ești cu mult, mult mai bătrână și că fiecare generație ce ți se adaugă te întinerește. Unii spun că dintâi ai fost România când vodă Mihai intra în Alba Iulia. Și cred. Ne vei spune tu, la Judecata Finală, tot ce n-am înțeles din duruta ta istorie, Românie. Ajută-ne să te recăpătăm ca Țară dincolo de partidele politice ori ura de-acum, dincolo de incredibilele noastre frustrări personale pe care le transferăm, cum altfel, asupra ta. În trecătorile ce-ți leagă pământurile sunt puși la odihnă atleții tăi, cei care-au luptat pentru viața ta, plătind cu viața lor. Articulațiile aceste, umplute cu trupuri de flăcăi și bărbați truditori de pământ, țin trupul tău să nu se răzlețească. Ei sunt mai vii decât noi, pentru că te-au socotit mireasa lor și știm acum că asta i-a făcut veșnici. Noi nu te mai vedem ca pe o mireasă și asta ne strică bucuria. 

Știu că mulți îți trimit scrisori zilele acestea. Devenim grafomani cu prilejul Zilei Tale. Eu socotesc ziua ta fiecare zi. Fiecare Liturghie te poartă în ea, așa cum îl poartă pe Hristos, Singurul aliat care nu te-a trădat niciodată. Și te pomenesc cu fiecare nume ce-l pomenesc. Acolo, pe Discul cu miride aurii, din pâinea ta, suntem toți. Buni și răi, atenți și neatenți, hoți și sfinți. Vii și morți. Toți. Candidații la Înviere din circumscripția România. Te iubim, dar nu știm să o arătăm. Suntem fie liberali, fie excesivi în sentimentul național. Suntem bolnavi încă de libertate. De libertatea noastră. Căci libertatea ta e câștigată de cei dinaintea noastră, rănile de lumină ale Istoriei noastre. Ale Istoriei Tale. Iartă-ne că nu te mai vedem în toată frumusețea ta. Ajută-ne să te iubim. 

Cu respect, Constantin Necula, prin voia lui Dumnezeu, preot Lui și cetățean al Tău, Românie”

Discursul lui Iuliu Hossu la 1 decembrie 1918

Ştefan Hruşcă, Adrian Păunescu - Bat clopote cântând reîntregirea

Doamne, ocrotește-i pe români!

Rugăciune pentru 1 Decembrie

de Adrian Păunescu 

Ne iartă, Doamne, ura si gîlceava
de care suntem zilnic vinovați, 
dar către Tine tulnicul suna-va,
să-ntorci privirea Ta către Carpați.

Prea mult abandonați acestei toamne,
nu mai avem în vatra casei foc,
mai dă-ne-un pic de amintire, Doamne,
răbdare și iertare și noroc.

Că pentru vite nu mai sunt nutrețuri
și asteptăm o pâine din import,
când bietul om s-a prăbușit sub prețuri
și sufletul în el e-aproape mort.

Ne-am despărțit în triburi și în secte,
în cluburi, în partide și în găști,
iubirile directe sunt suspecte.
Dorești succes? Învață să urăști.

Dușmanii nu puteau să ne condamne,
cum noi, pe noi, ne-am condamnat la rău,
de ce să mai venim la Alba, Doamne,
când e negustorit și duhul Tău?

Și, totuși, Alba-Iulia există,
și, totuși, cineva i-a dat un rost,
și-a fost și-atunci pornire anarhistă,
și Dumnezeu tot ocupat a fost.

Cu grohotiș pe tălpi și brumă-n gene,
să-nvingi un vechi și tragic handicap,
și, în onoarea Albei Apusene,
să-ți scoti căciula dacică din cap.

Se aude Basarabia cum plânge
de dorul Țării Mari, pierdute-n veci,
și-n clopote e treaz același sânge,
și-aceiași ochi imperiali sunt reci.

Si nu-i Emilian la catedrala,
uzurpatorii lui lucreaza calmi,
nici umbrele din somn nu se mai scoala,
nici nu mai cînta doctor Iacob psalmi.

Și ne e dor de-o sfântă sărbătoare,
în care toți să ne-adunăm aici,
și ne e dor de România Mare
și am rămas îngrozitor de mici.

Dar, Doamne, pune-Ți pe cetate talpa,
mai dă-ne harul unui gest postum,
mai cheamă-ne, mai rabdă-ne la Alba
și să mai încercăm măcar acum.

Always remember Romania

Ziua Limbii Române

Azi, 31 august 2013, prăznuim Ziua Limbii Române, sărbătoare dedicată sufletului etnic românesc.

Grigore Vieru, prin harul poetic divin, a definit măiastru, cu adevărat, frumuseţea limbii noastre:

"Pe ramul verde tace

O pasăre măiastră,

Cu drag şi cu mirare

Ascultă limba noastră.

De-ar spune şi cuvinte

Când cântă la fereastră,

Ea le-ar lua, ştiu bine,

Din, sfânta, limba noastră."

Hristos s-a Înălțat!

Înălţarea Domnului este prăznuită la 40 de zile de la Înviere şi este una dintre cele mai importante sărbători ale creştinătăţii. Ea încheie ciclul Mântuirii Omului. Astăzi este şi Ziua Eroilor neamului. Înălţarea este cunoscută în popor şi ca Ispasul sau Paştele Cailor. În acea zi de Joi din săptămâna a VI-a de după Paşti, Iisus Înviat li s-a arătat din nou în trup ucenicilor şi Maicii Sale, i-a luat cu El în afara Ierusalimului şi i-a dus pe Muntele Măslinilor. Acolo, i-a anunţat că vor fi "îmbrăcaţi cu putere de sus" (anunţând astfel Pogorârea Duhului Sfânt, peste 10 zile) şi i-a îndemnat să se împrăştie în toate colţurile lumii pentru a propovădui. În timp ce le spunea aceste vorbe de rămas bun, Iisus i-a binecuvântat şi a început să se ridice uşor de la pământ, până a fost acoperit de un nor.

Ucenicii au rămas rămas împietriţi de uimire. Atunci au apărut alături de ei două persoane îmbrăcate în straie de un alb strălucitor (nu e greu de ghicit identitatea lor angelică) şi le-au spus: "Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer." (Faptele Apostolilor 1,11) Îngerii au vestit astfel A Doua Venire a lui Hristos, de la sfârşitul vremurilor.

Deșteaptă-te, pământ român! Biruește-ți durerea...

,, Era odinioară un neam de frați născuți dintr-o mumă și dintr-un tată... și veni acel neam într-o țară lată și mănoasă pe căile cerului de se pomenește și astăzi... Și frații se iubeau între sine și creșteau în avuție și fericire... turme nenumărate, ca stelele, pășteau în câmpii întinse... vecinii și hoții pizmuiau unirea, puterea și bogăția lor, dar le era teamă de dânșii, căci bărbăția lor îi îngrozea... și astfel acești frați trăiau fericiți, și copiii lor în moștenirea cea mare rămasă de la părinții lor... Când vreo nevoie venea dintr-o parte, ei alergau cu toții într-acolo... cădeau cu toții împreună, când vijelia mare îi dobora, dar se ridicau iarăși cu toții împreună și izbândeau... astfel se pleacă și se ridică în timp de viscol vârfurile codrilor.

Mândria de a fi român a căpătat arest la domiciliu

Mândria constituie un prilej de mulţumire şi satisfacţie care îi conferă deţinătorului o oarecare superioritate în raport cu alţi semeni de-ai săi. Iar asta se numeşte respect. Respectul este ca şi o victorie care se câştigă, dar mai ales se păstrează. Aceasta este de fapt încununarea a însăşi existenţei unui om într-o comunitate.

România, încotro?

Haosul bântuie țară, iar cei mai mulți dintre locuitorii ei rămân indiferenți. Așteaptă dreptate până la capăt, o Românie  corectă și o Românie a bunului-simț, chiar dacă tot ce întâmplă în ultimile luni  pe meleagurile mioritice contravin acestor deziderate.

Uniunea Social Liberală a câștigat alegerile exploatând la maximum nemulțumirea față de regimul Băsescu, utilizând tot arsenalul de promisiuni electorale pentru a-și adjudeca victoria. Din păcate, foarte puține promisiuni s-au materializat, iar politicile promovate în ultima vreme calcă în picioare  demnitatea umană și cea națională.

Un moment de cumpănă

Astăzi, 24 aprilie 2013, vă aduc la cunoștință, vorba unui "clasic" în viață, ce în urmă  cu câțiva ani m-a cucerit prin oratorie și prin manifestul "Revoluția bunului-simț", "mă despart în mod fundamental" de Partidul Național Liberal, dându-mi demisia din partid.

Constantin Brâncuși- românul ce, prin opera sa, a biruit Moartea

Modest, simplu, dar grandios și un loc foarte încărcat, Atelierul lui Constantin Brâncuși, situat lângă o clădire imensă Pompidou, care este sediul expozițiilor de artă contemporană, te va primi cu brațele deschise, fără taxă de intrare. Luminos, te va mângâia pe creștet și te va mirui cu apă vie. Loc de meditație și reculegere. Un loc unde dăinuie sufletul unui GENIU ROMÂN, Constantin Brâncuși.

Arta reprezintă credință, dăruire, transfigurare, conștiință de Sine și o infinită iubire pentru Divin, iar sculptorul român a oferit prin opera sa dovada vie că arta  adevărată poate mântui lumea.

PRĂBUŞIREA CAPITALISMULUI

Aţi jucat vreodată "Monopolly"? Cunoaşteţi jocul, acel joc ce imită destul de bine economia capitalistă, în care jucătorii au la dispoziţie un teanc de bani-jucărie, cu care vor face achiziţii, investiţii şi plăţi?
OK. Imaginaţi-vă acum că jucăm acest joc, distribuind inegal suma aceea finită, adică mai precis dând unuia dintre jucători întreaga sumă şi toate "proprietăţile" de pe tabla de joc, lăsând ceilalţi jucători fără nici un fel de sumă ori proprietate.

Ieșirea de sub vremi

 

De sub tutela timpului, omul iese doar când trece pragul veșniciei. De sub vremi, omul poate ieși doar depășindu-și condiția de simplu actor pe scena vieții.

Societatea românească se află la răscruce. Molima sărăciei pare de nestăvilit. România, Grădina Maicii Domnului, și-a pierdut  "grădinarul".
Țarina noastră e năpădită de "buruieni" ce ne sufocă viitorul. Noi, cei care ne ducem veacul în această parte a lumii, creștinați de Sfântul Andrei,  pe lângă credința în Dumnezeu, avem șansa salvării  doar "prin noi înșine". Curajul de a ne dori un viitor  pentru urmașii noștri trebuie să ne trezească la realitate! Nu putem accepta la infinit  să fim simpli pioni pe tabla de șah a României. Până când vom tolera să fim batjocoriți în propria țară?!

Încotro, România?

Suntem mai săraci decât am putea crede. Ne-am pierdut reperele ce ne puteau conduce la liman.
La 24 de ani de la vărsarea de sânge nevinovat din decembrie 1989, România arată ca un animal bolnav și hăituit. O parte însemnată a comunității internaționale, profitând de numeroasele scandaluri politice, vede în România, în special, un loc în care fărădelegile sunt la ele acasă.