Despre mine

Fotografia mea
Sunt o fiinţă ce a trecut prin "furcile caudine" ale existenţei, care a pierdut uşor ...şi a câştigat greu lupta cu viaţa. Când am pierdut, am dobândit Credinţă, iar când am câştigat, m-am bucurat de Nădejde; ajungând, azi, să înţeleg de ce este atât de greu urcuşul spre Omul "încoronat" cu demnitate creştină.

joi, 2 aprilie 2020

Soldați sau doctori...

Soldați sau doctori. Avem dreptul să-i judecăm pe medicii care-și dau demisia în timpul pandemiei de coronavirus?


Suntem în „stare de urgență”, una de natură medicală, iar în aceste momente medicii sunt în prima linie. Medicii de acum sunt soldații din timp de război. Dacă soldații ar dezerta în timp de război ar fi judecați de o curte marțială și ar primi pedepse grele. Putem face în aceste zile asocierea medic= soldat? Este corectă din punct de vedere etic?


Radu Umbreș: Mi se pare problematică această asociere. Soldatul este recrutat/se înrolează cu un contract explicit care prevede pedepse pentru dezertare. Cadrele medicale au fost încadrate cu un contract de alt tip, de prestare a unor servicii. Dacă medicilor li s-ar prezenta de la început condițiile în care vor lucra și pedepse pentru încălcarea contractului inițial, atunci am putea trage o paralelă.



Am putea discuta de încheierea unor noi contracte de muncă în care să se prevadă drepturi și obligații în cazul unor evenimente extreme cum este această pandemie. Așa, doctorii ar putea avea de ales dacă vor continua în noile condiții contractuale (eventual pot să negocieze recompense suplimentare sau condiții de muncă minimale), sau pot alege să nu mai lucreze. Abia după ce fac o alegere liberă și conștientă, putem să le judecăm comportamentul.



În ceea ce privește comparația cu soldații, aș zice că avem în România generali pe timp de pace, pensii speciale pentru militari și nenumărate drepturi aparte fără să fim angajați într-un război major din 1945 încoace (cu excepția militarilor aflați în teatre de operații cum ar fi Kosovo, Afganistan sau Irak, despre care ar trebui să facem o discuție specială, mai ales că aceștia au ales să participe, nu au fost forțați). Comparația cred că îi defavorizează pe medicii atât de blamați în aceste zile.



Radu Uszkai: Filosofia morală este cu atât mai relevantă pentru noi cu cât este capabilă să facă lumină în situații care pot fi caracterizate drept dileme. Din punct de vedere teoretic, o dilemă morală este o situație în care putem să producem temeiuri solide pentru două sau mai multe decizii pe care un agent moral le poate lua.



O modalitate prin care încercăm să înțelegem în primul rând datele unei probleme este de a compara situația în cauză cu un exemplu ideal în care considerăm că intuițiile tuturor converg spre aceeași soluție.



Analogia dintre medici și militarii aflați pe front în luptă deschisă cu inamicul se încadrează într-un asemenea efort filosofic, însă sunt sceptic că aceasta surprinde, întru totul, toate aspectele normative ale situației în care ne aflăm.



Desigur, din punct de vedere retoric și simbolic, metafora luptei împotriva Covid-19 a căpătat valențe militare în discursurile publice ale multor politicieni ori influenceri însă există, în opinia mea, niște limite inerente ale unei asemenea strategii argumentative.



Pe de-o parte, desigur, eticienii discută deseori despre datoriile speciale și stringente pe care indivizii le au în virtutea faptului că aparțin unei anumite organizații profesionale, fie ea liberală sau nu. În sensul acesta, doctorii (la fel și militarii) nu sunt niște simpli angajați cu drepturi și obligații precum strungarii, fotbaliștii sau croitorii.



Pe de cealaltă parte, suntem siguri că nu există niciun temei moral în virtutea căruia chiar și un militar nu ar avea dreptul moral (legal, desigur, el ar ajunge în fața judecății unei curți marțiale) de a dezerta în timp de război? Are un militar datoria de a lupta într-un război injust? De a masacra populația civilă ca urmare a ordinului unui superior? Sau, pentru a ajunge mai aproape de subiectul nostru, are un militar datoria de a urma ordinele unei conduceri incompetente care îl trimite la luptă neechipat și îi pune în pericol viața periclitând șansele ca batalionul său să câștige lupta?


Radu Uszkai: „Numărul doctorilor care au protestat, public, împotriva corupției din sistem este cel mai mic dintre toate organizațiile profesionale liberale din România”

Mulți medici invocă lipsa mijloacelor cu care să-și facă meseria. Cu alte cuvinte, ei spun că atâta vreme cât statul nu le oferă mijloacele (măști, combinezoane, aparate de ventilație etc), ei nu-și pot face treaba. Deci mai degrabă e vina statului, nu a lor. În același timp, medicii au depus un jurământ prin care s-au angajat să nu-și abandoneze niciodată pacienții. Cum se împacă aici cele două aspecte: pe de o parte, lipsa mijloacelor de a face bine, pe de altă parte obligația de a face bine, inclusiv cu mâinile goale dacă nu ai altceva la îndemână?


Radu Umbreș: Oare un medic care se îmbolnăvește din cauza lipsei de echipamente, care îmbolnăvește și alți pacienți sau alți doctori, nu face mai mult rău? Oare un medic care lucrează împotriva voinței sale nu este oare descurajat, ineficient, neatent, incapabil într-un fel sau altul să-și ducă misiunea la bun sfârșit?



Ce preferăm? Să-și facă doctorii datoria sau să avem rezultate cât mai bune din punct de vedere medical? S-ar putea ca cele două variante să nu ducă în aceeași directie și la aceleași judecăți morale.



Radu Uszkai: Deseori, când ne gândim la deontologia medicală, punctul de plecare este jurământul lui Hipocrate precum și la celelalte sisteme de norme generate endogen (coduri etice profesionale ale unor organizații medicale) ori exogen (ca urmare a unor reglementări venite din exterior, de cele mai multe ori din partea statului).



Ce este comun acestei întregi infrastructuri etice ale profesiei medicale este, desigur, suprapunerea dintre datoria profesională și cea morală a doctorilor, în speță aceea de a-și salva pacienții. Din această perspectivă, cred că există mai multe chei de lectură a ultimelor demisii din sistemul medical public românesc.



Poate un doctor echipat necorespunzător să-și îndeplinească datoria față de pacienți? Este legitim oare ca doctori care trebuie să-și spele măști, care oricum nu le asigură o protecție corespunzătoare, să fie obligați să trateze, atât pacienți suspecți/infectați cu noul coronavirus, cât și alți pacienți care vin cu alte probleme la spital?



Este de netăgăduit, cred eu, că cel puțin unii medici sunt puși concomitent în situația de a alege între a respecta principiul binefacerii (în relație cu pacienții infectați cu Covid-19), dar și principiul nefacerii răului (în relație cu alți pacienți, veniți la spital cu alte probleme, dar cărora le pot transmite virusul în contextul în care nu beneficiază, pe alocuri, nici de niște standarde minimale de protecție).



Apoi, datoria binefacerii în relație cu pacienții poate să intre în contradicție cu datoriile pe care medicii le au ca indivizi umani: față de familia, prietenii ori comercianții cu care ar intra în contact în momentele când nu se află la locul de muncă. Cine este însă responsabil pentru această situație?



Nu suntem, din nou, în fața unui exemplu tradițional al unei responsabilități morale colective și difuze? Pe de-o parte, avem un stat incapabil să-și îndeplinească sarcina minimală pe care noi i-am încredințat-o în virtutea contractului care stă la baza existenței noastre sociale: noi renunțăm la unele drepturi și la o anumită parte a veniturilor în sprijinul protecției și securității.



Eșecul statului român, de la cele mai înalte eșaloane ministeriale la deciziile manageriale abuzive și imorale ale directorilor de spital din Suceava, spre exemplu, nu face nimic altceva decât să sublinieze importanța instituțiilor pe baza căruia jocul democratic ar trebui să aibă loc în țara noastră.



Pe de cealaltă parte, situația corpului profesional al medicilor este cu atât mai interesantă cu cât – iar aici sper să nu mă înșel din punct de vedere empiric – numărul doctorilor care au protestat, public, împotriva corupției din sistem este cel mai mic dintre toate organizațiile profesionale liberale din România.



Pentru un sistem cu atât de multe deficiențe și cu o corupție endemică (n-a trecut mult timp de la scandalul dezinfectanților, nu?) am avut prea puțini avertizori de integritate ori încercări de „nesupunere civică” ale medicilor din România.


Radu Umbreș: „Nu putem crea eroi cu forța, este o idee contrară ideii de sacrificiu, de eroism”

În această relație stat-medici intervin acum oamenii, potențialii pacienți. Mulți dintre ei îi acuză pe medicii demisionari de trădare și lașitate. Avem dreptul să intervenim în această dispută, ca și contribuabili la sistemul medical românesc, și să facem presiuni pe stat să adopte măsuri mai dure împotriva demisionarilor (să li se interzică să-și dea demisia, să fie pedepsiți dur, să nu mai aibă voie să se întoarcă vreodată în meserie, ca să dau doar câteva exemple din ce am citit pe Facebook zilele acestea)?


Radu Umbreș: Cred că ar fi o idee foarte proastă să reacționăm dur. Ar duce la prăbușirea încrederii în medici (lucrează doar pentru că sunt forțați, altfel și-ar abandona pacienții), încrederea în stat (alege să forțeze medicii să lucreze, dar nu să le ofere condiții de desfășurare a muncii), dar și a încrederii medicilor în pacienți (pacientul este egoist, se gândește doar la binele lui și nu-i pasă de sănătatea medicilor).



Soluția optimă trebuie să păstreze medicii în sistem de bună voie, aceștia să aibă încredere că sistemul îi sprijină și că munca lor salvează vieți, să înțeleagă că societatea le este recunoscătoare, atât simbolic, cât și practic.



Radu Uszkai: Furia publicului este legitimă și îndreptățită în baza așteptării rezonabile din partea noastră de a beneficia de o serie de servicii publice în virtutea cărora aproape toți considerăm existența statului necesară în vremea unei pandemii. Direcționarea acestei furii înspre medici, fie prin blam moral, fie prin propunerea unor sancțiuni mai mult sau mai puțin permanente este, pe de-o parte, întemeiată dacă analizăm comportamentul medicilor din alte țări care, confruntați o perioadă cu lipsuri similare, au rămas pe poziții.



Pe de altă parte, cred că aceasta este o ocazie ratată a publicului de a pune presiune acolo unde contează mai mult în acest moment. Cum spuneam anterior, cred că este greu să scoatem din ecuație responsabilitatea morală pe care medicii o au la rândul lor pentru aspectul general al sistemului medical din România.



Totuși, demisia unor medici din sistemul public, cu precădere din orașe mici, unde cetățenii sunt lipsiți de alternative, nu ar trebui să fie nimic altceva decât semnalul de alarmă pentru ca noi, cetățenii, să punem presiune pe stat să aloce fondurile necesare pentru achiziția echipamentelor de protecție fără de care lupta împotriva Covid-19 nu are cum să fie câștigată.



Un asemenea act de lașitate ar putea avea, așadar, niște consecințe neintenționate pozitive.



Pe de cealaltă parte, acuzațiile de trădare sau lașitate din spatele tastaturii pot fi făcute doar din punctul în care tu, ca cetățean, ai făcut tot ce ți-a stat în putere, pentru a contribui la echiparea spitalelor din comunitatea ta. A externaliza responsabilitatea întotdeauna doar către stat ori către alți indivizi este tot un semn al lașității.



Zilele acestea se dau exemple de medici eroi, de medici care merg în zone de conflict, voluntari de la „Medecins sans frontieres” etc. Este corectă asocierea dintre medici care fac lucruri deoarece cred într-o cauză și medici angajați pe bază de contract, care și-și fac meseria la fel care orice alt angajat din România?



Radu Umbreș: Unii medici au ales să fie eroi, alții nu. Nu putem crea eroi cu forța, este o idee contrară ideii de sacrificiu, de eroism. Cum ar fi dacă am obliga medicii să lucreze fără compensație, să devină eroi fără voie? De ce să ne oprim la medici? Hai să forțăm pe toata lumea să fie eroi, să interzicem gunoierilor, casierilor, livratorilor să își dea demisia....



Radu Uszkai: Pentru a ne întoarce la prima întrebare, cred că de-abia acum suntem într-un punct în care analogia dintre medici și militari poate să funcționeze. Riscul existențial al deciziei de a deveni militar e prezent în matricea ta de costuri de dinainte de a te înrola.



Similar, a decide voluntar că dorești să fi un medic care lucrează în zone de conflict înseamnă a acționa autonom, pe baza unei cunoașteri complete a riscurilor potențiale. Este dezirabil să ne gândim la doctorii care aleg să fie voluntari la „Medecins sans frontieres” ca având întocmai profilul etic pe care trebuie să-l cultivăm în cadrul educației morale a medicilor noștri. Sacrificiul personal pentru binele altora este lăudabil moral – ori, cum spun filosofii, avem o datorie supererogatorie să ne comportăm astfel – dar orice teorie a unei etici profesionale medicale care le impune o asemenea datorie membrilor săi le cere prea mult.
Există pericolul ca exemplul demisiei să fie urmat și de alți medici din sistem și practic România să rămână descoperită în această luptă cu pandemia de coronavirus. Poate fi considerată o problemă de siguranță națională care ne afectează pe toți. În aceste condiții, au dreptul medicii, ca breaslă, să slăbească capacitatea României de a se apăra de o pandemie mondială?


Radu Umbreș: Termenii în care ne exprimăm sunt foarte importanți și ar trebui să fim atenți la ei. Nu consider că trebuie să judecăm medicii per ansamblu, ca breaslă, ci ca indivizi și comportamente personale. Cred că medicii au aceleași drepturi și obligații pe care le avem toți în apărarea împotriva acestei pandemii.



Deși vedem extraordinara importanță a medicilor în acest moment, trebuie să ne dăm seama că toți avem un rol de jucat, că societatea funcționează pe baza unei diviziuni sociale a muncii în care fiecare rotiță are rolul său. Și medicii trebuie să mănânce, să aibă un acoperiș deasupra capului, să își educe copii, să se relaxeze și deci se bazează pe ceilalți cetățeni.



Radu Uszkai: Să ne imaginăm că cineva ne adresează următoarea întrebare: ar trebui să mă călugăresc și să mă retrag la o mănăstire? Nu pare a fi nimic problematic din punct de vedere moral într-o asemenea alegere personală, cât timp la mijloc nu a existat niciun soi de coerciție la adresa persoanei în cauză, nu-i așa?



Dar dacă, atunci când am formula un răspuns, ne-am gândi ce s-ar întâmpla dacă aproape toți oamenii ar alege să se călugărescă? O lume în care toți sunt călugări sau maici ar fi o lume în care ne-am confrunta cu tot soiul de dileme practice de tipul cine ar mai cultiva pământurile, cine ar mai compune muzică rock ori cine ar mai face copii.



Cu toate acestea, opțiunea individuală a unei persoane de a-și petrece viața într-o mănăstire nu este problematică în aceeași măsură în care un individ care s-a abținut de la vot nu este de blamat pentru că politicianul X a câștigat. Genul acesta de alegeri devin problematice în contexte de tip acțiune colectivă, adică atunci când o majoritate relevantă a unei comunități se comportă într-un anume fel.



Contrafactualul propus în întrebare (ce s-ar întâmpla dacă toți medicii s-ar comporta la fel?) este extrem de relevant într-una dintre tradițiile filosofiei morale care pune accent pe testul universalizarii: trebuie să acționăm pe baza unor reguli pe care ni le dorim a fi universale și urmate de toți.



Într-un sens practic însă, îmi e neclar în ce măsură exemplul dat de câțiva medici până acum este (ori va fi cu adevărat) preluat de alți doctori în contextul în care mesajul public venit de pe mai multe canale ne cere mai degrabă sprijin în lupta pe care o duc în fiecare zi.



În loc să ne gândim la „naționalizarea" medicilor și la trimiterea forțată a acestora în câmpul medical al muncii ar trebui să petrecem mai mult timp încercând să înțelegem de ce unii dintre ei au luat această decizie și cum am putea face astfel încât să le preîntâmpinăm pe celelalte, fără a-i trata ca niște sclavi ai interesului public. Altfel, riscăm ca promoțiile universităților de medicină să aibă din ce în ce mai puțin absolvenți care și așa vor pleca în alte țări.



Este medicul un simplu angajat cu drepturi și obligații, la fel ca noi ceilalți? Sau este mai mult decât atât?



Radu Umbreș: Eu aș pune problema la modul abstract. Să ne imaginăm că apare o criză în care meseria noastra devine vitală, oricare ar fi ea. Am fi de acord să fim tratați altfel decât ceilalți? Să ni se impună să muncim împotriva dorinței noastre? Să ne sacrificăm pentru binele celorlalți fără să ne gândim la binele nostru? Sau ar trebui să punem în echilibru nevoile noastre cu nevoile celorlalți și să ajungem la o soluție mutual benefică? Dând răspunsul pentru noi înșine, vom da răspunsul și în cazul medicilor.

Sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-coronavirus-23772082-coronavirus-romania-avem-dreptul-judecam-medicii-care-dau-demisia-fata-pandemiei-covid-19.htm?fbclid=IwAR1TwnRPBpFh9jyjf3RGC9ApIiieL5jDGDxGv0ASUcInMGRLf_KEs3Vb4dE

miercuri, 1 aprilie 2020

Mărturisiri din vremea pandemiei....

Cunosc o doctoriță. Prietenă. A învățat la școală de-a rupt și a trăit șase ani la facultate aproape fără bani, învățând pentru o bursă care îi ajungea doar pentru ceva posmagi și mai nimic altceva. Tremura mereu înainte de a se afișa lista cu bursierii, fiindcă, așa, ca la noi, de multe ori bursa asta mergea preferențial la unii cu bani mulți. Care, pe lângă banii cei mulți, mai aveau nevoie de câțiva în plus...
A absolvit cu 9,96 și a primit repartiție, în 1991, la Cuca Măcăii, medic generalist. De familie, cum ar fi. Sătulă să prescrie doftorii pentru diabetici și cardiaci, a hotărât, după doi ani, să plece cu „medicii fără frontiere” în Congo. Să dea o mână de ajutor acolo, unde spera ea să nu uite tot ce-a învățat în școală. Și s-a luptat cu ebola, malaria și încă vreo două chestii adevărate, care bat la cur gripa asta de care ne-am închis toți în case. Ba, la un moment dat, a făcut și ea malarie, dar au scăpat-o ceilalți doctori fără frontiere. Până prin '98 n-am mai știut nimic de ea. Abia atunci m-a sunat, să-mi spună că e bine și că se mărită în Franța, cu un medic fără frontiere, ca ea, că stă acasă o vreme, să nască un prunc fără frontiere, cu care s-a dus, după ce l-a născut, în Nigeria, o altă țară unde-s boli adevărate, nu o gripă ca Covidu'. S-a stabilit în Franța, după vreo cinci ani de Nigeria, unde e și azi, specializată pe boli autoimune sau cumva. Ne mai scriem câte un mail și am ajutat-o, cu câțiva ani în urmă, să-și vândă casa de-aici, după ce i-au murit părinții, să nu mai aibă pentru ce veni în România. Mi-a zis că, după ce va crește Pierre suficient de mare, se va duce din nou, cu bărba-su, să fie medici fără frontiere.
Acuma... Văd postări de rahat de genul: dacă ar fi maică-ta medic sau asistentă și și-ar da demisia în vreme de criză, ce-ai zice, ai mai condamna-o? De ce să nu-și dea demisia medicii, dacă nu LI SE DAU salopete, măști sau mai știu eu ce...
Well, părerea mea: dacă aș fi STAT, nu aș mai angaja niciodată la stat medici sau asistenți care și-au dat demisia în vreme de pandemie; dacă aș fi PRIVAT, nu aș mai angaja niciodată la privat medici sau asistenți care și-au dat demisia în vreme de pandemie. De ce? Pentru că profesia asta, medicina, ca și aceea de dascăl, este una vocațională. VO-CA-ȚI-O-NA-LĂ. N-ai ce să cauți acolo dacă te gândești EXCLUSIV LA TINE. N-ai mască? Te dai peste cap, faci pe dracul în patru și te protejezi cum ai învățat tu la școala aia lungă și îi tratezi pe oameni. Oamenii ăia, spre deosebire de tine, nu au cum să-și dea demisia din boală. DOAR PE TINE te mai au. Și n-ai dreptul să dai bir cu fugiții. Fiindcă nici oamenii ăia disperați, cu boala-n gât, n-au unde să fugă. Și nici nu pot s-o facă. Prin urmare, pandemia cerne. Medici de lichele.

Eugenia Crainic

joi, 26 martie 2020

Monstru din umbră...


Nu am scris nimic despre actuala pandemie. Nici nu aș fi vrut să scriu, fiind apoape pretutindeni principala temă de discuție, dacă nu eram astăzi implicat într-un dialog cu o persoană vârstnică, necunoscută, la medicul de familie, unde am fost după rețeta lunară.
După ce mi-am întocmit declarația pe proprie răspundere, m-am dus, în intervalul orar precizat în act și pe itinerarul stipulat, la medic.
Cum e și firesc, în actuala situație, am stat afară la rând, la distanță apreciabilă de ceilalți, respectând distanța socială impusă.
Așteptând, am fost surprins să văd printre cei prezenți la rând un domn în vârstă, care, cu certitudine, nu avea permisiunea legală, reglementată de Ordonanța Militară nr. 3, să iasă din casă la acea oră.
Politicos, l-am întrebat dacă știe prevederea din ordonanță ce reglementează deplasarea persoanelor vârstnice, peste 65 de ani. Zâmbet ironic mi-a spus că e la curent cu tot ce se întâmplă și că posedă declarația pe proprie răspundere. Mi-a mărturisit că are peste 80 de ani, iar ordonanța se referă la bătrânii de 65. Deși mi-am dat seama că e pus pe glume, eu am dus discuția într-o zonă de seriozitate și i-am spus, cum era și firesc, că e vorba de vârstnicii peste 65 de ani. Reacția lui la cele precizate a fost uluitoare. M-a întrebat ce vârstă am. I-am răspuns că am 50 de ani, iar dânsul cu zâmbetul pe buze m-a trimis la origini, spunându-mi "Ce te intrerează pe matale?! Mai du-te-n cu 50 de ani în urmă, în mă-ta!" Răspunsul dânsului m-a uluit. Mi-am dat seama că nu are niciun sens să-i mai zic ceva...
Inconștiența unora ne va costa scump. Nerespectarea regulilor în caz de pandemie ne va depărta de speranța că totul va fi bine în scurt timp.
Monstrul nevăzut, pandemia de coronavirus, are pe lângă arsenalul propriu,încă necunoscut în totalitate, și aliați puternici: inconștiența și iresponsabilitatea.
Aveți grijă, nu deveniți aliatul monstrului din umbră, coronavirusul!

luni, 23 martie 2020

Mărturisiri...



"Numele meu e România. Locuiesc pe strada Europa de 13 ani, din ianuarie 2007. Am o casă veche, care a fost mare și frumoasă cândva. Acum e tot mare, dar dărăpănată. Cade tencuiala, acoperișul a vechi și uneori îmi plouă în casă.
Dar nu mă plâng. Am o grădină mare. Cândva aveam o livadă aici, dar ai mei au tăiat toți pomii pentru că am avut nevoie de lemne de foc. O parte au vândut vecinelor mele. E aici, aproape de mine, o doamnă Austria. Ei îi dădeau ai mei mai toate lemnele. Iarba e și ea cam uscată pentru că nu am mai udat-o demult.
Sunt la școală cu vecinele mele: Italia, Spania, Germania, Franța, Ungaria și mai am câteva. E și Anglia cu mine în clasă, dar de câteva luni s-a mutat de pe strada mea. Am înțeles că era certată cu Germania și cu Franța. Pe primar nu știu cum îl cheamă, dar îi știu inițialele: U.E.
El tot vine la noi pe stradă, dar nu se oprește decât la cei mai înstăriți. L-am văzut de multe ori că intra și la familia Germaniei și a Franței. Pe mine doar mă salută când mă vede pe la stradă și rar mă întreabă ce mai fac.
Italia s-a îmbolnăvit. În urmă cu câteva săptămâni a venit la școală și a făcut febră. Strănuta într-una și tușea, dar a stat la toate orele. A doua zi nu a mai venit, dar am răcit toate de la ea. Italia este cea mai frumoasă de pe stradă. În fiecare zi vine altfel îmbrăcată la școală, parcă e din revistă. Germania, îi este vecină, dar moare de invidie când o vede cât e de frumoasă. Bolnavă fiind, Italia a avut nevoie de medicamente și s-a dus la ușa Germaniei. A sunat o dată și nimic, a sunat a doua oară, niciun răspuns. A ieșit la un moment dat cineva și i-a spus: „Am, dar nu pot să îți dau că poate și ai mei se îmbolnăvesc”. Apoi i-a închis ușa în nas… S-a dus apoi la Franța și tot așa, nu a primit nimic.
Spania este și ea o frumusețe. E brunetă și puțin creolă, iar la școală stă în aceeași bancă cu Italia. S-a îmbolnăvit și ea. De câteva săptămâni nici nu au mai ieșit din casă. Le văd doar la geam când mai trec și mă plimb singură pe stradă. Acum stau acasă toate. Nici la școală nu mai mergem. Eu mă mai duc prin parc sau mă mai plimb cu bicicleta. Tușesc puțin, dar sunt bine. Nu mi se poate întâmpla chiar mie să pățesc ceva.
Acum, că mai toate stau acasă, au venit să îmi aducă jucăriile pe care li le-am dat. Toate mi-au adus jucăriile stricate, iar pe cele bune și le-au păstrat și Italia și Spania și Germania. Credeam că măcar Anglia să mi le ducă toate, mai ales că ea nu mai stă pe stradă cu noi. Nici măcar nu mi le-a trimis mie. Le-a dat Franței și Germaniei să mi le ducă, iar ele mi le-au dus tot pe cele stricate, însă abia după ce le-a lăsat Ungaria. M-am uitat printre jucării. Cu câteva excepții, toate sunt defecte.
După colț, pe cealaltă stradă, locuiește Serbia. Părinții ei tot caută o casă pe strada noastră, dar încă nu au găsit. Și ea e cu noi în clasă. Tot ca și noi, stă și ea acasă, dar a rămas fără medicamente, pansamente, măști, ceea ce îți trebuie la răceală… Mai departe de aici, în altă localitate, locuiește China și ea cam are de toate. Serbia i-a cerut ei, dar Germania a sărit imediat să nu ia de la ea că ale ei sunt mai bune. Serbia, naivă, a ascultat și acum când s-a dus să-i bată în poartă Germaniei, aceasta nici nu i-a răspuns… Iar China le-a dat apoi la alții.
Când totul era bine, păream ca o mare familie. Germania mă suna tot la două zile, Italia mă chema des pe la ea, Franța îmi trimitea cărți și eu îi dădeam jucării, cu Spania făceam schimb de haine, iar cu Ungaria, deși nu eram prietene, ne înțelegeam așa ca între vecine.
Acum, de când cu răceala asta, nu mai vorbește nimeni cu nimeni. Parcă am fi niște străine. A trecut și primarul pe aici, domnul ăla la care-i știu doar inițialele: U.E. Mi-au zis ai mei că l-au văzut când a vorbit cu familia Germaniei. Le-a promis mulți bani de la Primărie. Tot așa a spus că îi dă și Franței, iar Italia și Spania se descurcă și ele.
Nouă ne va da doar ce rămâne după… Ne-am obișnuit să nu primim nimic, deși nici ai mei nu mai merg la lucru pentru că stau acasă să aibă grijă de mine. Asta e, banul la ban trage. De când stăm aici cam tot așa a făcut. U.E. venea pe la noi doar când trebuia să ajutăm cu ceva la Primărie, sau pe la firmele pe care le au familiile Germaniei, Angliei, Spaniei și Italiei. Sunt familii bogate, se vede și după casele și mașinile pe care le au…
Ce trist e pe strada mea în aceste zile… Va trece și asta și iar vor veni la mine să se joace, să fim prietene, să fim ca o familie.
Dar asta nu e familie. Strada Europa e acum toată bolnavă și a devenit ca un camping: fiecare cu cortul lui…
Mă numesc România și locuiesc pe strada Europa din anul 2007. Stau chiar la capăt într-o casă dărăpănată. Dar nu mă plâng. M-am obișnuit ca de câte ori e o problemă să nu mă ajute nimeni…"

(Text preluat )

vineri, 28 februarie 2020

Lecția ipocriziei...


Nu sunt deloc surprins că țara bate pasul pe loc, când unii dintre politicieni dau dovadă de fariseism, mimând buna-credință, mizând pe credulitatea românilor, predând magistral lecția ipocriziei.
Mi s-a întâmplat ca aseară să mă întâlnesc cu un politician inteligent, citit, care mi-a vorbit, cu emfază, despre civism, lucru în care cred și eu, și despre faptul că România trebuie să ofere condiții prielnice tinerilor, ca aceștia să nu mai părăsească țara, aspect nobil, de pus în icoană, de apreciat; însă a omis să precizeze esențialul: că el "doar" câteva decenii, două sau aproape trei, "de dragul intereselor nobile", a fost în slujba celor ce i-au determinat pe români să-și părăsească meleagurile natale...După discuție, mi-am luat tălpășița și m-am "mișcat" , "popular" cum cred că sunt, spre casă, având conștiința împăcată că am făcut o alegere potrivită, negirând, sub niciun fel, pe protagonistul lecției de ipocrizie.

marți, 11 februarie 2020

Dieta pentru 2020


1. Se elimină din "trebuie" şi se înlocuieşte cu " aş vrea să/mă face fericit/îmi hrănesc sufletul cu..."
2. Se îndepărtează cu grijă toate supărările, neiertările, revolta şi se înlocuiesc cu acceptarea şi iertarea unui nou început.
3. Se acceptă momentul prezent cu bucurie, cu mândrie şi compasiune că ai ajuns până astăzi, să fii, exact ceea ce eşti, după toate lucrurile care te-au pus la încercare. Eşti propria ta operă de artă, la care ai lucrat neîncetat de când te-ai conştientizat, opreşte-te să o admiri şi celebrezi.
4. Se lasă în urmă oamenii care nu te bucură, nu te cresc vibraţional şi te critică fără să aibă cea mai mică idee despre cine eşti tu cu adevărat, ce simţi sau ce te-a durut. E ok, oricum vorbesc despre ei, nu despre tine. Dar e un discurs toxic pe care nu ai de ce să îl asimilezi.
5. Se lasă în pace mintea ta, care îţi spune că nu eşti unde trebuie, că nu ai făcut suficient, că alte persoane sunt mai bine decât tine. Tu eşti tu, ei sunt ei, spirite cu poveşti şi misiuni diferite.
6. Se curăţă bine sufletul de toate enervările şi supărările legate de lucruri pe care nu le poţi schimba.
7. Se lasă sufletul să se bucure în ritmul lui, fără ca tu să te judeci pentru ce simţi acum.
8. Se ia recunoştinţa şi se presară din abundenţă peste toate lecţiile de până acum, peste tot trecutul tău. Apoi se lasă trecutul acolo unde îi stă cel mai bine, în urma ta.
9. Se ia mintea din toate scenariile închipuite şi se aduce în prezent, în tot ce e acum, în singurul moment care există cu adevărat.
10. Se lasă iubirea necondiţionată din tine să se manifeste liber, plenar, profund, azi şi...la mulţi ani de acum înainte! 🦋🙏
~ Ana Maria Ducuţă ~

vineri, 3 ianuarie 2020

Preoții satului Băsești (1840-1989)




În Băsești au fost preoți destoinici, ce au condus turma cu tact pastoral și s-au contopit afectiv cu suferințele și bucuriile țăranului. Fără impulsul lor, fără cuvintele lor înțelepte, fără exemplul viu al faptelor nu s-ar fi închegat în comunitatea băsășteană acea forță religios-morală care constituie astăzi temelia ființei sale spirituale.
Pentru a zugrăvi deplin viața religioasă a parohiei Băsești redăm șirul păstorilor ei sufletești până în 1989:

1) Preotul Grigore Pop (1840-1901). Figură blajină încadrată de o barbă albă ca neaua a acestui octogenar a rămas vie multe vreme în memoria tuturor celor ce l-au cunoscut, apreciat și respectat pentru alesele sale însușiri.
2) Preotul Antoniu Bălibanu (1903- 1915). Văduv din 1912, după o bogată și prestigioasă misiune pe tărâm bisericesc și național a adormit în Domnul și a fost înmormântat la umbra bisericii parohiale.
3) Preotul Alexandru Achim (1916- 1935). Acesta a colaborat în presă și a făcut parte din mai multe societăți. Prin iubirea și atașamentul față de popor rămâne un simbol al legăturilor indisolubile ce trebuie să existe între preot și credincioșii săi.
4) Preotul Gavril Nap (1935-1939). Înzestrat cu un distinct tact pastoral și cu înaltă demnitate liturgică, i-a învățat pe credincioși să cânte cântările bisericești de la strană și a adus cărți religioase pe care le-a dăruit păstoriților săi.
5) Preotul Dumitru Săsăreanu (1939- 1949. A fost un Pastor și Dascăl al sfatului și al faptei. Părintele a îmbinat idealul de viață creștină cu imperativele sociale ale acelui timp.
6) Preotul Gheorghe Bordașiu( 1951- 1952). Fiu al satului Băsești, Părintele a participat ca delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.
7) Preotul Teodor Rusu( 1952- 1966). S-a născut în Someșeni, cartier al municipiului Cluj- Napoca, într-o familie cu 14 copii. El face parte din prima promoție de absolvenți ai Academiei Teologice Ortodoxe din Cluj-Napoca. Părintele a desfășurat la Băsești o vie activitate pastorală, cu blândețe și răbdarea ce-i erau caracteristice. Străbătând opreliștile vremii, adună în jurul bisericii pe credincioși print slujbe frumoase și predici pregătite cu migală. Cu toată primejdia la care se expunea, făcea și religie cu copiii. Se păstrează, în această perioadă, vestitul cor bisericesc, cor bărbătesc pe patru voci, condus de vrednicul cântăreț Gheorghe Pop.
În casa parohială s-a instalat de la sine putere Sfatul Popular, apoi Poșta și Biblioteca Comunală, preotul fiind nevoit să peregrineze, prin diferite case închiriate, în condiții deplorabile.

8) Preotul Vasile Moldovan(1968). S-a născut în 1938 în localitatea Lupoaia, comuna Creaca, județul Sălaj. În anul 1968 s-a căsătorit cu Ana Crișan și au împreună doi copii: Vasile-Constantin și Gabriel-Ioan. Începând cu 2 august 1968, a fost numit preot paroh în Băsești. Părintele Vasile a slujit cu devotament și iubire sinceră, menținând nestinsă flacăra credinței și bunavoire între enoriașii săi.
Pe plan gospodaresc-administrativ a avut frumoase realizări. În 1976 a reparat sfântul lăcaș, acoperindu-l cu tablă zincată și zugrăvindu-l. Tot atunci, s-au făcut treptele de ciment și gardul de fier.
În această vreme s-a efectuat reparația capitală la casă parohială, ce a fost ridicată cu un metru, după inundațiile teribile din anii 1970 și 1975.
În 1978 biserica a fost sfințită pentru prima dată de P.S. Episcop Justinian al Maramureșului. Părintele Vasile Moldovan a provenit dintr- o familie de memorandiști, unchiul său și bunicul său au fost împreună cu George Pop de Băsești la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

Sursă text: "Băseștiul și ilustrul său bărbat George Pop", scrisă de Dr. Irineu Pop-Bistrițeanul

EU

EU

IONEL MESAROŞ

IONEL MESAROŞ

Ionel Mesaroș

Ionel Mesaroș

VĂ MULŢUMESC PENTRU VIZITĂ ŞI VĂ MAI AŞTEPT !

VĂ   MULŢUMESC PENTRU VIZITĂ ŞI VĂ MAI AŞTEPT !

Primăvara

Primăvara

Vară

Vară

Toamnă

Toamnă

Iarnă

Iarnă

Radio Whisper

Radio Whisper | RadioWhisper.com

Etichete