Eminescu

 

A fost odată, Eminescu!

 

de Liliana Smerea Vacaru

,,A fost o dată ca-n povești"

A fost, dar nu mai este,

Născut pe plaiuri românești,

Născut, din ,, File din poveste",

Un tânăr drag cum altul nu-i

Și nici n-o să mai fie,

Atât de drag poporului,

Un geniu-n poezie!

,,Trecut-au anii"...Parcă ieri,

Scria lângă fereastră,

,,Dacă iubești fără să speri,

,,Dorința", ,,Floare-albastră'!

Și de pe ,,Lacul", singuratic,

,,Aducând cântări mulțime",

,, Ce șoptesc atât de tainic"

Transmițând ,,Melancolie".

O, ;,de ce nu-mi vii" tu iară,

Pentru o scurtă ,,Revedere"

,,Pe aceeași ulicioară"

Leagănul viselor mele?!

Să te renaști de nicăieri,

Luceafăr enigmatic,

Același ,,Făt frumos din tei

Cu chipul tău serafic!

,, Cobori în jos luceafăr blând"

Din universul rece!

Căci tu ești viu la noi în gând

Iar,, vreme vine, vreme trece!"

Sara pe deal", în asfințit,

De-o ,, Vre o zgâtie de fată",

Să-i fie visul împlinit,

Să te mai vadă înc-o dată!

,,Pe lângă plopii fără soț"

Să treci ușor, agale,

,,Se bate miezul" unei ,,nopți"

Dând curs venirii tale!

Din lumea ta îți este greu,

Din nou să te cobori,

Stai bine lângă Dumnezeu,

Nu printre muritori!

Ești mort și totuși pururi viu,

Luceafăr printre stele,

Tu, tatăl ,,Geniului pustiu",

Și prunc în ,,Somnoroase păsărele".

,,De-or trece anii" , (trecător,

e totu-n astă viață),

Pot să ,, Mai am un singur dor"

Și-o singură ,,Speranță":

Că un luceafăr bun și blând,

Al lumii pământene

De ne-a lăsat așa curând

Va scrie printre stele!

Ziua Culturii Naționale...

 

”Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.” scria Nicolae Iorga despre Luceafărul poeziei românești.

Pe 15 ianuarie 1850 se năștea Mihai Eminescu, poetul nostru național, poetul „nepereche”.

Luceafăr al poeziei românești și om de geniu, Mihai Eminescu a înălțat poezia pe altarul zeilor, ca jerfă a tuturor tânguirilor și iubirilor noastre efemere.

Un om de o asemenea valoare, nu putea să se nască decât aici, pe acest pământ românesc, rupt cu grijă din raiul lui Dumnezeu.

Geniu artistic incontestabil, poet, prozator, jurnalist, om cu o profundă simțire patriotică, romantic incurabil, toate acestea îl definesc pe Luceafărul poeziei românești. Realist și foarte critic în materie de justiție socială, având în genă flacăra dreptății, Eminescu a sancționat cu verbul său unic tarele acelor vremuri, multe dintre ele actuale și în prezent.

Născut din dragostea unor oameni simpli, căci, tatăl lui, Gheorge Eminovici, provenea dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, iar mama, Raluca Eminovici, născută Juraşcu, era fiică de stolnic din Joldeşti, Eminescu și-a petrecut copilăria atât la Botoșani, cât și la Ipotești, în căminul familiei Eminovici.

Peisajele Ipoteștiului, rupte parcă din basme, i-au marcat copilăria de un dinamism și o conexiune specială cu înconjurătorul, ca dovadă vie a acestei legături speciale cu natura, ne sunt poeziile „Fiind băiat…” sau „O, rămîi”, ale marelui poet.

Fiind un băiat silitor și cu viziuni deosebite, între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi, termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu.

Însă, totuși părăseşte şcoala în 1863, ca apoi să revină în 1865 ca privatist şi să plece din nou în 1866.

Între timp, se angajează ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) și pribegeşte cu trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, din care făcea parte, alături de care dă spectacole în Cernăuți.

În 1866 se observă primele manifestări literare ale lui Mihai Eminescu, acestea se datorează durerii pe care a suferit-o poetul în urma morții profesorului său drag, Aron Pumnul., tot în această perioadă apare broșura ” Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști” în care Eminescu publică în memoria profesorului, poezia ” La mormântul lui Aron Pumnul”.

În februarie 1866, Iosif Vulcan primeşte la sediul redacţiei, de la un privatist de la Gimanziul din Cernăuţi, o scrisoare însoţită de o poezie, ”De-aş avea”, semnată de Mihail Eminovici. Redactorul Familiei este încântat de poezia primită, permiţându-şi însă o modificare, anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv Iosif Vulcan este considerat „naşul literar” al celui mai important poet român.

Tot în același an debutează în revista ”Familia”, trimițând aici o scrisoare însoțită de o poezie, ”De-aș avea”, semnată Mihail Eminovici, însă, redactorul ”Familiei” fiind încântat de poezia primită, își permite să facă o ”mică” modificare și anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv Iosif Vulcan este considerat „naşul literar” al celui mai important poet român.

Această schimbare de nume i-a priit, pentru că mai târziu și alți membri ai familiei sale îl adoptă.

Între 1866-1869 activează ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi îți continuă activitatea la Teatrul Național, unde-l cunoaște pe I.L.Caragiale, fiind astfel contemporan și prieten cu marii clasici români.

În același timp continuă să publice în ”Familia” fragmente din romanul ”Geniu Pustiu”, dar face și traduceri în germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena, urmând Facultatea de Filozofie și Drept, tot acolo o cunoaște și pe Veronica Micle și se împrietenește cu Ioan Slavici, totuși își continuă activitatea literară, debutând ca publicit în ziarul ”Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student și la Berlin, acolo unde Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene, ca mai apoi să se întoarcă la Iași și să fie redactor la ziarul ”Curierul de Iași”. Tot în această perioadă devine prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea.

În această perioadă situația lui financiară e nesigură, iar dragostea pe care o poartă pentru Veronica Micle îl chinuie greu, dar nu doar atunci inima poetului se zbătea nesigură, întreaga lui viață a fost tumultoasă, chinuindu-se mereu cu doruri neîmpărtășite și arșițe sufletești.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc, ca la 15 iunie 1889 să se stingă în condiții dubioase și interpretate diferit de mulți, în casa de sănătate a doctorului Șuțu.

E înmormântat mai apoi la București, în cimitirul Bellu. Mai târziu, o personalitate ilustră, e vorba de George Călinescu a scris un buchet de fraze emoționante despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„.

În opera sa monumentală, Eminescu a cultivat dragostea ca valoare supremă a existenței umane, a trăit și a respirat dragoste, o dragoste scurtă însă. A contemplat natura în toată frumusețea ei, bogată în culori vii, cu flori de tei, trandafiri roșii, nuferi galbeni, romanițe care au plouat cu miresme divine peste iubirile lui. Natura a fost de fiecare dată părtașă la escapadele lui amoroase, pe lacul încărcat cu nuferi alături de crăiasa viselor sau sub cerul înstelat, sub care țăranii își duc grijile câmpului.

Acest mare geniu a evocat în operele sale pe lângă iubire, natură, geniul, moarte, necuprinsul spațiu cosmic, căruia i-a oferit un univers aparte în opera lui. Cu această lume paralelă a perfecțiunii absolute, Mihai Eminescu a asociat doar omul de geniu, despre care spunea: ”Cugetătorii gândesc spiritual lumii. Ei nu pot fi văzuți și înțeleși decât de cei care pot să urce o clipă până la dânșii.”

Valoare universală a umanității, geniu care n-a putut fi înlocuit de nimeni până acum, Mihai Eminescu rămâne păstorul dragostei eterne și cetate a creației sublime.

Poate că și acum, de printre stele, el ne veghează nesomnul gândurilor chinuitoare la ceas de noapte. Iar primăvara ne îndulcește gândurile cu aroma dulce a florilor de tei.

Haideți să ne gândim la Eminescu și, măcar pentru o clipă, în memoria lui, să fim mai buni, mai iubitori, mai oameni!

Sursa: https://www.edusoft.ro/mihai-eminescu-luceafarul-poeziei.../

România

"România – substantiv comun de gen feminin.

Cuvântul „țară” în limba română este un substantiv comun de gen feminin și provine din latinescul „terra”.

Din acest motiv și din multe altele, putem să ne imaginăm că România este o femeie. Pictorul Daniel Rosenthal deja a făcut-o.

Această femeie este privită de unii ca fiind o mamă, o mamă care și-a crescut copiii săi așa cum a putut ea, cu mijloacele pe care le-a avut la dispoziție. Poate nu le-a oferit cel mai bun trai, cele mai bune haine sau cele mai călduroase camere dar i-a alăptat când erau la început de viață și le-a dat sentimentul plăcut că sunt acasă.

Alții privesc această femeie ca pe o mamă vitregă, care nu a știut să-și țină copii lângă ea, care nu a știut să se facă ințeleasă și iubită , fiind încet, încet părăsită de copiii plecați prin toate zările. 

Alții o privesc ca pe o femeie frumoasă de moravuri ușoare, doar bună să profiți de ea, de nurii ei dar pe care o poți vinde oricui pe bani puțini după ce te-ai plictisit .

Alții o privesc ca pe femeie bătrână – tocmai ce va împlini o sută de ani, gârbovită de necazuri, neinteresantă și nerespectată nici măcar pentru trecutul ei glorios. Așteaptă să-i facă necrologul și să-i împartă agoniseala, să-i vândă casa și bijuteriile care i-au mai rămas.

Spunea cineva că frumusețea stă în ochii care privesc. 

Cred că despre iubire este la fel – stă în inima care o oferă, nu în cea care o primește.

Un fost președinte american le spunea conaționalilor „Nu întrebaţi ce poate să facă ţara pentru voi, întrebaţi-vă ce puteţi face voi pentru ţară” . Ulterior a fost asasinat. Nu știu dacă datorită acestui mesaj.

Cred că mesajul americanului este valabil și pentru noi românii, acum la ceas de sărbătoare. Sărbătoare de care unii chiar nu vor, sub nici o formă să se bucure. 

Și nu mă refer aici la liderii maghiarilor și secuilor.

Mă refer la conaționalii mei care confundă din păcate România cu mafia politică aflată vremelnic la putere.

România noastră nu este nici puterea politică, nu este nici o minoritate agresivă cu majoritatea tăcută, nu este nici un capitol de negociere la Bruxelles sau aiurea.

România noastră suntem noi toți.

Cu bune, cu rele, cu defecte și calități, cu vise neîmplinite sau realizări care au intrat în istorie, cu înfrângeri dureroase dar și victorii de poveste.

Nu avem nici un merit că ne-am născut români (au spus-o și alții). Este un dat al Lui Dumnezeu pentru care nu este necesar să-i găsim o explicație. 

Dar dacă tot suntem aici, copiii acestei mame, haideți să fim oameni de onoare și să încercăm să facem fiecare, binele de care suntem în stare să-l facem. 

Că dacă milioanele de români vor încerca asta, binele făcut, multiplicat de milioane de ori, asta chiar va face România să fie o mamă iubită, frumoasă, veșnic tânără peste Centenarele ce vor veni .

A venit si 1 Decembrie 2018, la o sută de ani după Marea Unire - eu i-aș spune după Marea Regăsire. 

E ziua mamei noastre.

Să ne aplecăm și să-i sărutăm mâna și să-i cerem iertare că poate uneori nu am reușit să fim copiii pe care i-ar fi meritat...

La mulți ani draga noastră Românie, oriunde am fi !"

Text cu autor necunoscut, preluat de pe internet. Daca cunoasteti autorul, va rugam sa il postati in comentariu.

Mi-este dor de Eminescu!

de Florin Alex Petrache

Nimeni n-a ştiut mai bine în lumină să ne scalde,
"Lacul codrilor albastru", plin cu florile lui dalbe;
Mi-este dor de Eminescu, plop stingher fără de soţi,
Versul lui e scris cu patos ce ne-ncântă azi pe toţi!

Mi-este dor de Eminescu cum mi-e dor de-ai mei părinţi,
Mi-este dor de teiu-n floare şi al dragostei dorinţi;
De "Luceafărul" albastru care luminează-n noapte...
Mi-este dor de versu-i dulce când îl recităm în şoapte.

"Somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună",
"Vremea trece, vremea vine", timpul totul readună;
"O, rămâi", rămâi la mine, îmi doresc atât de mult...
Să-mi reciţi tot ce se poate, zi şi noapte să te-ascult!

Ziua Culturii Naționale

În urmă cu șase ani, la iniţiativa Academiei Române, ziua de 15 ianuarie, ziua naşterii poetului nepereche, Mihai Eminescu, a devenit Ziua Culturii Naţionale.

În a doua parte a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX-lea, George Pop de Băsești, patriarhul cauzei românești, a dovedit că este un sprijinitor de nădejde al culturii naționale, fapt ilustrat printre altele de titlurile onorifice primite: membru fondator al ASTREI, membru de onoare al Societății "Carmen Sylva", membru de onoare al Societății academice "Junimea", membru fondator al Societății "Petru Maior" etc

Dezvoltarea culturii întăreşte conştiinţa naţională, luminând mintea şi înălţând sufletul.

Noi, românii , considerăm că izvorul culturii se află în conştiinţa naţională, iar esenţa acesteia este fixată şi sintetizată în limbă, aceasta devenind simbol al culturii, iar Eminescu este expresia integrală a naţiunii române.

Luceafărul poeziei româneşti e românul absolut. El e cel care a primit Adevărul, l-a cunoscut, apoi l-a revelat în cuvântul ce zideşte temelia culturii naţionale, în slova în care subzistă mireasma veacurilor şi ecourile dulci ale atâtor „Mioriţe”, oferind, prin geniul său, limbii române virtuţi complete, premise valorice pentru a deveni o limbă universală, iar Neamului românesc aura nemuririi.

Fiind oglinda cea mai credincioasă a realităţii noastre tradiţionale, purtând virtuţi vii, incomensurabile, cultura naţională are menirea să trezească conştiinţe care să le reamintească românilor că aparţin unei naţiuni, nu unui popor.

Cultura naţională poate fi preţuită numai de cei care au tăria de a fi demni, respectând Cuvântul, Adevărul şi Viaţa, Sfânta Treime a Culturii noastre: Eminescu, Limba Română şi Neamul Românesc!

Predestinare

Patriotismul

Mita

Sărac...

Copilăria și adolescența lui Mihai Eminescu

Mihai Eminescu s-a născut pe 15 ianuarie 1850. Tatăl, Gheorghe Eminovici, era mic boier cu intenții bune față de copii, dorind să-i trimită la studii în străinătate. Nutrea idei pozitive, dar nu a reușit să își apropie odraslele, fiind un autoritar de modă veche. Mai blândă și miloasă, Raluca, soția boierului Eminovici, va fi mai apropiată de copii.

Poetul a crescut aproape țărănește la Ipotești, sat sărăcăcios, așezat într-o vale închisă de dealuri odată împădurite. Casa lui Eminovici era gospodărească, avea pridvor larg cu trepte, odăi cu privire de jur împrejur, șoproane, hambare, livadă, tei imenși. Frații mai mari ai poetului umblau călare pe moșie, el se cufunda în boredeiele vecinilor, ori la stână, cutreierând pădurile cu o carte într-o mână, doi-trei covrigi în celaltă mână, dormind pe malul apelor. Cu frații se scălda în baltă și pe insula din mijlocul ei citeau din Robinson Crusoe, se războiau cu broaștele, făceau marșuri pe șura de paie. Are și o dragoste juvenilă, o iubită cu ochi ”mari” și ”părul negru-n coade”, care moare însă de tânără. Începând cu clasa a treia primară, Eminescu începe să învețe la Cernăuți, la National-Hauptschule, instituție pe care o absolvă în 1860 al cincilea din 82 de elevi. În 1860 e înscris la K.K. Ober-Gymnasium, clădire lungă, un fel de ospiciu mohorât, unde vor învăța și frații săi mai mari. Tatăl, Gheorghe Eminovici, îl pusese ”în cost” pe timpul claselor primare la Aron Pumnul, se pare, apoi la un birjar rutean Țirțec, unde era un adevărat infern pentru copii. Tovarășii îl speriau pe Eminescu, făcând ca stafiile, Țirțec le dădea de mâncare porumb fiert în lapte, încât cei mici înfometați, furau mere, poetul rămânând cu obiceiul de mânca acest fruct cu lăcomie.

Eminescu

"Avatarul Mihai Eminescu - IUBIREA noastră!

La fel ca Hristos, Eminescu se naște în fiecare an tocmai pentru că n-a murit niciodată. El este Luceafărul sufletului nostru: dacă n-ar fi existat, am fi fost niște săraci, căci ar fi însemnat că acest popor n-a fost binecuvântat cu Hristosul său! Ar fi însemnat că însuși Creatorul n-ar fi pășit în acest neam, arătându-se lui prin Eminescu în frumusețea metaforei universale, dar și în profunzimea suferinței pe care a purtat-o ca om în scurta sa viață.

Rugăciune

Noi ce din mila Sfântului
Facem umbră pământului,
Rugăndu-ne’ndurărilor,
Luceafărului mărilor.
Ascultă-a nostre plângeri,
Regina peste îngeri;
Din neguri te arată,
Lumină dulce, clară,
O, Maică Preacurată
Și pururea Fecioară, Marie!

Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te:
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie.
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire.
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată
Și pururea fecioară, Marie!

Frica

Munca...

Cei mai iubiți dintre pământeni, Mihai Eminescu și Veronica Micle

La 166 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu, Luceafărul literaturii noastre mai este învăluit de mister. 

Intensa poveste de dragoste dintre Eminescu și „îngerul său blond”, Veronica Micle, este încă puțin cunoscută. Într-o manieră shakespeariană, iubirea celor doi se sfârșește tragic și poartă după ea moartea tinerilor îndrăgostiți.

Veronica Micle și Mihai Eminescu se întâlnesc pentru prima dată la Viena, la vârsta de 22 de ani, pe când el era student la filozofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venită pentru un tratament medical. În pofida impedimentelor morale, între cei doi se înfiripă o simpatie trepidantă. Veronica, absolventă a unei școli de elită din Iași, a fost impusă de mama ei, la 14 ani, să se mărite cu Ștefan Micle, profesor universitar de fizică și chimie, viitorul rector al Universității din Iași. Diferența de vârstă între soții Micle era de 30 de ani. Ștefan Micle se ocupa de educația tinerei sale soții, aceasta luând lecții de franceză, de canto și pian, de literatură universală. La 16 ani, Veronica naște prima lor fiică, Valeria, iar doi ani mai târziu, dă naștere celui de-al doilea copil, Virginia. Toate aceste circumstanțe nu o împiedică pe tânăra poetă să se îndrăgostească de Mihai Eminescu și să accepte o relație tumultuoasă, ce avea să dureze tocmai 17 ani. 

Ziua Culturii Naționale

Oamenii

„Oamenii se împart în două categorii: unii caută și nu găsesc, alții găsesc și nu sunt mulțumiți.”

Mihai Eminescu

Ziua Culturii Naționale,

Adio!

de  Mihai Eminescu

De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.

De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt și de scântei
Din stele,

Când degerând atâtea dăți,
Eu mă uitam prin ramuri
Și așteptam să te arăți
La geamuri.

O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniștit
De lună!

Și când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!

Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.

Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.

Și dacă luna bate-n lunci
Și tremură pe lacuri,
Totuși îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei de-ntâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea rămâi -
Adio!