ALEXANDRU IOAN CUZA ŞI "MICA UNIRE"

"Din 24 ianuarie, 1859, românii de pretutindeni sărbătoresc, în fiecare an, Unirea Principatelor Române, numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă în crearea statului român, unitar și modern - România.

Ideea de unitate a început să se contureze tot mai pregnant în conștiința națională a românilor, încă din secolele XVII-XVII, prin deschizători de drum - cărturarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin - care au insistat asupra originii comune a celor trei neamuri românești, manifestându-se cultural în publicistica vremii. Apoi, episcopul greco-catolic Inocențiu Micu-Klein și reprezentanții de seamă ai Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior) au contribuit la elaborarea și afirmarea unei ideologii naționale.

În primele decenii ale secolului XIX, ideea unirii politice a românilor de pretutindeni a ajuns să se impună ca o necesitate obiectivă. Revoluțiile de la 1821 si 1848 au întărit glasurile celor care afirmau unitatea de neam și țară, iar lupta tuturor românilor pentru împlinirea acestui nobil deziderat s-a intensificat, devenind o problemă europeană.

Astfel, în urma Războiului Crimeii (1853 – 1856), în care Marile Puteri ( Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman) au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus, s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris (1856), finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la situația provinciilor române. Era evident că Unirea putea fi realizată atât din interior, cât și din exterior. Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate în fiecare principat de către un domnitor și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora funcţionaseră cele două ţări române până atunci.

Reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion francez, pentru a contracara influența Rusiei.

Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domnitori, două adunări elective și două guverne.

Pe plan intern s-a stabilit consultarea populației din cele două Principate Române (Moldova și Țara Românească), privind problema unității statale, prin organizarea unor adunări ad-hoc ale liderilor unioniști, care au întemeiat o formațiune politică numită „Partida Națională".

Aceștia au exprimat prin rezoluțiile adoptate, dorința unirii Principatelor sub numele de România, având la conducere un principe moștenitor al Tronului.

În Moldova, la 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă (formată din 48 de deputați) l-a ales în unanimitate ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza - șeful partidei unioniştilor moldoveni.

În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie 1859, locțiitori domnești fiind antiunioniști, Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că au fost mobilizați bucureștenii pentru a susţine candidatura lui Cuza, care a fost votat în unanimitate. Fracțiunile conservatoare au fost înfrânte în cele din urmă de către unioniști, sub presiunea populației, Alexandru Ioan Cuza, înfăptuind Unirea Principatelor Române într-un singur stat - primul stat unitar român.

Prerogativele Unirii Principatelor Române fiind îndeplinite, domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a adresat națiunii în „Proclamația de la Iași” - 11 decembrie 1861:

„Unirea este îndeplinită. Naționalitatea Română este întemeiată. Acest fapt măreț, dorit la generațiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante și s-a înscris în datinile Națiunilor. Dumnezeul părinților noștri a fost cu țara, a fost cu noi. El a întărit silințele noastre prin înțelepciunea poporului și a condus Națiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 și 24 Ianuarie ați depus toată a voastră încredere în Alesul nației, ați întrunit speranțele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiți Patria, veți ști a o întări. Să trăiască România!” - Alexandru Ioan Cuza

În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două principate, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică.

Cuza a fost primul Domn al Principatelor Unite și al statului național România și a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante, pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române, urmând înfăptuirea unității constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută ca „Monstruoasa Coaliție” din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.

Plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, Cuza a manifestat interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși a fost scurtă (1859-1866), a România a cunoscut perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului Guvern unitar, cât și prin reformele sale – adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului - domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării României moderne.

După exilul său(1866), Unirea a fost consolidată prin aducerea pe Tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen/ Carol I

Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România.

Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, înfăptuită se Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a constituit temelia pentru înfăptuirea României Mari - Marea Unire - la 1 decembrie 1918, prin unirea Transilvaniei cu România.

Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, făcând numeroase demersuri în acest sens, dar a fost respins de fiecare dată de Pricipele Carol I, care a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment. A fost răpus de boală şi s-a stins din viață la Heidelberg unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani, departe de țara pe care a ctitorit-o și iubit-o până în ultima clipă a vieții lui."

Alexandru Ioan Cuza, Carol I și respectul față de armată

 El însuși având gradul de colonel, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul evenimentului din 24 ianuarie 1859 intrat în istorie ca ”Mica Unire”, a fost preocupat de situația militarilor din armata română – grade inferioare și superioare – precum și a familiilor acestora.

La data de 12 februarie 1864, la inițiativa sa, în Parlamentul țării se votează proiectul de lege pentru organizarea armatei în România. Această lege constituia nucleul primului sistem de apărare al României după Unirea din 1859 și prevedea ca armata să aibă în componenţă trupe permanente cu rezerve formate din grăniceri şi dorobanţi, ce puteau fi mobilizate în situaţii excepţionale. După adoptarea acestei legi, efectivele armatei au fost treptat mărite, astfel că dacă în momentul Unirii efectivele celor două armate erau de aproximativ 10.000 de soldaţi şi ofiţeri cărora li se adăugau 3.000 de ostaşi din formaţiunile teritoriale nepermanente, în 1865 armata permanentă a ajuns la un efectiv de peste 20.000 de combatanţi cărora li se alăturau alţi 24.000 de oameni cât numărau trupele teritoriale nepermanente. Această creştere s-a datorat noilor modalităţi de recrutare şi înfiinţării de noi unităţi şi subunităţi de diferite arme și potrivit legii votate la 12 februarie 1864, recrutarea se făcea prin conscripţie publică, înrolări de bună voie şi reangajări. De asemenea, odată cu adoptarea acestei legi s-a trecut la organizarea jandarmeriei, a trupelor de administraţie, a intendenţei şi serviciului sanitar militar în fruntea căruia a fost numit doctorul Carol Davila.

Totodată, în cadrul Ministerului de Război, au fost create comitete şi consilii de avizare militară precum Consiliul Tehnic, Consiliul de Instrucţiune al Armatei, Comitetul Financiar, Consiliul de Administraţie al Armatei și altele. Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această perioadă s-a achiziţionat din Franţa, domnitorul Alexandru Ioan Cuza aflându-se în bune relaţii cu Napoleon al III-lea, iar misiunile militare franceze au contribuit la perfecţionarea organizatorică a armatei române şi la însuşirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea armatei române. În plus, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trimis mai mulţi ofiţeri la studii în Franţa, Italia sau Anglia şi de asemenea, la manevrele armatei române au început să asiste ofiţeri din mari armate europene.

Primele prevederi legale referitoare la pensiile militare, precum și la ajutoarele de stat acordate militarilor invalizi sau celor morți în campanie, i se datorează tot lui Cuza. Evident, toate această preocupare a sa față de armată, pleca de la ideea de respect, onoare și demnitate pentru cei capabili a face dovada sacrificiului suprem. Legislația lui Cuza avea la bază un studiu temeinic și fundamentat al unor prevederi din legislația franceză. De asemenea, Cuza a ținut seama și de posibilitățile economice ale tânărului stat născut în condiții atât de vitrege. Desigur, la vremea aceea nu era o ”inflație” de generali. Salariul unui general era de doar 1200 lei, a unui colonel de 1000 lei, al unui maior de 800 lei, al unui căpitan de 600 lei, iar a unui subofiţer de 400 lei – lunar. Important de menționat este și faptul că paritatea legală a leului, în aur, în perioada 1867-1914, a fost 0,3226 gr. aur cu titlul de 900 la sută. Domnitorul Carol – viitorul Rege Carol I – și el având instrucție și grad militar dobândit încă din armata prusacă, a completat această legislație cu aceeași atentă preocupare și respect.

Legea din 3 iulie 1865

Subofiţerii şi soldaţii care au servit sub drapel 25 de ani, vor avea dreptul la pensie. Nu au dreptul la pensie cei judecaţi de Codul penal militar ca urmare a unei sentinţe judecătoreşti. Indiferent de timpul servit în armată, subofiţerii şi soldaţii care au suferit răni, contuzii, infirmităţi incurabile pe timp de război vor avea dreptul de pensie.Subofiţerii şi soldaţii care au suferit răni, contuzii, infirmităţi incurabile pe timpul serviciului vor primi pensie cu o valoare de două treimi.

Pensiile se acordă astfel:

– Pentru serviciu de 25 de ani serviţi sub drapel 600 lei pe an

– Pentru cazurile prevăzute la punctul 3, 600 lei pe an

– Pentru cazurile prevăzute la punctul 4, 400 lei pe an

Pentru cei care nu au probleme cu rănile, contuziile şi care nu sunt suferinzi vor primi 600 lei ajutor. Constatarea rănilor se va face de către Consiliul de administraţie al corpului din care face parte militarul. Ministerul de război va elibera sub ori ce titlu, mijloace de transport pentru cei răniţi. Pensiile sunt viagere şi se vor socoti şi văduvelor soldaţilor morţi în război primind jumătate din pensie, pe câtă vreme vor rămâne necăsătorite.

Legea din 15 februarie 1868 (Completată)

EXTRAS:

1. Funcţionarii Statului, civili, militari şi eclesiastici, care vor servi cu bună credinţă şi onestitate vor avea dreptul la pensie astfel:

– Militarii după împlinirea vârstei de 50 de ani, civilii şi eclesiasticii după împlinirea vârstei de 60 de ani.

Proporţia de a avea drept la pensie:

– pentru 18 ani serviţi în cariera militară sau 20 de ani în serviciu civil şi ecleziastic, dreptul la pensie este de jumătate din retribuţia de mijloc primită în ultimii cinci ani;

– pentru 25 de ani de serviciu în armată sau 30 de ani ca civil sau ecleziastic pensia este de 3/4 din retribuţia de mijloc ce s-a primit în ultimii 5 ani;

2. În termenul de retribuţie de mijloc se calculează leafa postului care a fost cel mai bine retribuit.

3. Nici o pensie nu poate fi mai mare de 18 mii lei pe an.

4. Pensia se calculează începând cu intrarea în vigoare a legii de faţă.

5. Timpul servit în campanie de către ofiţeri, civili şi ecleziaşti, ataşaţi la armată se va socoti îndoit la calcularea pensiei.

6. Văduva funcţionarului, militarului sau ecleziastului va primi jumătate din pensie, până la o nouă căsătorie. Văduva cu copii va prini 3/4 din pensie, iar în caz de căsătorie, copii vor primi 1/2 din pensie. Dacă militarul decedat nu era căsătorit părinţii pot primi pensie în cuantum de 1/3 din pensia cuvenită.

Sursa: https://www.istorie-pe-scurt.ro/alexandru-ioan-cuza-carol-i-si-respectul-fata-de-armata/