Despre mine

Fotografia mea
Sunt o fiinţă ce a trecut prin "furcile caudine" ale existenţei, care a pierdut uşor ...şi a câştigat greu lupta cu viaţa. Când am pierdut, am dobândit Credinţă, iar când am câştigat, m-am bucurat de Nădejde; ajungând, azi, să înţeleg de ce este atât de greu urcuşul spre Omul "încoronat" cu demnitate creştină.

duminică, 25 septembrie 2016

Rugăciunea mulțumirilor


de Arsenie Boca
Îti mulțumesc, Doamne!
Îti mulțumesc azi, că sunt, pentru ziua de mâine!
Îti mulțumesc că am pe masă o pâine!
Îti mulțumesc pentru stropii de ploaie,
Pentru fructe, păsări, flori,
Pentru soarele care răsare în zori,
Pentru cerul cu licăr de stele,
Pentru toate zilele vieții mele,
Pentru firul de apă izvorât din fântâna,
Pentru harul ce-mi poartă a mea mână
Pe-arcuș de vioară, pe pânza, pe piatră,
Pentru viersul ce curge din mine spre Cer!
Mulțumesc pentru omul blajin și sincer!
Mulțumesc pentru haina pe care o port,
Pentru tot ce mă doare și, totuși, suport!
Îți mulțumesc pentru cântecul de păsărele,
Pentru toate încercările vieții mele!
Mulțumesc pentru puiul de om ce se va naște!
Îtț mulțumesc că ai Înviat în noaptea de Paște!
Am atâtea lucruri pentru care să-ți mulțumesc,
Că nu ar fi de ajuns o mie de ani să trăiesc!

Scrisoarea lui Charlie Chaplin pentru fiica sa


“Fetița mea,
Acum este noapte. Noaptea de Crăciun. Toți soldații înarmați din mica mea cetate au adormit. Fratele tău și sora ta dorm. Chiar și mama ta doarme. Aproape că nu am trezit puișorii adormiți, când m-am pornit în camera asta semi-luminată. Cât ești de departe de mine! Și să orbesc dacă nu văd imaginea ta în fața ochilor mei tot timpul. Portretul tău stă aici pe masa și aici, în inima mea. Dar unde ești tu? Acolo, în Parisul de poveste, dansezi pe măreața scenă teatrală de pe Champs-Élysées. Știu asta prea bine și totuși mi se pare că aud pașii tăi în liniștea nopții, văd ochii tăi, care strălucesc ca stelele pe cerul de iarnă.
Aud cum interpretezi în spectacolul de Crăciun rolul frumoasei persiene înrobită de hanul tătar. Fii o frumoasă și dansează! Fii o stea și strălucește! Dar dacă extazul și mulțumirile publicului te vor îmbăta, dacă mireasma florilor te vor ameți, așează-te în colț și citește scrisoarea mea, ascultă-ți glasul inimii. Sunt tatăl tău, Geraldine! Eu, Charlie, Charlie Chaplin! Știi tu, oare câte nopți am stat lângă patul tău când erai mică și îți povesteam basme despre frumoasa adormită, despre dragonul care nu doarme niciodată? Și când somnul îmi biruia ochii bătrâni râdeam de el și îi ziceam: “Pleacă! Somnul meu e țesut din visurile fiicei mele!”
Ți-am văzut visurile, Geraldine, ți-am văzut viitorul, ziua ta de azi. Am văzut o fată dansând pe scenă, o zână alunecând pe cer. Auzeam cum vorbea publicul: “Vedeți fata aceasta? Este fiica unui bufon bătrân. Mai țineți minte? Îl chema Charlie.” Da, eu sunt Charlie! Sunt acel bufon bătrân! Astăzi este rândul tău. Dansează! Eu am dansat în pantaloni rupți, largi, dar tu dansezi în costum de mătase, de prințesă. Aceste dansuri și furtuna de aplauze te vor înălța la cer. Zboară! Zboară acolo! Dar coboară și pe pământ! Trebuie să vezi viața oamenilor, viața dansatorilor de pe stradă, care dansează tremurând de frig și de foame. Eu am fost ca ei, Geraldine. În acele nopți magice când tu adormeai legănată de poveștile mele, eu stăteam treaz.
Mă uitam la fața ta, ascultam bătaile inimii tale și mă întrebam: “Charlie, oare acest pisicuț într-o zi te va recunoaște?” Nu mai știi, Geraldine. Multe povești ți-am spus în acele nopți îndepărtate, dar poveste mea – niciodată. Dar ea este interesantă. Este despre bufonul flămând, care cânta și dansa în cartierele sărace ale Londrei și pe urmă strângea pentru binefaceri. Iată-o, povestea mea! Am cunoscut și foamea și ce înseamnă să nu ai un acoperiș deasupra capului. Mai mult decât atât, am simțit durerea umilitoare a măscăriciului hoinar, în pieptul căruia se frământă un ocean de mândrie; și această mândrie era rănită dureros de monedele aruncate. Și totuși sunt viu, așa că să lăsam asta.
Mai bine să vorbim despre tine. Dupa numele tău – Geraldine – urmează familia mea – Chaplin. Cu aceasta familie, mai bine de 40 de ani am amuzat oamenii. Dar eu am plâns mai mult decât au râs ei. Geraldine, în lumea în care trăiești, există nu numai dansuri și muzică! La miezul nopții, când ieși din sala imensa, poți să uiți de admiratorii bogați, dar nu uita să întrebi de șoferul taxiului, care te va duce acasă, de soția sa. Și dacă este însărcinată și nu au bani de scutece pentru viitorul copil, pune-i niște bani în buzunar. Am dat ordin la bancă să-ți plătească aceste cheltuieli. Dar celorlalți plătește-le exact cât le datorezi. Din când în când mergi cu metroul sau cu autobuzul, mergi pe jos și cunoaște orașul.
Privește mai atent la oameni! Uită-te la văduve și copii orfani. Măcar o dată pe zi vorbește-ți așa: “Sunt la fel ca ei”. Da, ești una cu ei, fetița mea! Mai mult decât atât. Arta, înainte să dea aripi omului, ca el să zboare în sus, îi rupe picioarele. Și dacă va veni ziua când te vei simți mai presus decât publicul, părăsește scena imediat. Cu primul taxi mergi prin periferiile Parisului. Îl știu foarte bine! Acolo vei vedea multe dansatoare ca tine, poate chiar mai frumoase, mai grațioase, cu mai multa mândrie. Acolo nu va fi nici urmă de reflectoarele orbitoare ale teatrului tău. Reflector pentru dânsele este luna.
Uită-te bine! Nu dansează ele mai bine decât tine? Recunoaște, fetița mea! Întotdeauna se va găsi acela care dansează, joacă mai bine decât tine! Și ține minte: iî familia lui Charlie nu a fost nici unul care să fi certat șoferul de taxi sau să râdă de săracii care locuiesc pe malurile Senei. Eu voi muri, iar tu vei trăi. Vreau ca tu niciodată să nu știi ce e aceea sărăcie. Cu această scrisoare îți trimit o carte de cecuri, pentru că tu să poți cheltui cât iti dorești. Dar când vei cheltui doi franci să nu uiți ca al treilea nu e al tău. El trebuie să îi aparțină unui necunoscut care are nevoie de dânsul. Iar tu vei găsi repede unul. Trebuie numai să vrei să-i vezi pe acești săraci necunoscuți și îi vei întâlni oriunde. Vorbesc cu tine despre bani, deoarece le-am cunoscut puterea demonică. Am petrecut foarte mult timp la circ și tot timpul îmi făceam griji pentru echilibriști.
Și trebuie să-ți spun că oamenii cad cel mai des pe pământul tare, mai des decât echilibriștii de pe sârmă. Poate la vreo petrecere selectă te va orbi strălucirea vreunui diamant. În acel moment el va deveni acea sârmă periculoasă și căderea este inevitabilă. Poate, într-o bună zi, o să te cucerească chipul frumos al unui prinț. În acea zi vei deveni un echilibrist lipsit de experiență, iar aceștia cad de fiecare dată. Nu îți vinde inima pentru aur și bijuterii. Află că cel mai mare diamant este soarele. Din fericire el strălucește pentru toți. Când va veni vremea și te vei îndrăgosti, iubește acea persoană din toata inima. I-am spus mamei tale să-ți scrie despre asta. Ea înțelege dragostea mai mult decât mine și e mai bine ca ea să discute despre acest lucru cu tine. Munca îți este grea, știu asta.
Corpul îți este acoperit de o bucată de mătase. Pentru artă poți să apari pe scena și dezbrăcat, dar să te întorci de acolo trebuie nu numai să fii îmbrăcat, dar și mai curat. Sunt bătrân și poate, cuvintele mele sună amuzant. Dar, dupa mine, trupul tău dezgolit trebuie să aparțină numai celui care îți iubește sufletul dezgolit. Nu este grav, dacă părerea ta în aceasta privință este veche de zece ani, adică aparține timpului trecut. Nu-ți fie frică, acești zece ani nu te vor îmbătrâni. Dar oricum nu ar fi, vreau ca tu să fii ultimul om care va deveni locuitor al insulei goilor. Știu că tatii și copiii duc o luptă veșnică. Lupta cu mine, cu gândurile mele, fetița mea! Nu iubesc copiii ascultători. Și cum nu au căzut lacrimi din ochii mei pe această scrisoare, vreau să cred, ca aceasta noapte de Crăciun este noaptea minunilor.
Îmi doresc să se întâmple o minune și tu să înțelegi cu adevarat ce am vrut să-ți spun. Charlie a îmbătrânit, Geraldine. Mai devreme sau mai târziu în loc de rochia alba de scenă va trebui să îmbraci veșminte de doliu ca să vii la mormântul meu. Acum nu vreau să te întristez. Dar din vreme în vreme uită-te în oglindă – acolo vei vedea trăsăturile mele. În venele tale curge sîngele meu. Chiar și atunci când sângele se va opri în vasele mele, vreau ca tu să nu îl uiți pe tatăl tău. Nu am fost un înger, dar întotdeauna am încercat să fiu om. Încearca și tu!
Te sărut,
Geraldine.

Al tău, 
Charlie
Decembrie 1965”

Interviu cu Dumnezeu


de Octavian Paler
Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp… i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani……iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.Faptul că se gândesc cu timp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc…..şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

Dumnezeu vs. ştiinţă?


de Albert Einstein
Într-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor ţine cursul de filozofie… Profesorul ateu îi cere unuia dintre noii săi studenţi să se ridice în picioare
-Eşti creştin, nu-i aşa, fiule?
-Da, domnule, spune studentul. 
-Deci, crezi în Dumnezeu?
-Cu siguranţă.
-Dumnezeu e bun?
Desigur, Dumnezeu e bun. 
-E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?
-Da.
Profesorul zâmbeşte cunoscător. Se gândeşte puţin.
- Uite o problema pentru tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă şi tu o poţi vindeca. Poţi face asta. Ai vrea să îl ajuţi? Ai încerca?
-Da, domnule. Aş încerca. 
-Deci, eşti bun.
-N-aş spune asta.
-Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuţi o persoană bolnavă daca ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu… 
Studentul nu răspunde, aşa că profesorul continua. 
-El nu ajuta, nu-i aşa? Fratele meu era creştin şi a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Iisus e bun? Poţi răspunde la asta?
Studentul tace. 
-Nu poţi răspunde, nu-i aşa?
El ia o înghiţitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.
-Hai să o luam de la capăt, tinere! Dumnezeu e bun?
-Păi…, da, spune studentul.
-Satana e bun?
Studentul nu ezita la aceasta întrebare.
-Nu!
-De unde vine Satana? 
Studentul ezita. De la Dumnezeu. 
-Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i aşa? Zi-mi, fiule, exista rău pe lume? 
-Da, domnule. 
-Răul e peste tot, nu-i aşa? Şi Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect? 
-Da.
-Deci cine a creat răul?
Profesorul a continuat. 
-Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat şi răul. Din moment ce răul există şi conform principiului că ceea ce facem defineşte ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rău.
Din nou, studentul nu răspunde. 
-Exista pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâţenie? Toate aceste lucruri groaznice, există?
Studentul se foieşte jenat. 
-Da.
-Deci cine le-a creat?
Studentul iarăşi nu răspunde, aşa că profesorul repetă întrebarea.
-Cine le-a creat? 
Niciun răspuns. Deodată, profesorul începe să se plimbe în faţa clasei. Studenţii sunt uimiţi. 
-Spune-mi, continuă el adresându-se altui student, crezi în Iisus Hristos, fiule?
Vocea studentului îl trădează şi cedează nervos. 
-Da, domnule profesor, cred. 
Bătrânul se opreşte din mărşăluit.
- Ştiinţa spune că ai cinci simţuri pe care le foloseşti pentru a identifica şi observa lumea din jurul tău. L-ai văzut vreodată pe Iisus? 
-Nu, domnule. Nu L-am văzut. 
-Atunci, spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Iisus al tău? 
-Nu, domnule, nu l-am auzit. 
-L-ai simţit vreodată pe Iisus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodată o experienţă senzoriala a lui Iisus sau a lui Dumnezeu?
-Nu, domnule, mă tem că nu.
-Şi totuşi crezi în el? 
-Da. 
-Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, ştiinţa spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?
-Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credinţa mea.
-Da, credinţa, repetă profesorul. Asta e problema pe care ştiinţa o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credinţa.
Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de a pune şi el o întrebare. 
-Domnule profesor, există căldură?
-Da .
-Şi există frig? 
-Da, fiule, există şi frig. 
-Nu, domnule, nu există. 
Profesorul îşi întoarce faţa către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută.
Studentul începe să explice. 
-Poate există multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există frig – dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie, şi caldura e cea care face ca un corp sau material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut (-458 F) înseamnă absenţa totală a căldurii.
Vedeti, domnule, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absenţa căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în unităţi termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, domnule, ci doar absenţa ei.
Clasa e învăluită în tăcere. 
Undeva, cade un stilou şi sună ca o lovitură de ciocan.
-Dar întunericul, profesore? Există întunericul? 
-Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce e noaptea dacă nu întuneric? 
-Din nou răspuns greşit, domnule. Întunericul nu e ceva; este absenţa a ceva. Poate există lumină scăzută, lumină normală, lumină strălucitoare, lumină intermitentă, dar dacă nu există lumină constantă atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeşte întuneric, nu-i aşa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie şi mai întunecat, nu-i aşa?
Profesorul începe să-i zâmbească studentului din faţa sa. Acesta va fi un semestru bun. 
-Ce vrei să demonstrezi, tinere?
-Da, domnule profesor. Vreau să spun că premisele dumneavoastră filosofice sunt greşite de la bun început şi de aceea concluzia TREBUIE să fie şi ea greşită.
De data asta, profesorul nu-şi poate ascunde surpriza. 
-Greşite? Poti explica în ce fel?
-Lucraţi cu premisa dualităţii, explica studentul… Susţineti că există viaţă şi apoi că există moarte; un Dumnezeu bun şi un Dumnezeu rău. Consideraţi conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Domnule, stiinţa nu poate explica nici măcar ce este acela un gând. Foloseşte electricitatea şi magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înţeles pe deplin vreuna din acestea doua. Să consideri că moartea e opusul vieţii înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanţial. Moartea nu e opusul vieţii, ci doar absenţa ei. Acum spuneţi-mi, domnule profesor, le predaţi studenţilor teoria că ei au evoluat din maimuţă? 
-Dacă te referi la procesul evoluţiei, tinere,da, evident că da.
-Aţi observat vreodată evolutia cu propriii ochi, domnule?
Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când îşi dă seama încotro se îndreaptă argumentul.
-Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluţiei în desfăşurare şi nimeni nu poate demonstra că el are loc, dumneavoastră nu predaţi studenţilor ceea ce aţi observat, ci doar ceea ce credeţi, nu? Acum ce sunteţi, om de stiinţă sau predicator?
Clasa murmură
Studentul tace până când emoţia se mai stinge. 
-Ca să continuăm demonstraţia pe care o faceaţi adineori celuilalt student, permiteţi-mi să vă dau un exemplu, ca să înţelegeţi la ce mă refer. 
Studentul se uita în jurul său, în clasă.
- E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul profesorului? Clasa izbucneşte în râs. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simţit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile şi conform protocolului demonstrabil, ştiinţa spune – cu tot respectul, domnule – că nu aveţi creier. Dacă ştiinţa spune că nu aveţi creier, cum să avem încredere în cursurile dumneavoastră, domnule?
Acum clasa e cufundată în tăcere. 
Profesorul se holbează la student, cu o faţă impenetrabilă. In fine, după un interval ce pare o veşnicie, bătrânul răspunde. 
-Presupun că va trebui să crezi, pur şi simplu…. 
-Deci, acceptaţi că există credinţă şi, de fapt, credinţa există împreună cu viaţa, continua studentul. Acum, domnule, există răul?
Acum, nesigur, profesorul răspunde: 
-Sigur că există. Il vedem zilnic. Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului faţă de om. Se vede în nenumăratele crime şi violenţe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.
La asta, studentul a replicat:
- Răul nu există, domnule, sau cel putin nu exista în sine. Răul e pur şi simplu absenţa lui Dumnezeu. E ca şi întunericul şi frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absenţa lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipseşte dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu exista căldura sau ca întunericul care apare când nu exista lumina. 
Profesorul s-a aşezat. 
Studentul era Albert Einstein.

joi, 8 septembrie 2016

Maria


de Vasile Neagu-Scânteianu
Cu un surâs faci viaţa mai bogată,
Chiar dacă ai la tâmple ghiocei
Şi toamna te pândeşte pe alei-
Tu- n suflet mai ai vara strânsă roată!
Misterul vârstei nu ţi se arată,
Când răspândeşti în jurul tău scântei,
Cu un surâs faci viaţa mai bogată-
Chiar dacă ai la tâmple ghiocei!
În suflet eşti şi tu o preacurată,
Şi dragă ai rămas ochilor mei,
Eşti doar femeie simplă- ntre femei,
Dar în tandreţe eşti nemăsurată-
Cu un surâs faci viaţa mai bogată!

Baladă pentru prieteni

Richard Clayderman - Autumn Leaves

Pentru prieteni...


"Aşa să faci, iubitul meu Prieten: cere-ţi singur dreptul asupra ta, iar timpul care până acum ţi-era luat sau răpit sau părăduit, adună-l şi păstrează-l! Convinge-te că aşa este, cum îţi scriu: unele frânturi de timp ne sunt luate, altele se duc, altele se pierd. Cel mai ruşinos este însă să pierzi timpul din nebăgare de seamă. Gândeşte-te bine: mare parte din viaţa noastră se scurge făcând rău; cea mai mare parte, nefăcând nimic; toată viaţa, făcând altceva decât ar trebui.
Îmi poţi arăta pe cineva care să pună vreun preţ pe timpul său, care să-şi socotească durata zilei, care să înţeleagă că moare în fiecare zi? Tocmai într-asta greşim: privim moartea dinaintea noastră, numai că mare parte din ea este deja în spatele nostru. Moartea are în puterea ei viaţa care a trecut. Atunci, iubitul meu Prieten, fă întocmai ce-mi scrii că faci: cuprinde pe deplin fiecare ceas; vei fi mai puţin la cheremul viitorului, dacă te vei înstăpâni pe prezent. De la o clipă la alta, viaţa se trece. Nimic nu ne aparţine, doar timpul este al nostru; firea ne-a dat în stăpânire acest unic bun, nestatornic şi alunecos, de care ne poate lipsi oricine voieşte. Oamenii sunt atât de nesăbuiţi încât primesc să le fie puse la plată bunuri de nimic, fără nicio valoare, şi care, oricum, pot fi înlocuite, dar nimeni nu se gândeşte că ar trebui să fie dator pentru timpul primit, cu toate că este singurul lucru pe care nici măcar un om plin de recunoştinţă nu l-ar putea da îndărăt.
Vei întreba poate cum mă port eu însumi, care-ţi dau sfaturile acestea. Îţi voi spune deschis: îmi ţin cu grijă socotelile de om risipitor, dar atent. Nu pot spune că nu pierd nimic, pot spune însă ce anume pierd şi din ce pricină şi în ce fel; îţi pot explica motivele sărăciei mele. Mi se întâmplă însă ca celor mai mulţi dintre oamenii care nu din vina lor au căzut în sărăcie: toţi sunt gata să le găsească scuze, nimeni nu îi ajută. Şi atunci? Nu-l socotesc sărac pe cel căruia îi este de ajuns ce i-a rămas; prefer însă ca tu să-ţi păstrezi ce este al tău şi să începi la momentul potrivit. Căci, după cum spune o vorbă de-a strămoşilor noştri, <>; pe fundul sacului nu rămâne doar ce-i mai puţin, ci şi ce este mai rău. Rămâi cu bine!"

Seneca

Citatul zilei


"Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti... Iartă-i, oricum! Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse... Fii bun, oricum! Dacă ai succes, poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi... Caută succesul, oricum! Dacă eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela... Fii cinstit şi sincer, oricum! Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma intr-o zi... Construieşte, oricum! Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi geloşi... Fii fericit, oricum! Binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine... Fă bine, oricum! Dă-i lumii tot ce ai mai bun şi poate nu va fi niciodată de-ajuns... Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum! La urma urmei, este între tine şi Dumnezeu... N-a fost niciodata între tine şi ei, oricum."
MAICA TEREZA

La Mulţi Ani!


EU

EU

IONEL MESAROŞ

IONEL MESAROŞ

Ionel Mesaroș

Ionel Mesaroș

VĂ MULŢUMESC PENTRU VIZITĂ ŞI VĂ MAI AŞTEPT !

VĂ   MULŢUMESC PENTRU VIZITĂ ŞI VĂ MAI AŞTEPT !

Primăvara

Primăvara

Vară

Vară

Toamnă

Toamnă

Iarnă

Iarnă

Radio Whisper

Radio Whisper | RadioWhisper.com

Etichete