Evangheliile toamnei

de Nichita Stănescu 

Patru evanghelii scrie-vom despre căderea
frunzei în toamnă.
Matei zice-va:
- Frunza de verdele verdelui cădea-va în toamnă.
Marcu striga-va:
- De greutatea vieţii şi de viaţă pe viaţă cădea-va
frunza în toamnă.
Luca va zice:
- Din nedragoste, din neînviată moarte,
din verde repetat numai cu umbra
cădea-va frunza în toamnă.
Ioan se va ridica şi va zice :
- Toamna nu cad frunzele,
toamna cade numai toamnă
ca o frunză cade toamna, toamnă.
Stau şi e toamnă şi sunt frunză
şi cad pe pământ.

Mama

de Traian Dorz

Mi-ai cântat cu glas de lacrimi, legănându-mă alene,
alinându-mi cu-al tău cântec lacrima ivita-n gene.

Si mi-ai plâns înfiorată cântecele duioșiei,
de-ai trezit în al meu suflet, cald, fiorul armoniei.

Mi-ai citit în ceasuri sfinte din Cazanii si Scriptură,
a lui Dumnezeu iubire ele-n inima-mi crescură.

În singuratatea serii, luminat de raza lunii,
m-ai făcut să simt puterea și odihna rugăciunii.

De durerea altor inimi te-am văzut plângând pe tine
si de-atuncea port durerea altora si eu în mine.

Pentru adevar întruna te-am văzut fără de teamă
si de-atunci știu c-adevărul e curaj si lupta, mamă.

…A trecut în urma vremea si-ntr-o toamna grea, târzie,
m-a rapit de lânga tine lumea largă si pustie.

Ai vărsat atunci, amare, mii de lacrimi în năframă
si cu inima zdrobită m-ai pierdut în zare, mamă.

Mult umblai de-atunci prin lume, multe ochii mei văzură,
multe șoapte mă chemară, multe vânturi mă bătură,

dar, din mii de lucruri scumpe de fiinte si de nume,
tu-mi rămâi mereu ființa cea mai mult iubită-n lume.

…Astăzi tot străin si singur, si departe sunt de casă,
dar sunt fericit, măicuță, c-azi si tu ești credincioasă.

Si că stiu c-odata-n ceruri, unde nu mai sunt suspine,
fericit voi fi-mpreună, printre cei iubiti, cu tine.

Dumnezeu să-ti dăruiască, scumpă mamă, mângâiere,
mâna Lui să-ti steargă ochii de-orice lacrimi de durere.

Să-ţi văd chipul totdeauna luminat de bucurie,
cea mai fericită mamă, Doamne, mama mea să fie!

Aleşii Ţării...

de Vasile Neagu-Scânteianu

Ce strigă strada?...Ea strigă adevărul!
Aleşii dorm pe capete în plen,
Sunt plictisiţi cu toţi de-atâta spleen-
Şi-n vise doar ei mai slujesc Poporul!

Când se trezesc visează la afaceri,
Cum să mai dea vreo ţeapă ori vreun tun,
Iar legile în mape dorm postum-
Şi-aşteaptă răbdătoare noi prefaceri!

Dar cine să le dea o haină nouă,
Când demnitarii Ţării-s adormiţi?
Doar banului cu toţii sunt robiţi-
De grija noastră ei...se fac că plouă!

Noi le-am dat votul ca Ţara s-o slujească-
Şi ei-ca nişte ciocli-se pun s-o ciopârţească!

Zâmbește

Mi-e dor de tine, mamă!

Din viață

Limba română

de Mihai Duţescu

Timp care curge, timp ce purcede
În urmă-ne multe n-or să rămână
Dar niciodată nu se va pierde
Doamna frumoasă, limba română.

Clopotele toamnei limpede bat,

Pieptul aroma dorului sună,
Plânge şi râde cu lacrimi curate
Stăpâna noastră, limba română.

Cuvântul ei dulce ne este nume,
Glasul ei cântec mereu ne adună
Bunii şi răii ce au pe lume
Mai sfânt decât limba română.

Pământul acesta cât ne rămase
Munţii cu vulturi, marea cu spumă
Stă sub lumina ce arde în case
La fiecare, limba română.

Născuţi dintr-un sânge străvechi precum vinul
Din boare şi rouă şi din furtună
În ea ne rostim şi bucuria şi chinul
În prea iertătoarea limba română.

În ea se botează şi vii şi morţii,
În ea se şopteşte sub clarul de lună.
O poartă pe buze şi domnii şi hoţii
Trăind de milenii în limba română

Şi timpul tot curge şi curge-va veşnic
Şi sufletu-mi tainic mereu se cunună
În fiece toamnă sub stele de sfeşnic
Cu blânda mireasă, limba română.

Ne-ați sărăcit...

de Dorin Dumitriu

Și chiar de ne veți lua pământul, 
Așa cum ne luarăti codrii,
Noi vom rămâne cu cuvântul
Și limba ce-au vorbit-o-n veac strămoșii.

Și chiar de-om fi străini la noi în țară,

Nu veți putea să ne schimbați trăirea,
Că limba nostră n-o să piară,
Chiar dacă veți seca și Dunărea și Marea.

De vom fi goi și însetați, cu buze arse
Nu ne veți pune voi căluș,
Suntem prea mulți cei ce tăcem în case
Dar și tăcând, în românește, l-om plânge pe Brâncuși.

Voi vânzători de țară și de neam,
Clovni poligloți vânduți străinătății,
Nu ne veți lua ICOANA de la geam
Pe care-n românește ne rugăm Divinității.

Și chiar de ne mânați copiii spre Înalta Poartă,
Voi hoarde nesătule de păgâni,
Noi nu ne vindem limba niciodată
Cuvântul și trăirea, sunt lucruri sfinte la români.

Și dacă alții dărâmând Carpații
Vor spune că țara asta e a lor,
Ne vom striga în românește frații
Ce rătăcesc la porțile străinilor.

Și se vor strânge iar românii ca să-și vadă
Limba română care-ncet se stinge,
Părinții și copiii singuri care răbdă,
Strângând la piept ICOANA MAICII care-n românește plânge.

Hristos a Înviat

de Vasile Militaru

Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă
De câte ori creştine o auzi.

Hristos a Înviat în firul ierbii,
A Înviat Hristos în Adevar;
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersec şi de măr.

În stupii de albină fără greş,
În vântul care suflă mângăios
În ramura-nflorită de cireş
Dar vai, în suflet ţi-nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta creştine
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simţi măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?

Simţi tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?

O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au imbrăcat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânţi: Hristos a Înviat!

Între nouri și-ntre mare

Baladă pentru Eminescu

de Radu Gyr

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme

Şi te-au înălţat iconostas,

Ca să fulgeri tânăr peste vreme,

Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,

Ciobănind genune şi zăpezi,

Potcovar de fum bătând potcoave

Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră

Care sparge piscul viforos,

Şi fierar înfierbântând pe vatră,

Mările călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme.

Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.

Şi-au cules, din pana ta, blesteme,

Viscole şi răzvrătiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zării,

Paşii tăi pe unde te-au fost dus,

Şi-nsetat pe drumurile Ţării

Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă,

Ai crucificării pe furtuni

Şi sărut lumina lor adâncă

Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie

Dăruind azur din mâini subţiri,

Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,

Scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,

Biruit de ramuri de arin,

Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,

Ars ca Nesus în cămaşă de venin…

Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,

Nu eşti înstelatul împărat.

Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.

Tu eşti marele însângerat!

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată

Şi-n icoane noi pe flori de crin.

Crinii nu vor stinge, niciodată,

Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri…

Numai rănile mă plec şi ţi le strâng

Şi le fac medalii mari de aur, 

În genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.

Eminescu

E glasul cerului cuprins în cuvânt,

dorul purtat pe aripi de gând;

Munte de suflet ceresc,

pârjolit de focul iubirii,

Icoană a neamului românesc,

renăscută din cenuşa firii.

Nobil cânt de luceferi aici, pe pământ,

în zbor către cete de îngeri,

Ecoul veşniciei mângâiat de vânt,

de demoni tăcuţi şi stingheri.

Slavă a graiului pământesc

dincolo de orice închipuire;

Coloană a templului omenesc

mai presus decât orice gândire.

Universul cuprins în cuvânt,

cel mai viu glas al limbii române,

pe plaiul mioriţei, adăstând 

poetul nepereche, de veghe, rămânând. 

(Ionel Mesaroș)

Cu mâine zilele-ți adaogi...

de Mihai Eminescu

Cu mâine zilele-ți adaogi, 
Cu ieri viața ta o scazi
Și ai cu toate astea-n față
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În asta lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El și răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-același vad,
Se pare cum că-i alta toamnă,
Ci-n veci aceleași frunze cad.

Naintea nopții noastre umblă
Craiasa dulcii dimineți;
Chiar moartea însăși e-o parere
Și un vistiernic de vieți.

Din orice clipa trecătoare
Ăst adevăr îl înțeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Și-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Și se cufundă în trecut,
Tu ai ș-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ți adaogi,
Cu ieri viața ta o scazi,
Având cu toate astea-n față
De-a purure ziua de azi.

Priveliștile sclipitoare,
Ce-n repezi șiruri se distern,
Repaosa nestrămutate
Sub raza gândului etern.

Dacă iubeşti fără să speri

de Mihai Eminescu 

Dacă iubeşti fără să speri
De-a fi iubit vrodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
De rău viaţa toată.

Şi-ţi lasă-n suflet un amar
Şi în gândiri asemeni,
Căci o iubire în zadar
Cu moartea-i sor- de gemeni.

Dar vindecarea la dureri
În piept, în partea stângă-i,
De-acolo trebuie să ceri
Cuvinte să te mângăi.

Acolo afli adăpost
Oricâte se întâmple,
Ca ş-un amor care-ar fi fost
Viaţa ta o împle.

Căci un luceafăr răsărit
Din liniştea uitării
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării.

Şi ochiul tău întunecat
Atunci îl împle plânsul,
Iar ale vieţii valuri bat
Călătorind spre dânsul.

Şi dau cadenţe de nespus
Durerii tale lunge,
Pe când luceafărul e sus
Ca să-l nu-l poţi ajunge.

Zâmbeşte trist cu raze reci
Speranţelor deşarte:
În veci iubi-o-vei, în veci
Va rămânea departe.

Ş-a tale zile-or fi cum sunt,
Pustii ca nişte stepe;
Iar nopţile de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai poţi pricepe.

Întrebări

 de Boris Ioachim

Prieteni, o-întrebare – în noaptea înnorată –
Într-una mă frământă: voi aţi iubit vreodată?!
Voi v-aţi simţit privirea rănită de o stea –
Ca să puteţi pricepe ceva din viaţa mea?

Baladă pentru Eminescu

de Radu Gyr

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,
Ciobănind genune şi zăpezi,
Potcovar de fum bătând potcoave
Negurilor strânse în cirezi.