Evangheliile toamnei

de Nichita Stănescu 

Patru evanghelii scrie-vom despre căderea
frunzei în toamnă.
Matei zice-va:
- Frunza de verdele verdelui cădea-va în toamnă.
Marcu striga-va:
- De greutatea vieţii şi de viaţă pe viaţă cădea-va
frunza în toamnă.
Luca va zice:
- Din nedragoste, din neînviată moarte,
din verde repetat numai cu umbra
cădea-va frunza în toamnă.
Ioan se va ridica şi va zice :
- Toamna nu cad frunzele,
toamna cade numai toamnă
ca o frunză cade toamna, toamnă.
Stau şi e toamnă şi sunt frunză
şi cad pe pământ.

Nu-i singur Iuda vinovat

de Costache Ioanid

Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă, prin păcat!
Şi eu, şi tu…

Întrebări

de Boris Ioachim

Prieteni, o-întrebare – în noaptea înnorată –
Într-una mă frământă: voi aţi iubit vreodată?!
Voi v-aţi simţit privirea rănită de o stea –
Ca să puteţi pricepe ceva din viaţa mea?

V-aţi zvârcolit, vreodată, în nopţi de insomnie,
Tânjind după iubire – această nebunie -
Ce sufletul îl arde, întorcându-ţi-l pe dos –
Şi inima îţi roade – cum câinii rod un os?

Voi aţi umblat, ca-n transă, pe străzi triste, pustii
Purtaţi, parcă, de iele – fantome printre vii,
Fără-a simţi nici vânturi, nici fulgi de nea sau ploi –
Ci doar sfâşietoarea dorinţă de-amândoi?

Sau, umezeala rănii, din stinsele priviri
Vi s-a prelins pe faţă, scrutând în amintiri?
Aducerile-aminte, vreodată, au lovit
În sufletele voastre, ca pietre de granit?

…De n-aţi simţit acestea – nu mă numiţi ciudat
Căci, stearpă viaţa voastră, nu-i trai adevărat
Ci doar un firav abur pierdut în vaste zări –
În lumea complicată şi plină de-ntrebări….

Reînviere

de Boris Ioachim

Visez o reînviere în suflet şi-n privire
Şi-n tot ce, îndeobşte, numesc, ades, „iubire”...
Aş vrea ca pruncul care, am fost, să-l reîntâlnesc
Şi, plin de pocăinţă, să-i spun că nu-l urăsc...

Că de-aş putea întoarce, cumva, timpul-napoi
N-aş mai greşi, zvârlindu-i, visarea la gunoi
Ci grijuliu şi tandru mereu l-aş sprijini
Să-şi împlinească visul – oricare-acesta-ar fi.

Când nu mai ai speranţe, când nu mai poţi visa,
Devii o tristă umbră – devii chiar umbra ta...
De aceea, de visare, tot mai ades m-agăţ –
Să fiu copil, la suflet, încerc să reînvăţ.

Căci prea posac şi acru, treptat, am devenit
Şi-mi flutură în suflet, prea des, un văl cernit...
Deşi-i prozaic veacul, vulgar şi mercantil –
Deloc nu-i imposibil să mă mai simt copil.

E primăvară-n juru-mi, lumina e de miere
Şi, plin de nerăbdare, aştept o reînviere...
Simt, clar, cum mă priveşte din ceru-nalt, o stea
Ce, tainic, să mă-ndrume – a vrut şi încă vrea...

Răstignitele-mi cuvinte

de Mircea Trifu

Încoronată-i ziua, 
Pe înspinata frunte,
Apăsătoare teamă
De cerul ăsta mut,
Durerea mă pândește
Când rănile-i ascult
Trădarea din mulțime
Vrea ochii să-mi sărute.

Învinge calea crucii,
E un prelung refren,
Când vocile de ceară
Se-aprind în catedrale,
Și mila se topește
Pe corzile vocale,
O lungă agonie
În oful său etern.

Nu am cerut vreodată,
Dar eu acuma-ți cer,
Privește și la el
Cu ochii de părinte,
Și pune-mă pe mine,
Pe-o cruce de cuvinte,
Să poată versul meu
Să-ți ierte surdul cer.

Mama

de Licuța Pântia

În căsuța de la țară, 
Pe băncuța de la poartă,
Ştergând ochii cu năframa,
O măicuță stă şi-aşteaptă.

Cine ştie câte lacrimi,
Sunt ascunse in năframă..
Şi câtă iubire-ncape,
Într-o inimă de mamă?

Plânge inima, suspină,
De-ai putea să storci naframa;
Griji, nevoi, suspin şi teamă,
Toate le trăieşte mama.

Cât efort si câtă trudă,
Numai tu măicuță ştii,
Cât munceai şi zi şi noapte,
Să hrăneşti, să creşti copii..

De-ai fi împărat sau rege,
Preşedinte, om de seamă,..
Esti sărac pe lumea asta,
Dacă n-ai cui spune....Mamă!

Domnul a creat pământul,
Cerul, apele şi toamna.
N-ar fi fost desăvârşite,
De n-ar fi creat şi mama!

În căsuța de la țară,
Unde am crescut şi eu,
Mama stă la gura sobei,
De vorbă cu Dumnezeu.

Şi o spun cu îndrăzneală,
Caci prea bine mi-am dat seama:
Cel mai Sfânt cuvânt din lume,
După Dumnezeu, e MAMA !

Mama

Mama

de Traian Dorz

Mi-ai cântat cu glas de lacrimi, legănându-mă alene,
alinându-mi cu-al tău cântec lacrima ivita-n gene.

Si mi-ai plâns înfiorată cântecele duioșiei,
de-ai trezit în al meu suflet, cald, fiorul armoniei.

Mi-ai citit în ceasuri sfinte din Cazanii si Scriptură,
a lui Dumnezeu iubire ele-n inima-mi crescură.

În singuratatea serii, luminat de raza lunii,
m-ai făcut să simt puterea și odihna rugăciunii.

De durerea altor inimi te-am văzut plângând pe tine
si de-atuncea port durerea altora si eu în mine.

Pentru adevar întruna te-am văzut fără de teamă
si de-atunci știu c-adevărul e curaj si lupta, mamă.

…A trecut în urma vremea si-ntr-o toamna grea, târzie,
m-a rapit de lânga tine lumea largă si pustie.

Ai vărsat atunci, amare, mii de lacrimi în năframă
si cu inima zdrobită m-ai pierdut în zare, mamă.

Mult umblai de-atunci prin lume, multe ochii mei văzură,
multe șoapte mă chemară, multe vânturi mă bătură,

dar, din mii de lucruri scumpe de fiinte si de nume,
tu-mi rămâi mereu ființa cea mai mult iubită-n lume.

…Astăzi tot străin si singur, si departe sunt de casă,
dar sunt fericit, măicuță, c-azi si tu ești credincioasă.

Si că stiu c-odata-n ceruri, unde nu mai sunt suspine,
fericit voi fi-mpreună, printre cei iubiti, cu tine.

Dumnezeu să-ti dăruiască, scumpă mamă, mângâiere,
mâna Lui să-ti steargă ochii de-orice lacrimi de durere.

Să-ţi văd chipul totdeauna luminat de bucurie,
cea mai fericită mamă, Doamne, mama mea să fie!

Mărţişor

FII OM!

de Licuța Pântia

Nu înjosi pe nimeni în viață
Şi nici de sus la alții nu privi
Nu ignora o lacrimă pe față,
Poate-ntr-o zi pe fața ta va fi!

Nu-l umili pe cel mai slab ca tine
Nu-i vina lui c-așa a fost creat,
Te vezi erou și lumea-ți aparține,
Dar uiți că scări nu-s doar pentru urcat!

Nu neglija, ascultă și răspunde
O vorbă care ție-ți pare fleac
Poate salva pe cel care-o aude
Și poate-n deznădejde a-i fi leac!

Suntem egali, fii om cu fiecare,
Lasă frumos pe unde-ai să pășești
E-o lege fără expirare:
La fel cum dai, așa o să primești!

DE-ACOLO A-NCEPUT O VEŞNICIE…

de Octavian Petrescu

Te face mai frumoasă fericirea,
De-aceea să zâmbeşti mereu îţi cer…
Fardul femeii este fericirea
Sau dragostea, cum ne spunea Baudelaire.

Anul Nou

de Vasile Militaru

Din cireşul veşniciei
S-a mai scuturat o floare
După ce-a visat sub lună
După ce-a surâs sub soare.

Şi-n clipita-n care floarea
A căzut pierind în vânt,
Câte visuri neîmplinite,
Câte doruri nu s-au frânt!

Dar în locul celei duse,
Altă floare vine acum,
Sufletul să ni-l îmbete
Cu nemaigustat parfum.

Şi cum primăvara codrul
Muguri mii desface-n rouă,
Floarea nouă ne aduce
Muguri de nădejde nouă.

Îmbrăcaţi al vostru suflet
În veşmânt de sărbătoare
Şi primiţi cu imn de slavă
Noua veşniciei floare.

Iar dacă-ntre voi iubirea
Va cânta fără să plângă,
Nici un vis n-o fi himeră,
Nici un dor n-o să se frângă.

Baladă de sfârşit de an

de Boris Ioachim

S-a-nstăpânit zăpada pe zările albastre –

Curată sau murdară - ca sufletele noastre...

Şi-un ger ce sfarmă piatra învăluieşte firea 

Şi–un An Nou se arată – căci asta-i e menirea.

An Nou Fericit!

de Vasile Militaru

Din cireşul veşniciei

S-a mai scuturat o floare

După ce-a visat sub lună

După ce-a surâs sub soare.

Maria

de Vasile Neagu-Scânteianu

Cu un surâs faci viaţa mai bogată,
Chiar dacă ai la tâmple ghiocei
Şi toamna te pândeşte pe alei-
Tu- n suflet mai ai vara strânsă roată!

Misterul vârstei nu ţi se arată,
Când răspândeşti în jurul tău scântei,
Cu un surâs faci viaţa mai bogată-
Chiar dacă ai la tâmple ghiocei!

În suflet eşti şi tu o preacurată,
Şi dragă ai rămas ochilor mei,
Eşti doar femeie simplă- ntre femei,
Dar în tandreţe eşti nemăsurată-
Cu un surâs faci viaţa mai bogată!

Tata din Ştefan cel Mare

Pe-o saltea slinoasă, în celula-i mică
Stă cu capu-n palme şi nu se ridică
De câteva ore boss-ul ăla care
Dansa ca Shakira în Ştefan cel Mare.
Plânge şi suspină c-a trecut Crăciunul,
A trecut şi anul şi tot nu-i dau drumul.

Arta de-a învinge

Fă-ți timp...

ANUL NOU

de Vasile Militaru

Din cireşul veşniciei
S-a mai scuturat o floare
După ce-a visat sub lună
După ce-a surâs sub soare.

Şi-n clipita-n care floarea
A căzut pierind în vânt,
Câte visuri neîmplinite,
Câte doruri nu s-au frânt!

Dar în locul celei duse,
Altă floare vine acum,
Sufletul să ni-l îmbete
Cu nemaigustat parfum.

Şi cum primăvara codrul
Muguri mii desface-n rouă,
Floarea nouă ne aduce
Muguri de nădejde nouă..

Îmbrăcaţi al vostru suflet
În veşmânt de sărbătoare
Şi primiţi cu imn de slavă
Noua veşniciei floare.

Iar dacă-ntre voi iubirea
Va cânta fără să plângă,
Nici un vis n-o fi himeră,
Nici un dor n-o să se frângă.

Anul Nou

de Vasile Militaru

Din cireşul veşniciei
S-a mai scuturat o floare
După ce-a visat sub lună
După ce-a surâs sub soare.

Şi-n clipita-n care floarea
A căzut pierind în vânt,
Câte visuri neîmplinite,
Câte doruri nu s-au frânt!

Dar în locul celei duse,
Altă floare vine acum,
Sufletul să ni-l îmbete
Cu nemaigustat parfum.

Şi cum primăvara codrul
Muguri mii desface-n rouă,
Floarea nouă ne aduce
Muguri de nădejde nouă..

Îmbrăcaţi al vostru suflet
În veşmânt de sărbătoare
Şi primiţi cu imn de slavă
Noua veşniciei floare.

Iar dacă-ntre voi iubirea
Va cânta fără să plângă,
Nici un vis n-o fi himeră,
Nici un dor n-o să se frângă.