ALEXANDRU IOAN CUZA ŞI "MICA UNIRE"

"Din 24 ianuarie, 1859, românii de pretutindeni sărbătoresc, în fiecare an, Unirea Principatelor Române, numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă în crearea statului român, unitar și modern - România.

Ideea de unitate a început să se contureze tot mai pregnant în conștiința națională a românilor, încă din secolele XVII-XVII, prin deschizători de drum - cărturarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin - care au insistat asupra originii comune a celor trei neamuri românești, manifestându-se cultural în publicistica vremii. Apoi, episcopul greco-catolic Inocențiu Micu-Klein și reprezentanții de seamă ai Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior) au contribuit la elaborarea și afirmarea unei ideologii naționale.

În primele decenii ale secolului XIX, ideea unirii politice a românilor de pretutindeni a ajuns să se impună ca o necesitate obiectivă. Revoluțiile de la 1821 si 1848 au întărit glasurile celor care afirmau unitatea de neam și țară, iar lupta tuturor românilor pentru împlinirea acestui nobil deziderat s-a intensificat, devenind o problemă europeană.

Astfel, în urma Războiului Crimeii (1853 – 1856), în care Marile Puteri ( Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman) au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus, s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris (1856), finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la situația provinciilor române. Era evident că Unirea putea fi realizată atât din interior, cât și din exterior. Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate în fiecare principat de către un domnitor și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora funcţionaseră cele două ţări române până atunci.

Reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion francez, pentru a contracara influența Rusiei.

Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domnitori, două adunări elective și două guverne.

Pe plan intern s-a stabilit consultarea populației din cele două Principate Române (Moldova și Țara Românească), privind problema unității statale, prin organizarea unor adunări ad-hoc ale liderilor unioniști, care au întemeiat o formațiune politică numită „Partida Națională".

Aceștia au exprimat prin rezoluțiile adoptate, dorința unirii Principatelor sub numele de România, având la conducere un principe moștenitor al Tronului.

În Moldova, la 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă (formată din 48 de deputați) l-a ales în unanimitate ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza - șeful partidei unioniştilor moldoveni.

În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie 1859, locțiitori domnești fiind antiunioniști, Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că au fost mobilizați bucureștenii pentru a susţine candidatura lui Cuza, care a fost votat în unanimitate. Fracțiunile conservatoare au fost înfrânte în cele din urmă de către unioniști, sub presiunea populației, Alexandru Ioan Cuza, înfăptuind Unirea Principatelor Române într-un singur stat - primul stat unitar român.

Prerogativele Unirii Principatelor Române fiind îndeplinite, domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a adresat națiunii în „Proclamația de la Iași” - 11 decembrie 1861:

„Unirea este îndeplinită. Naționalitatea Română este întemeiată. Acest fapt măreț, dorit la generațiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante și s-a înscris în datinile Națiunilor. Dumnezeul părinților noștri a fost cu țara, a fost cu noi. El a întărit silințele noastre prin înțelepciunea poporului și a condus Națiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 și 24 Ianuarie ați depus toată a voastră încredere în Alesul nației, ați întrunit speranțele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiți Patria, veți ști a o întări. Să trăiască România!” - Alexandru Ioan Cuza

În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două principate, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică.

Cuza a fost primul Domn al Principatelor Unite și al statului național România și a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante, pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române, urmând înfăptuirea unității constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută ca „Monstruoasa Coaliție” din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.

Plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, Cuza a manifestat interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși a fost scurtă (1859-1866), a România a cunoscut perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului Guvern unitar, cât și prin reformele sale – adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului - domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării României moderne.

După exilul său(1866), Unirea a fost consolidată prin aducerea pe Tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen/ Carol I

Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România.

Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, înfăptuită se Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a constituit temelia pentru înfăptuirea României Mari - Marea Unire - la 1 decembrie 1918, prin unirea Transilvaniei cu România.

Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, făcând numeroase demersuri în acest sens, dar a fost respins de fiecare dată de Pricipele Carol I, care a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment. A fost răpus de boală şi s-a stins din viață la Heidelberg unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani, departe de țara pe care a ctitorit-o și iubit-o până în ultima clipă a vieții lui."

Jurământul lui Cuza

"Jur în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi fi credincios constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi veghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie ajutor!”

Alexandru Ioan Cuza

România

"România – substantiv comun de gen feminin.

Cuvântul „țară” în limba română este un substantiv comun de gen feminin și provine din latinescul „terra”.

Din acest motiv și din multe altele, putem să ne imaginăm că România este o femeie. Pictorul Daniel Rosenthal deja a făcut-o.

Această femeie este privită de unii ca fiind o mamă, o mamă care și-a crescut copiii săi așa cum a putut ea, cu mijloacele pe care le-a avut la dispoziție. Poate nu le-a oferit cel mai bun trai, cele mai bune haine sau cele mai călduroase camere dar i-a alăptat când erau la început de viață și le-a dat sentimentul plăcut că sunt acasă.

Alții privesc această femeie ca pe o mamă vitregă, care nu a știut să-și țină copii lângă ea, care nu a știut să se facă ințeleasă și iubită , fiind încet, încet părăsită de copiii plecați prin toate zările. 

Alții o privesc ca pe o femeie frumoasă de moravuri ușoare, doar bună să profiți de ea, de nurii ei dar pe care o poți vinde oricui pe bani puțini după ce te-ai plictisit .

Alții o privesc ca pe femeie bătrână – tocmai ce va împlini o sută de ani, gârbovită de necazuri, neinteresantă și nerespectată nici măcar pentru trecutul ei glorios. Așteaptă să-i facă necrologul și să-i împartă agoniseala, să-i vândă casa și bijuteriile care i-au mai rămas.

Spunea cineva că frumusețea stă în ochii care privesc. 

Cred că despre iubire este la fel – stă în inima care o oferă, nu în cea care o primește.

Un fost președinte american le spunea conaționalilor „Nu întrebaţi ce poate să facă ţara pentru voi, întrebaţi-vă ce puteţi face voi pentru ţară” . Ulterior a fost asasinat. Nu știu dacă datorită acestui mesaj.

Cred că mesajul americanului este valabil și pentru noi românii, acum la ceas de sărbătoare. Sărbătoare de care unii chiar nu vor, sub nici o formă să se bucure. 

Și nu mă refer aici la liderii maghiarilor și secuilor.

Mă refer la conaționalii mei care confundă din păcate România cu mafia politică aflată vremelnic la putere.

România noastră nu este nici puterea politică, nu este nici o minoritate agresivă cu majoritatea tăcută, nu este nici un capitol de negociere la Bruxelles sau aiurea.

România noastră suntem noi toți.

Cu bune, cu rele, cu defecte și calități, cu vise neîmplinite sau realizări care au intrat în istorie, cu înfrângeri dureroase dar și victorii de poveste.

Nu avem nici un merit că ne-am născut români (au spus-o și alții). Este un dat al Lui Dumnezeu pentru care nu este necesar să-i găsim o explicație. 

Dar dacă tot suntem aici, copiii acestei mame, haideți să fim oameni de onoare și să încercăm să facem fiecare, binele de care suntem în stare să-l facem. 

Că dacă milioanele de români vor încerca asta, binele făcut, multiplicat de milioane de ori, asta chiar va face România să fie o mamă iubită, frumoasă, veșnic tânără peste Centenarele ce vor veni .

A venit si 1 Decembrie 2018, la o sută de ani după Marea Unire - eu i-aș spune după Marea Regăsire. 

E ziua mamei noastre.

Să ne aplecăm și să-i sărutăm mâna și să-i cerem iertare că poate uneori nu am reușit să fim copiii pe care i-ar fi meritat...

La mulți ani draga noastră Românie, oriunde am fi !"

Text cu autor necunoscut, preluat de pe internet. Daca cunoasteti autorul, va rugam sa il postati in comentariu.

Jurământul lui Cuza

„Jur în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi fi credincios constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi veghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie ajutor!”

Alexandru Ioan Cuza