Despre mine

Fotografia mea
Sunt o fiinţă ce a trecut prin "furcile caudine" ale existenţei, care a pierdut uşor ...şi a câştigat greu lupta cu viaţa. Când am pierdut, am dobândit Credinţă, iar când am câştigat, m-am bucurat de Nădejde; ajungând, azi, să înţeleg de ce este atât de greu urcuşul spre Omul "încoronat" cu demnitate creştină.

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Un presedinte "responsabil"


Preşedintele Traian Băsescu in cadrul  unui discurs susţinut la Bursa de Valori  Bucuresti a facut apel la responsabilitate într-un moment în care cu multe iresponsabilitate conduce ţara.
„Lansez un ultim apel politicienilor, care are numai două cuvinte: Fiţi responsabili! "

Cine a spus lucrul acesta?
Un presedinte care tot timpul mandatului sau a fost in conflict cu cineva.
Un presedinte care a adus tara intr-un haos in care nu a fost vreodata...
Un presedinte care a intrat pe rand in conflict cu toate categoriile sociale.
Un presedinte sub conducerea caruia s-au inchis scoli si  spitale...
Un presedinte care atunci cand oamenilor le erau luate casele de ape nu gasea altceva mai bun de facut decat sa-i jigneasca...
Un presedinte care foloseste "cuvinte academice" atunci cand se adreseaza presei, de genul "gaozar" sau "tiganca imputita"...
Este vorba de acelasi presedinte care acum niste ani ne indemna "sa traim bine"...

In 2010, in plina criza, situatia economica si sociala s-a deteriorat pana la cote de avarie. In tot acest timp, seful suprem de la Cotroceni mimeaza responsabilitatea. Se declara revoltat de faptul ca actuala clasa politica pune mai presus de interesul general propriul interes. Vorbeste de modernizarea statului, de reforma institutiilor, de necesitatea adoptarii unor legi importante pentru viitorul Romaniei. Nu scoate, insa, un cuvant despre frauda grosolana a lui Anastase din timpul votului de la Legea Pensiilor, despre guvernarea catastrofala a unei Coalitii pe care continua sa o gireze, despre pervertirea democratiei din timpul regimului sau, despre directia gresita in care se indreapta Romania anului 2010, despre consecintele obsesiei sale de a controla si manipula totul.  

Ca de obicei, Traian Basescu se comporta ca si cum in ultimii sase ani ar fi fost plecat pe o galaxie indepartata si nu ar fi avut nicio legatura cu decredibilizarea institutiilor statului, cu situatia economica si sociala grava in care se afla aceasta tara. Seful statului nu se poate schimba. Nici nu vrea, de altfel, acest lucru. Continua sa priveasca Romania doar prin lupa propriilor interese. Opozitia ramane, in opinia sa, principalul factor de destabilizare politica. Pe de alta parte, guvernantii sunt prezentati ca mari reformatori care nu sunt lasati sa aplice terapia de modernizare a statului. Echidistanta prezidentiala, rolul de mediator intre puterile statului, consultarile de la Cotroceni, sunt privite ca mofturi democratice de catre cel ce ramane principalul vinovat de dezastrul care traverseaza Romania anului 2010. De altfel, regimul Basescu a adus mai multe prejudicii acestei tari decat criza insasi. Contrastul dintre Romania in care traieste gasca portocalie si Romania reala, a celor multi si ingenuncheati de probleme si neajunsuri, este tot mai orbitor cu fiecare zi...





















Intrebarea logica care se pune este... cine a fost iresponsabil in toata aceasta perioada?


Un presedinte responsabil ramane un vis de neatins cel putin pana in 2014,sau poate o utopie!



joi, 25 noiembrie 2010

Leacul ratacirii



Traim intr-o lume a arbitrariului.
Reperele pe care le-am avut odinioara fie le-am uitat,fie le-am ignorat,ori nu am avut  intelepciunea sa le recunoastem.
Lupta pentru supravietuire se acutizeaza.
In fiecare zi ,anomaliile lumii in care "traim" ies la suprafata.
In loc sa ne salvam ,calauzindu-ne dupa principii sanatoase,"naufragiem " pe oceanul vietii ,renuntand  pana si la darul  ceresc :la viata.
Suicidul a devenit o  constanta a cotidianului.Tot mai multi semeni de-ai nostri renunta la lupta,uitand ca viata e o lupta.
Arbitrariul in care ne ducem zilele determina modificari comportamentale.In loc sa ne fortificam in fata greutatilor vietii,intarindu-ne credinta,renuntam sa mai speram in indreptarea lucrurilor.
Lipsa de orizont ne  impinge in bratele desnadejdii.De aici pana la fapte necugetate, drumul este extrem de scurt,iar ,uneori, chiar fara intoarcere.
Necazurile ne incetoseaza mintea,daca nu intelegem  ca acestea sunt doar niste incercari ale vietii.Daca avem taria  sa trecem peste ele,devenim mult mai puternici.
Cum ne putem fortifica  mai usor in fata greutatilor ?
Iubind Viata,pretuind adevaratele valori,nadajduind ;asa ,desaga cu poveri va fi mult mai usoara ,iar  sensul vietii va fi,indubitabil, incununat de Mantuire.
Dupa cum stim, Iisus Hristos e Calea ,Adevarul si Viata .
Identificarea vietii, a existentei proprii cu o cale, cu un drum de strabatut, ceea ce presupune o sarcina de indeplinit, o misiune, asa cum drumul pe care ne aflam trebuie parcurs spre a ajunge la destinatie, e specifica oricarei abordari responsabile a omului. Omul e, la randul sau, o aparitie, un dat in structura mundana care presupune dincolo de o superficialitate parca fireasca, de obisnuinta, de platitudine, de precaritatea existentei dintre nastere si moarte, o aprofundare in perspectiva originii sale si a sensului sau dincolo de moarte. De la aparenta aruncare, expulzare in lume ca sa folosim o expresie heideggeriana, spectacolul vietii si frumusetea cosmica ne provoaca acea mirare, considerata de cei vechi ca inceput al intrebarilor si o lansare mentala spre temeiu­rile fiintei, spre a ajunge la constiinta sacralitatii vietii umane. Dincolo de ceea ce vedem si pipaim, intuim si percepem pe Cel ce este si prin Care sunt toate si traim tensiunea si dorinta ire­zistibila de a intelege rosturile existentei, de a ajunge la cunoas­terea care echilibreaza si statorniceste credinta, de a astampara acea foame de divin nestavilita si de a poseda cheia intelesurilor pentru ca ulterior sa se cladeasca, sa se elaboreze edificiul, laca­sul fiintei. In pelerinajul vietii, ne straduim sa ajungem la acea mare, la acea admirabila intalnire care ne schimba total viata, ne converteste spre autenticitatea existentei, smulgandu-ne alienarii spre a ne redescoperi insasi identitatea proprie. Pentru fiecare dintre noi, pelerini ai absolutului, intalnirea cea mare este cu Hristos, cu Dumnezeu. Si aceasta poate fi o intalnire spec­taculoasa si infricosata ca a Sfantlui Pavel  cu Hristos pe drumul Damascului sau a atator eroi ai credintei din toate timpurile. Sau poate fi acea intalnire suava si dulce, incepand din frageda copi­larie, cand il intalnim pe Iisus in cuvantul mamei sau in rugaciunea cea pura a varstei, pentru oa odata cu constientizarea relatiei indumnezeitoare, in lucrarea de zi cu zi, in chipul aproapelui, in asceza profesionala si in actele liturgice cotidiene, in rugaciune si viata morala, acasa sau in Biserica, mereu sa-L intalnim pe El, sa fim cu El si sub ocrotirea si  purtarea Lui  de grija. 
In solitudinea noastra, in incercarile si bucuriile vietii il avem pe El mereu cu noi, avem nevoie de El si I ne adresam in rugaciunile noastre, pentru ca "rugaciunea e mijlocul existentei umane prin excelenta a lui Dumnezeu" (Pr. D. Staniloae). De aceea, cu orice act al nostru adaugam o piatra la templul propriu in care salasluieste Duhul lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 19), anticipand si   mijlocind   aratarea   slavei imparatiei   vesnice a  lui   Dumnezeu.
Hristos  e  Adevarul !
Adevarul este cuvantul pe care il rostim  fiecare dintre noi si a cunoaste adevarul este o dorinta mai puternica decat toate. Stim ca in imparatia adevarului  exista mai multe adevaruri  care, uneori, unele aparent s-ar contrazice, dar ratiunea umana, depasind logica clasica bivalenta si apeland la paradox si la acel "survol al spiritului" (R. Ruyer), le impaca si le intelege in profunzimea lor, in intrepatrunderea lor. Deasupra tuturor sta Adevarul cel vesnic, Dumnezeu, revelat in Hristos si prin Hristos Care este Ade­varul. De aceea, Hristos este si pentru ratiunea umana iscoditoare "piatra cea din capul unghiului", iar teologia crestina a imbinat, armonios si exemplar conceptia biblica, am putea spune persona­lista si vitalista, cu speculatia greaca abstracta concentrind si canalizand gandirea spre Dumnezeu, Treimea de Persoane, intr-o struc­tura a existentei convergente spre divin, cauza si scopul intregii creatii. Hristos, in viziunea crestina, este Logosul, este Ratiunea, iar intregul Cosmos e, la randul sau, de o rationalitate diversa si complexa, reflectand Ratiunea suprema si convergand spre ea in virtutea tendintei generalizate a fapturii de a se uni intim cu Crea­torul ei.  Pentru crestin, adevarul este Hristos. La intrebarea lui Pilat, adresata lui Hristos: "Ce este adeva­rul", intrebare a fiecaruia dintre noi, crestinul stie ca adevarul este Hristos, Logosul divin prin Care toate s-au facut si in Care toate se lamuresc in intimitatea structurii lor si "oricine este din adevar asculta glasul Meu" .Intreaga ordine din ierarhia exis­tentei isi dovedeste prin cercetare si gandire rationalitatea ei in struc­tura unitara a lumii, proiectand dincolo de ea "transcendentul care pogoara", aducand lumina in labirintul vietii. Adevarul ab­solut este o necesitate logica pentru gandire si viata pentru ca dincolo de diversitatea posibilitatii realului de a se manifesta poliva­lent exista unitatea, exista Unicul, Alfa si Omega, unitatea tuturor celor particulare in Dumnezeu Care se reveleaza in tot ceea ce exista. Astfel, intregul cosmos si umanitatea e o neincetata epifanie a divinului, potolind setea de cunoastere a omului si aducandu-i viziunea celesta, Lumina din Lumina ,Dumnezeu. Hristos, asadar, Se impune cunoasterii umane ca Adevar suprem, ca Logosul etern ce da consistenta si valoare intregii realitati, atinsa si miscata in in­timitatea fiintei ei de tensiunea spre absolut.
Hristos e Viata !
Daca vrem sa definim viata, cred ca cel mai bine ar fi sa apelam la cuvintele lui Augustin referitoare la timp: "Daca ma intrebi nu stiu ce este, dar daca nu ma intrebi stiu". Dincolo de concepte, viata este inexhaustiva, in manifestarea ei si este un dar pe care il primim si pe care il constientizam in jertfa de zi cu zi a existentei. Conceptia biblica prezinta pe Dumnezeu ca viata si ca izvor al vietii oamenilor, atat pe prima pagina a Car­tii Sfinte ca de altfel si in Noul Testament, unde Logosul pe langa amprenta rationalitatii ce o implica termenul detine si viata: "Intru  El   era  viata   si  viata  era   lumina   oamenilor" .
Viata este in Dumnezeu si viata oamenilor si a tuturor fapturilor este un dar al lui Dumnezeu pe care il jertfim prin insasi suflarea noastra, laudand astfel pe Domnul, unindu-ne cu El si intemeind constient relatia iubitoare cu El ca o permanenta recunostinta, ca o Euharistie intr-un inteles mai larg al cuvantului.
In Hristos Mantuitorul, viata nu mai sfarseste in moarte, ei moartea devine jertfa suprema prin care trecem la viata vesnica prin inviere: "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si din belsug sa aiba" .
In iubire, relatie interpersonala al carei temei este iubirea dintre Persoanele treimice, Dumnezeu insusi fiind iubire , sesizam cel mai bine continutul, valoarea si frumusetea vietii, energia ei transfiguratoare si puterea ei de a ne inalta mo­ral si spiritual spre a ajunge la lumina, la Lumina care este Dum­nezeu. Noutatea adusa lumii prin Hristos este tocmai iubirea. De aceea crestinismul e cunoscut si ca religia iubirii, iar mesajul hristic cu ponderea lui soteoriologica si deschiderea spre vesnicie in comuniunea cu Dumnezeu are drept chintesenta doar cuvintele sublime : "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, si cu tot cugetul tau" si "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind toata Legea si proorocii" . Verticalitate si orizontalitate indicand ideea Crucii si desemnand iubirea ca o daruire si o jertfa permanenta, iata in ce consta profunzimea si sublimitatea vietii-dar al lui Dumnezeu si convergenta spre ves­nicie si lumina imparatiei veacului viitor . Iubirea umanizeaza si indumnezeieste pentru ca Dumnezeu ne-a creat din iubire si din iubire a trimis pe Fiul Sau Unul-Nascut sa ne izbaveasca din pacat si moarte, spre a ne face fii ai imparatiei, daruindu-ne infierea si indumnezeirea cea dupa har. De aceea iubirea alunga tenebrele si aduce lumina, purifica de patimi si rele si instaureaza in om viata virtuoasa, pre­dispune la neincetata daruire jertfelnica si ne inalta la rugaeiunea curata care ne uneste cu Dumnezeu si ne face sa vedem in fiecare om o faptura a lui Dumnezeu, un dar al Sau care imi este oferit spre propria-mi desavarsire morala si spirituala. Iubirea lui Dum­nezeu creaza un spatiu al transparentei ce inlatura barierele, creaza in frumusetea diversitatii o unitate armonioasa, aducind prin vi­bratia iubirii un spor spiritual ce apropie de Dumnezeu si ni-L face cat mai familiar in experienta vietii. Dupa cum spune Dionisie Areopagitul, "iubirea dumnezeiasca este extatica ; ea nu permite celor ce se iubesc sa fie ai lor insisi, ci ai celor pe care ii iubesc... De aici vine ca marele Pavel, cuprins de iubirea dumnezeiasca  si de puterea ei extatica a rostit acele cuvinte inspirate de Dumnezeu : "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" . De la iubirea naturii, a frumusetii ei, ducandu-ne cu gandul la atitudinea monahala care imbratiseaza intreaga faptura cu dragoste, de la relatiile de iubire intre oameni pana la acele stralucitoare si inegalabile experiente mistice ale celor alesi, iubirea este acel fior sacru care ne cuprinde si care strabate duritatea si in­tunecimea firii  cazute  pentru  a-i  da  autenticitatea  vietuirii   dupa Dumnezeu, Care e iubire. Rationalitatea rece si lucida e incalzita de flacara iubirii care creaza comuniunea si uneste toate pentru ca "Dumnezeu sa fie toate in toti" si lumina Sa sa inunde totul spre a da la tot ceea ce este bun si frumos va­loare eterna. De aceea, asa cum spunea si Sfantul Pavel in imnul iubirii (I Corinteni 13), "iubirea e mai mare ca toate... / Ea e focul, ea e si raza, / Ea devine nor de lumina, / Ea se preface in soare /. Deci fiind foc, incalzeste sufletul meu, / Si aprinde inima mea / Si naste in ea dorinta / Si iubirea Facatorului" . Acesta este sensul vietii revelat de Hristos si la care suntem chemati mereu spre desavarsirea noastra, spre innoirea lumii, spre a face din intreaga existenta lacasul lui Dum­nezeu care a inceput prin Pogorarea Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli sub chipul limbilor de foc la ziua Cincizecimii.
Hristos este Calea,  Adevarul si Viata
Sa ne apropiem de El, sa-L intelegem si sa-L iubim. Il ga­sim peste tot unde ne duc pasii nostri sau unde ne agonisim painea cea de toate zilele. El descopera ratiunii noastre adevarul de care insetam in lucrarea noastra si care se afla in stiinta si in cultura, care, in lumina lor autentica, ne inalta spre Dumnezeu si creeaza o estetica a spatiului vital si un sens al exis­tentei noastre pe care o umplu cu intelesuri care spiritualizeaza. De Hristos ne apropiem prin rugaciunea noastra la care fiinta  liturgica din fiecare dintre noi ne da un imbold irezistibil spre a da sacralitate si semnificatie vietii. Prin efort, prin asceza, prin cunoasterea tezaurului crestin de invatatura si viata ne redesco­perim identitatea crestina prin Iisus cel din adincul firii, renascuta haric in apa Botezului si unita cu Ratiunea suprema, cu Viata ade­varata in Euharistie. De aceea, e necesara pentru noi toti o metanoia, o disponibilitate spre adevar si dreptate pentru ca in noi sa fie gandul lui Hristos  spiritul crestin sa fie la inaltimea pe care o voieste si o lucreaza tainic Dumnezeu in noi toti. Si este absolut necesar aceasta astazi, cand traim intr-o era interdisciplinara, cand lumea isi vadeste tot mai mult structura sa rationala si reveleaza slava Creatorului, cand dialogul cu alte cul­turi si spatii spirituale ale planetei ne impune o identitate sigura si deschidere spre dialog constructiv cu constiinta ca Dumnezeu lucreaza intru noi toti.
Cu asemenea repere,sensul vietii  este limpede,iar Leacul ratacirii-Credinta,ne vindeca de desnadejde si ne scoate din ceata  in care arbitrariul vietii ne-a subjugat ,indepartandu-ne de Calea spre bine,de Adevar  si de Viata !

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Postul Craciunului



Postul Nasterii Domnului sau al Crăciunului ne dă putinta curătirii trupesti si sufletesti. El închipuie ajunarea de patruzeci de zile a Proorocului Moise precum si postul patriarhilor din Vechiul Testament. După cum aceia asteptau venirea lui Mesia cu post si rugăciune, asa se cuvine să astepte crestinii si să întâmpine prin ajunare pe 'Cuvântul lui Dumnezeu' născut din Fecioara Maria.
Acest post tine 40 de zile: de la 15 noiembrie la 25 decembrie, lăsăm sec în seara sfântului Filip, la 14 noiembrie. Dacă această zi cade miercurea sau vinerea, începem postul în seara zilei de 14 noiembrie.
Despre post,parintele Arsenie Boca  ne-a lasat urmatoarele invataturi:
"Cand protivnicul mantuirii noastre se vede batut la prima piedica - cea mai usoara - ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste a doua piedica prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine. La o atare inaintare a luptei pentru mantuire se tanguie trupul, ca sa te milostivesti de el; e tanguirea vicleana a stricaciunii, care nu trebuie ascultata, ci scoasa din radacina si firea facuta iarasi curata. De aceea Parintii i-au zis trupului: vrajmas milostiv si prieten viclean. In vremea negrijei de mantuire trupul se naravise cu patimile si poftele, iar acestea l-au desfranat si l-au scos de sub conducerea mintii, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, incat se rascoala cu nerusinare impotriva sufletului, chinuindu-l in tot felul, si se intarata pana si impotriva lui Dumnezeu. "Caci pofta carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, fiindca nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate." Asa vine ca fiecare ducem o povara in spate - trupul de pe noi. De la starea asta si pana la a-l face sa fie templu sau Biserica a Duhului Sfant e de luptat de cele mai multe ori viata intreaga.
Firea trupului fiind surda, oarba si muta, nu te poti intelege cu el decat prin osteneala si foame, acestea insa trebuie conduse dupa dreapta socoteala, ca sa nu dauneze sanatatii. Acestea il imblanzesc, incat nu se mai tine vrajmas lui Dumnezeu. Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup. Foamea imblanzeste fiarele.
Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toata lupta aceasta sa nu se duca fara indrumarea unui duhovnic iscusit care stie cumpani pentru fiecare ins aparte: masura, trebuinta si putinta fiecaruia. Postul adica sa fie masurat dupa varsta, dupa sanatatea ramasa - desi postul pe multi i-a facut sanatosi - si dupa taria si felul ispitelor. Asa cere dreapta socoteala. Cei ce s-au grabit fara sfatul dreptei socoteli, toti au intarziat sau, indaraptand, au pierdut. De aceea au zis Parintii, gandindu-se la cei grabiti sa stinga patimile, ca mai multi s-au pagubit din post, decat din prea multa mancare, si preamareau dreapta socoteala, ca virtutea cea mai mare. Pretuirea patimasa a trupului pe multi ii intoarce impotriva duhovnicului, desi invrajbirea nu-i tine mult, boala ii intoarce; pe altii, insa, muscati la minte de mandrie, nici nu-i lasa sa mearga vreodata la duhovnic, desi le tanjeste cugetul. La vreme de umilinta - care cearca pe toti - si acestia biruie piedica si intra in lupta mantuirii."

duminică, 14 noiembrie 2010

Sfarsit de toamna






Toamna e pe sfarsite.
Dupa cateva  zile in care cerul si-a  varsat necontenit,in suvoaie,lacrimile pe pamant, e din nou soare !
Tot mai multi copaci desfrunziti,parasiti de cununa verde ce le-a acoperit crestetul,par resemnati in fata trecerii timpului,asteptand nametii albi care sa le acopere "goliciunea".
Parfumul toamnei,un amestec de crizanteme,frunze ruginii ,ude,  si pamant reavan imi amintesc de universul bacovian.
Din crugul cerului ,stoluri de ciori se intrec intr-un croncanit care prevesteste ninsoarea.
Toamna e pe duca.Covorul de frunze vestejite ,asternut pretutindeni,asteapta intrarea triumfala a iernii.

Antonio Vivaldi-Toamna

vineri, 12 noiembrie 2010

Filozofie politica basesciana



 Marele carmaci al tarii are un nou dusman:Curtea Constitutionala a Romaniei .
CCR este ,dupa opinia presedintelui, o institutie penibila.
Curtea Constituţională a României a avut o abordare politică şi nu una constituţională la soluţionarea contestaţiei privind "legile austerităţii", a susţinut Basescu , miercuri, într-un interviu acordat Radio România Actualităţi."De regulă, nu comentez deciziile CCR, dar vă pot spune fără nici un fel de ezitare că a fost o abordare politică şi nu una constituţională, pentru că s-a uzat de art. 55 din Constituţie pentru situaţii excepţionale, cu reducerea unor venituri şi nu cu anularea unor drepturi", a spus el. 
Potrivit şefului statului, "în mod greu de explicat prin litera şi spiritul Constituţiei, CCR a preferat să dea impresia că anumite cheltuieli ale bugetului de stat sunt intangibile".Preşedintele a afirmat că "dreptul la pensie este garantat, nivelul pensiei, însă, depinde de cel al veniturilor din buget". Totodată, el a subliniat că nivelul de cotizare la sistemul de pensii este stabilit prin lege, însă legile se adaptează veniturilor.

Ziua" Z"



 Motivarea deciziei Curtii Constitutionale a Romaniei  pe Legea educatiei nationale a fost asteptata cu multa infrigurare de UDMR si PDL.
Judecătorul  Petre Lăzăroiu, propus de Preşedinţie la Curtea Constituţională, a avut opinie concurentă în privinţa conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlament şi Executiv, menţinând concluzia că, prin angajarea răspunderii Guvernului asupra Legii educaţiei, în timp ce aceasta se afla în dezbaterea Senatului, s-a declanşat conflictul dintre cele două autorităţi.
In continuare,voi prezenta succint diferentele intre cele doua variante.
Legea dezbatuta de catre Senat:

• 4 clase primare, 5 ani gimnaziu, 4 ani de liceu;
• Un an de master ştiinţific şi un an de master didactic care include mentoratul;
• Portofoliul elevului cu pondere pe 50% la admiterea la liceu;
• Predarea Istoriei şi Geografiei României în limba română;
• Fiecare probă de bac să testeze cunoştinţele dintr-o singură disciplină;
• Universităţile aleg dacă păstrează alegerile colegiale sau adoptă sistemul managerial.

Legea asumată de catre Guvern:
• 4 clase primare, 5 ani de gimnaziu, 3 ani(sau 4 ani) de liceu in functie de profil;
• Doi ani de master didactic plus un an de mentorat;
• Portofoliul elevului cu pondere de 70% la admiterea la liceu;
• Predarea Istoriei şi Geografiei României în limba maternă;
• Probe transdisciplinare la Bac;
• Două posibilităţi de desemnare a rectorului: scrutin universal şi concurs managerial.

marți, 9 noiembrie 2010

Testamentul poetului Adrian Paunescu



De la un cardiac, cordial   

De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei,

Spitalul de urgenţă implorându-l.


Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.

duminică, 7 noiembrie 2010

Mi-e frig de frigul

Adio,Adrian Paunescu!





 Azi,7 noiembrie 2010, e ultima lui  zi pe pamant.
Dupa amiaza, va fi alaturi de Eminescu,de Nichita ,de Eugen Barbu si  de alti corifei ai culturii romane.
El ,care ne-a insufletit cu dragostea sa nemarginita  pentru Neam si Tara ,pentru oameni si valorile lor perene, iubire exprimata, cu patos ,in poezii de neuitat ,dupa o viata tumultoasa,Maestrul,se va odihni pentru totdeauna intr-un mormant  de pe Aleea Scriitorilor din Cimitirului Bellu.
Toti cei care l-am iubit avem datoria sa nu-l uitam si sa cultivam valorile pe care el le-a pretuit si promovat!
Fie-i tarana usoara!
Vesnica lui pomenire!
Amin.

vineri, 5 noiembrie 2010

In memoriam Adrian Paunescu


A  plecat  dintre noi un OM !Plecarea lui ne-a indoliat pe toti cei care l-am iubit.
Sufletul Maestrului   a zburat spre Ceruri!Moartea i-a invins trupul macinat de boala!
A  plecat dincolo,in lumea fara dor,lasand in urma sa  o opera titanica!Urmele sale pe acest pamant nu vor putea fi sterse niciodata,poezia sa ,nascuta din iubire ,va dainui peste timp.
El va ramane idolul "genaratiei in blugi" si a marcat in istoria contemporana, cu versul sau acid sau profund, momente de cultura activa si vie in constiinta noastra!
Fara el,Romania va fi mult mai saraca !
El ne-a dat ratia de libertate in plin comunism, ne-a invatat sa apreciem adevarata valoare, ne-a invatat sa fim uniti, sa simtim si sa iubim poezia, muzica folk, sa fim altruisti, sa descoperim prietenia neconditionata.
Ne va lipsi Poetul!Ne va lipsi Patriarhul Neamului romanesc,Patronul spiritual al generatiei noastre!
Ne va lipsi spiritul lui inflacarat!
Poezia  noastra a pierdut inima unei generatii de poeti!
S-a stins Poetul ,insa nu si Flacara Poeziei !

Dumnezeu sa-l odihneasca ! 


 



Ce frumoasă eşti
Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.

Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.

Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.

Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzând de struguri,
Va trăi definitiv în vin.

Ce frumoasă eşti în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust?

Poetul

Aş sta, aşa cu faţa-n sus,
Lovit pieziş de vreme
Şi-ncet ca un izvor supus
Ţi-aş murmura poeme.

Şi patul de sub şira mea,
Podeaua care-l ţine,
Cu timpul s-ar dărăpăna
Şi-n casă-ar fi ruine

Şi peste molcomul prăpăd
Peste privirea-mi oarbă
Cu gura începând să vad
Eu, năpădit de iarbă,

Din somnul ca un trist magnet
Ce ştie doar să cheme,
Ţi-aş mai încredinţa încet
Mistere şi poeme.

Albitul firii mele os,
Schiloada chipăroasă,
Lovit de pietre dureros
Şi mărunţit de-o coasă.

Ar face gura şi-ar sopti
Despre ce e şi nu mi-i
În veacul de schizofrenii
Pân-la sfârsitul lumii

Şi dacă varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar înghiţi şi osul,

Eu, tainic, blând şi tutelar,
Călcând tăceri postume,
Din toţi pereţii daţi cu var
M-aş reîntoarce-n lume,

Către o casă, unde-acum
Şi moartea mai aşteaptă,
Până să-nceapă tristul drum
De dincolo de şoaptă.

Să-ţi spun că încă nu-i târziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te ştiu
Pe viaţă şi pe moarte.

Aş sta aici, pe-acest prundiş
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar pieziş,
Să-mbătrânesc de tine.

Să-mi sugă oasele-n pământ
De parcă oase-aş plânge,
Să fiu doar calcar şi cuvânt
Şi-un ultim strop de sânge.

Biografia:
Adrian Păunescu – lider al Cenaclului Flacăra şi politician prezent în dezbaterea publică.
Poetul Adrian Păunescu a definit o generaţie, cu cenaclul Flacăra şi cu versurile sale, după căderea comunismului a fost acuzat că i-a scris poeme laudative lui Nicolae Ceauşescu; dar, cu toate acestea, el a rămas un nume în viaţa publică şi politică românească.
Adrian Păunescu – născut la 20 iulie 1943, în Copăceni, judeţul Bălţi, Basarabia, în prezent Republica Moldova – a fost poet, publicist şi om politic. Păunescu şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în judeţul Dolj, şi a absolvit Colegiul Naţional “Carol I” din Craiova, ulterior studiind filologia la Universitatea din Bucureşti.
Adrian Păunescu este cunoscut mai ales ca poet şi ca organizator al Cenaclului Flacăra, el fiind şi unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani.
A debutat ca poet în 1960, iar din 1973 a condus revista Flacăra, din fruntea căreia a fost destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploieşti din iunie 1985, însă Adrian Păunescu devenise cunoscut şi pentru criticile la adresa puterii, un exemplu fiind poemul “Analfabeţii”, publicat în 1980, în Flacăra.
Între anii 1970 şi 1980, Păunescu a devenit o figură importantă în presa românească. Cenaclul Flacăra, pe care l-a înfiinţat, şi revistele pe care le-a coordonat au exercitat o atracţie indiscutabilă asupra tineretului şi a vieţii publice din România.
De multe ori, însă, colegii de breaslă au făcut referiri la poeziile sale, în care îl lăuda pe Nicolae Ceauşescu.
După căderea comunismului, nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990, a fondat revista Totuşi iubirea. În calitate de publicist a mai condus ziarul Sportul românesc, o scurtă perioadă, în 1999, şi a realizat emisiuni de fotbal la Antena 1, participând, în calitate de invitat, la numeroase emisiuni pe teme culturale şi politice la Tele 7 ABC, Pro TV, Realitatea TV.
Relaţia lui Păunescu cu regimul Ceauşescu este, în general, considerată ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică şi varietatea poziţiilor pro şi contra Păunescu de după 1989.
Păunescu a fost secretar al UTC la Uniunea Scriitorilor, membru al PCR. După Revoluţia din decembrie 1989 a fost marginalizat, dar a fost readus în atenţia opiniei publice prin postul naţional de televiziune, în cadrul unei emisiuni realizate în 1992 de Mihai Tatulici.
Din august 1992 a devenit membru al PSM, iar din ianuarie 1995, prim-vicepreşedinte al partidului. La 27 septembrie 1992 a fost ales senator de Dolj, pe listele PSM. La alegerile din 3 noiembrie 1996, partidul său nu a obţinut numărul de voturi necesar intrării în Parlament. La 8 februarie 1997 demisionează din toate funcţiile deţinute în partid, în semn de protest faţă de inactivitatea conducerii partidului şi de lipsa de reacţie la iniţiativa realizării unei stângi unite. Demisia a fost respinsă de Consiliul Naţional al PSM.
La alegerile parlamentare din 2000 este ales senator pe listele PDSR – Dolj, în 2004 câştigă un nou mandat, pe listele PSD, în circumscripţia electorală Hunedoara şi deţine funcţia de preşedinte al Comisiei pentru cultură.
Printre cărţile publicate se numără “Cartea Cărţilor de Poezie” (1999, integrala poeziilor apărute în volume şi un capitol de versuri inedite, cu un amplu capitol biobibliografic de Andrei Păunescu), “Meserie mizerabilă, sufletul” (2000, poezii), “Măştile însângerate (2001, proze)”, “Nemuritor la zidul morţii” (2001, poezii), “Până la capăt” (2002, poezii, trei ediţii), “Liber să sufăr” (2003, poezii, trei ediţii) şi “Din doi în doi (2003, poezii)”, precum şi numeroase alte volume lansate înainte de 1989, printre care “Ultrasentimente” (1965, poezii, debut editorial), “Mieii primi” (1966, poezii), 0, literatură pentru copii, cu ilustraţii de Constanţa Buzea), “Repetabila povară” (1974, poezii), “Pământul deocamdată” (1976, poezii, două ediţii), “Manifest pentru sănătatea pământului” (1980, poezii), “Iubiţi-vă pe tunuri” (1981, poezii), “De la Bârca la Viena şi înapoi” (1981, reportaj, jurnal, cu ilustraţii de Andrei Păunescu), “Rezervaţia de zimbri” (1982, poezii, cu ilustraţii de Ioana Păunescu), “Totuşi iubirea” (1983, antologie de poezii), “Manifest pentru mileniul trei – volumul 1″ (1984, antologie de poezii), “Manifest pentru mileniul trei – volumul 2″ (1986, antologie de poezii, care conţine un capitol de poeme inedite şi unul de referinţe critice), “Locuri comune” (1986, poezii), “Viaţa mea e un roman” (1987, poezii), “Sunt un om liber” (1989, poezii). Această carte a fost retrasă de pe piaţă, în septembrie 1989, îndată ce a apărut, şi a revenit în librării în martie 1990.
Totodată, Păunescu a compus imnurile echipelor de fotbal Rapid Bucureşti şi Universitatea Craiova: “Sîntem peste tot acasă” şi, respectiv, “Oltenia eterna Terranova”.
Adrian Păunescu a scris un amplu articol despre starea sa, pe 21 iunie, anul acesta, în Jurnalul Naţional.
“Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că sentimentul care m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în discuţiile noastre n-ar trebui să vă ia prin surprindere”, scria el, adresându-se copiilor lui.
“Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice”, le scria acesta copiilor lui.
De altfel, în acelaşi articol, Adrian Păunescu face şi referiri la reproşurile care i s-au adus în ceea ce priveşte relaţia sa cu Nicolae Ceauşescu.
“În vremea lui Ceauşescu, mi se făceau reproşuri grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului. După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională. Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă”, scria acesta în articolul publicat în Jurnalul Naţional.

joi, 4 noiembrie 2010

Scrisoare catre urmasii mei


Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că, sentimentul care m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în discuţiile noastre, n-ar trebui să vă ia prin surprindere.

Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea incredibilă prin care trece această ţară, de soarta căreia eu nu mă pot despărţi. Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare.

Desigur, sunt un om viu şi, cu excepţia momentelor de disperare pe care le traversez, la întretăierea dintre nenorocirea poporului din care fac parte şi suferinţa fiinţei care sunt, mi-e încă dragă viaţa şi, în principiu, am încă multe de făcut pentru cel mai drag copil pe care mi l-a dat Dumnezeu, adolescenta Ana-Maria Păunescu. Scrisoarea mea către voi nu e o cedare, ci o alarmă. Trăiesc în condiţii tot mai grele şi mai umilitoare, mi s-au luat şi mi se iau, în permanenţă, drepturi, nu ştiu din ce voi putea plăti, la toamnă, obligaţiile fireşti. Ani şi ani am tot sesizat pe proprietarii televiziunilor particulare din România, dar şi televiziunea publică, asupra situaţiei mele, ca om care ştie să facă televiziune şi este oprit de la acest exerciţiu.

Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru domniile lor. Dacă lui Dan Voiculescu şi lui Sorin Vântu ar trebui să le mulţumesc pentru momentele excepţionale pe care mi le-au oferit, surprinzătoare mi s-a părut atitudinea lui Radu Moraru, om talentat şi doritor de atitudini mai puţin previzibile, care, de câteva luni, a uitat şi ce promisese, şi să răspundă la telefon. Acum, la această răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi păcat să ne despărţim supăraţi.

Dragii mei copii, problema cea mai mare este prăbuşirea ţării. O emisiune de televiziune vine şi trece. La urma urmei, nu e nicio obligaţie, pentru nimeni, să ofere spaţiu de emisie nimănui. Cum aş putea eu să uit sprijinul pe care mi l-a acordat Sorin Ovidiu Vântu, pentru ca să poată apărea Cartea Cărţilor de Poezie?

Îmi vin în minte, acum, momente de graţie ale vieţii mele. Aşa cum nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii '50-'60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii '85-'90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist. Au fost nopţi şi zile în care mai aproape îmi era moartea decât viaţa. Totuşi, niciodată n-am fost atât de deprimat şi de însingurat ca în aceşti ultimi ani. Fac parte dintr-un partid politic care n-a simţit niciodată nevoia să se intereseze de situaţia mea reală şi să încerce să-mi fie folositor. N-am intrat în găşti, n-am primit recompense pentru apartenenţa la găşti.

Am crezut şi cred că numele meu trebuia să îmbogăţească partidul în care m-am înscris de bunăvoie. Acum, însă, nici pentru ambiţii de mărire nu mai e timp. Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi mai nejustificată.

În vremea lui Ceauşescu mi se făceau reproşuri grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului. După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională. Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă. Şi nici nu mă pot preface a nu înţelege rolul complex, de bine şi rău, al liderului. Dar acum? Ultimele săptămâni ne pun într-o condiţie umilitoare şi tragică. Poporul român e condamnat la moarte. Liderii portocalii nu mai aud şi nu mai văd nimic, după ce au sărit la beregata salariilor, a pensiilor şi a indemnizaţiilor, au trecut la o redimensionare a balamucului. I se cer poporului român bani, după ce i se iau banii. Oligofrenii îi ameninţă pe cei care nu dau, fireşte, benevol, bani pentru tăşcălăul Băsescu-Boc şi ceilalţi. O râvnă specială dovedesc nemernicii să dărâme instituţia drepturilor de autor. Înapoi în copac, tuturor gorilelor păroase din jungla noastră! Înapoi în preistorie!

Cam asta e situaţia despre care voiam să vă vorbesc: faliment. Cam asta e mişcarea preferată a timpurilor noastre: prăbuşire. În ceea ce mă priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă surprindă nici una din nenorocirile care s-ar putea abate asupra mea. Va trebui să dăm înfăţişare concretă relaţiei dintre noi şi viitoarei despărţiri dintre noi. Natura, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge. Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge.
Sursa:Jurnalul National

De la un cardiac,cordial


De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.

Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.
Sursa:Jurnalul National

Scrisoare din urgenta inimii


Dragii mei compatrioţi,

Vă scriu dintr-o situaţie mai pu­ţin obişnuită. Nu, nu vă scriu din la­găr. Nu, nu din vreun azil politic pe care l-aş fi cerut în alte părţi. Nu vă scriu nici măcar din pogonul meu de libertate personală, ocrotit şi pregătit pentru a-l semnaliza în teritoriul liber de ură, de prejudecăţi, de ranchiună. Vă scriu, pur şi simplu, din serviciul de reanimare al Secţiei de Chirurgie Cardio-Vasculară a Spitalului de Urgenţă - Floreasca, din Bucureşti. Ani şi ani am evitat să calc treptele unui spital. Carmen, Ana-Maria, Andrei, prof. dr Ionescu-Târgovişte, dr Mihai Viorel, dr Cristian Sera­fin­cea­nu au tot insistat să mă in­ter­nez pentru a rezolva în fond du­re­rile care m-au tot încercat. A venit însă într-o seară, într-o strictă complicitate cu Ana-Maria, prof. dr Mircea Beuran şi m-a convins, cu argumente se­ri­oa­se şi imbatabile, că, dacă vreau să trăiesc în continuare, trebuie să mă las pe mâna medicinei perfo­r­man­te a momentului. M-am limpe­zit şi am decis că aşa voi face. A doua zi, la 13:30, conform fă­gă­du­in­ţe­lor, a venit Ambulanţa, cu medici si­guri pe ei înşişi, cu brancardieri ho­tă­râţi, şi m-a luat. Jumătatea de oră trăită în Am­bu­lanţă m-a costat, din punct de ve­dere nervos, jumătate de viaţă. Nu-n­că­peam pe targă. Îmi erau ameninţaţi ge­nunchii de pragurile pe lângă care aveam să trecem, am fost internat în cea mai mare grabă la secţia condusă de marele medic Mircea Beuran. Cău­­­tă­rile n-au încetat însă. Mi s-au făcut pri­mele 15-20 de investigaţii. Între timp, a avut loc un dialog între cei doi profesori, care-şi împart ace­laşi spital de urgenţă, dr Beuran şi dr Bră­diş­tea­nu. Ei au ajuns la concluzia că pro­ble­ma mea principală e inima. Au de­cis să mă mute în zona dotată electro­nic pentru cele mai profunde de­te­r­mi­nări ale existenţei inimii în piep­tul meu şi concluzia a fost că, de la etajul 1, trebuie să urc, neapărat, la 6.

Din reanimarea urgentă a inimii, parcă din centrul ei magnetic, mă descriu şi îi descriu pe toţi cei din jurul meu, sub această perspectivă, a bătăliei pentru salvarea inimii. N-am crezut niciodată, în mod serios, că mă ameninţă moartea. Dar văd, în prea multe ziare şi la prea multe televiziuni, aşezarea numelui meu între viaţă şi moarte. Şi nu pot să nu mă emoţionez. Chiar aşa?! Da, chiar aşa. Şi eu sunt unul dintre muritorii care nu-şi înţeleg condiţia, câtă vreme se mai răsfaţă cu aerul existenţei în care pluteşte, fără merite şi fără permis. Aflu din cuvinte risipite prin dialogurile despre mine că situaţia mea e gravă, că inima, că rinichii şi că ficatul... Nu era o simplă hachiţă a mea cantonarea în casă şi refuzul de a participa la petrecerile lumii. Sunt suferind. Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări. Ziarul Adevărul a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Mun­cesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult. Bă­ieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărâmat ultimul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă? Indivizi putred de bogaţi iau măsura de-a ne ciopârţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sunt mult mai mari decât aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămân după Adrian Păunescu.

O problemă au devenit medicamentele, atât pentru numărul lor în în­mulţire, cât şi pentru preţurile lor in­fernale. Eu suferinţele acestui orga­­nism al meu nu le-am făcut ascunzându-mă după soba bunicilor, acasă, ci în bătăliile de zi cu zi pe care le-am dat în ţară. Bolile le-am făcut atunci, me­dicamentele trebuie să le cumpăr acum. Dar nu mai puterea bănească de a le obţine, la preţuri acceptabile la starea mea financiară de astăzi. Monitoarele Secţiei de Reanimare de la cardiologia de urgenţă condusă de prof. dr Şerban Brădişteanu mă în­gână din când în când, văzându-şi de lectura stranie a organismelor care li se dau de citit. E mare lucru totuşi să mai existe oameni care te înţeleg şi te apără. Este nota cea mai înaltă a vie­ţii ca nişte mari specialişti în să­nă­tate să se aplece asupra ta, să te anali­ze­ze şi să-ţi spună ce ai de făcut. Ori­cât aş fi de trist, oricât aş fi de dispe­rat, oricât m-aş simţi de captiv în ma­şi­năriile electronice care-mi urmăresc tensiunea, respiraţia, funcţiile orga­nis­mului, glicemia, pH-ul şi, în ge­nere, toate funcţiile vitale, am dobândit convingerea că pot avea încredere în toate acestea, pentru că la pupitrele de comandă stau mari profesionişti, dedicaţi vieţii.

Mâncarea e fadă în spital. Te­le­foa­nele mobile mai degrabă nu merg, pentru că li se dă o undă să­ră­că­­cioa­să şi poate asta n-ar trebui să se petreacă în acest fel. A venit azi la mi­ne o femeie operată de dr Şerban Bră­­dişteanu. Punea toată puterea ei de convingere în fiecare cuvânt. Avea ne­­voie să restituie o parte din re­cu­noş­tinţă celui ce-o salvase. În secţia un­de sunt eu nu se poate intra. Ceea ce se întâmplă aici e prea grav ca să la­se loc circului sau băşcăliei. Noi vor­­bim dintre viaţă şi moarte. Şi n-avem totdeauna argumente să credem în viaţă şi să refuzăm orice com­pli­­citate cu moartea. Personal, n-am cre­zut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de sem­ni­­ficaţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toa­tă această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la nu­mă­ră­­toare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.

Dacă voi reuşi - cu ajutorul ma­ri­­lor medici care mă înconjoară - să salvez această pâlpâitoare viaţă a mea, va trebui să rearanjez pri­o­ri­tă­ţi­le. Suferinţa retrogradează orgoliile. Pro­babil că-n noi rămân, la acest examen, numai structura omenească nes­chimbată, ideea pură, sentimen­te­le curate, disponibilitatea către omenie.

De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se lim­pe­zeş­te privirea către crâncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugăreşte de dimineaţa până seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu alţii şi să conlucrăm la salvarea omului. Din centrul inimii mele aduc salutul meu tuturor acestor electronici ascul­tă­toa­re, menite să ne avertizeze şi să ne ajute. Şi sper să nu fie nevoie şi de o operaţie pe inimă. Oricum, cărţile mele devin - prin suferinţa mea - tot mai valoroase şi mai căutate. Editorii au suficiente motive extraestetice să po­tenţeze textele. Iar eu sunt liniştit că mi-am văzut poporul sărind de partea mea şi iubindu-mă mai mult ca niciodată.
Sursa:Jurnalul National

"Sunt fiul unei ţări îndelung-nefericite..."

"Mi-ar fi imposibil să gândesc un alt film omonim cu numele «Adrian Păunescu» faţă de cel pe care îl întruchipez, deocamdată. În orice caz, scenaristul ar putea fi băiatul meu, Andrei Păunescu, depozitarul inteligent şi luminat al multor momente din viaţa mea, regizor ar putea fi autorul filmului «Cenaclul Flacăra», Cornel Diaconu, actorul din rolul principal, poate, cele două fiice ale mele, pentru perioada primei tinereţi - geniala mea fată, Ana-Maria Păunescu, şi, pentru momentul de la 40 de ani - prima mea fiică, ea însăşi superdotată, deşi puţin mai delăsătoare, Ioana. Poate că mi-aş putea juca rolul din perioada de acum, rol pentru care ar putea concura şi actorul Eugen Cristea sau poetul şi ziaristul Ciprian Chirvasiu. Actriţele pe care le-am iubit n-ar mai putea fi convingătoare astăzi, în rolurile fascinante de ieri, când aş fi străbătut eu însumi vârstele de-a latul ca să le pot păstra lângă mine. Nici nu sunt prea familiarizat cu noile actriţe, în aşa fel încât să le pot alege cu inspiraţie şi credibilitate pentru roluri care mi-au purtat viaţa înainte. Cine mai poate fi, de exemplu, ca excepţionala Rozina Cambos? A trecut prin viaţa mea, am scris pentru ea, a cântat pentru mine, dar nu mai ştiu ce face şi cum este acolo, în Israel, unde s-a mutat de câteva decenii. Omagiul meu, tuturor femeilor care m-au iubit şi pe care le-am iubit. Fără ele, poezia mea ar fi avut nevoie de zilnice transfuzii de sânge. Actriţele noi încerc, din motive de prudenţă, să nu le cunosc.
Nu e adevărat că eu ştiu precis cum am trăit şi ce am trăit. Dumneavoastră insistaţi asupra viziunii mele despre moarte ca şi când nu mi-ar fi destul că am luptat, chiar şi în ultimele luni, de-a dreptul cu ea. Nu mi se pare atât de pasionant subiectul, pentru că, în afară de momentul când se va întâmpla, moartea nu îmi va aduce nici un spor de cunoaştere. Sentinţa ei este oricum definitivă şi irevocabilă. Va fi interesantă postumitatea mea. Vor fi, desigur, şi uitări, vor apărea şi atacuri nedrepte, dar scrisul meu se va despovăra de biografia autorului, în circulaţia lui printre oameni. Nu-mi pot închipui propria mea moarte şi nici nu cred că ea e o trecere de zid. Aş fi fost curios să ştiu, totuşi, ce iarbă va răsări, în timp, pe mormântul meu.
Am fost în dezacord cu Nichita Stănescu şi atunci când a scris că poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală. Şi asta mai ales că el continua poezia precizând că viaţa lui personală este praf şi pulbere. Nichita făcea un exerciţiu de firesc personalism, într-o epocă în care viaţa personală devenea, repede şi urât, dosar de cadre. Era, în fond, replica lui memorabilă la curiozităţile indecente ale celor care tot voiau să ştie cu cine trăieşte, cum, unde şi de ce. Eu am crezut şi cred invers: poetul are viaţă personală. În ce mă priveşte, mi s-a părut obositor să-mi ascund slăbiciunile şi, poate de aceea, mi le-am scos în lume dintr-o suflare. De altfel, cred că viaţa personală, dacă nu ucide arta, o sporeşte, o face mai pasionantă, o apropie de oameni. Aceştia sunt ahtiaţi după biografism şi nu rămâne decât ca poetul să nu uite deosebirea dintre băuturile obţinute prin fermentaţie, vinurile, şi băuturile obţinute prin distilare, palincă, vodkă, whisky, coniac. Eu prefer unei vodci Krepkaya, vinurile fenomenale de Segarcea, iar unui whisky Chivas, frâncuşa de Cotnari şi vinurile de Sâmbureşti sau Golul Drincii. Premiul Nobel nu se acordă pentru crâmpeie din opera literară a cuiva, ci pentru atitudinea unuia sau a altuia. Mi-a plăcut să existe o atitudine radicală faţă de mine, de da sau de nu. Ambele abordări mi-au stârnit creativitatea. De urât, nu mai urăsc pe nimeni de câteva decenii.
Premiul înalt pe care mi l-a dat viaţa a fost o galerie ireductibilă de prieteni, verificaţi şi după perioadele grele prin care am trecut, Mihai Anghel, Marius Tucă, E. Simion, Dinu Săraru, Fănuş Neagu, Ştefan Andrei, Radu Rey, Florin Piersic, Ion Iliescu, Alex şi Domniţa Ştefănescu, C. Alic, A. Năstase, Ov. Ioaniţoaia, Florin Condurăţeanu, C. V. Tudor, dr C. Ionescu Târgovişte, Gigi Bălaşa, N. Badea, O. Cozmâncă, Ioan Botezan, D. Gheorghişan, Emil Mitran, dr S. Oprescu, dr Mircea Beuran, D. Nistor, D. Onaca, V. Bălăbănescu, familia V. Vaida, Fl. Cazacu.
De altfel, în legătură cu Premiul Nobel, aş avea de subliniat un fapt. De la Academia Internaţională Mihai Eminescu din Craiova, I. Deaconescu, I. Spânu, Constantin Barbu au propus în urmă cu câţiva ani pentru Premiul Nobel pe Adrian Păunescu. S-a lăsat tăcere, de parcă formase cineva un număr greşit de telefon. Jenat de tăcere, jignit de răutate, nici eu n-am mai insistat pentru această propunere generoasă, pentru care le mulţumesc curajoşilor care au făcut-o. De altfel, despre calitatea acestei generoase instituţii de cultură vorbeşte şi împrejurarea că, după 300 de ani, Academia din Craiova aduce acasă Manuscrisele lui Dimitrie Cantemir, preluându-le de la Moscova şi de la Petersburg. 
(Sursa:Jurnalul National)

luni, 1 noiembrie 2010

DE ZIUA TUTUROR SFINTILOR


Anul acesta,impreuna cu familia mea ,cu fratele meu si cumnata mea , am avut bucuria ca pe 30 octombrie 2010 sa ajung din nou in satul meu natal,in casa in care am vazut lumina zilei si la cimitirul unde parintii mei isi dorm somnul de veci .
Am fost foarte fericit ca am ajuns iarasi acasa , in satul meu pe care il port cu mine oriunde ma duc,in comuna Basesti, localitate pe care o numesc, pentru tot ce mi-a oferit,Inimioara.
Din cauza orei inaintate ,dorind sa nu ratez nicio ocazie de a ma intalni cu consatenii mei, stiind ca ei vor fi la   ” Ziua Tuturor Sfintilor” in zona de vest a satului ,la temeteul(cimitirul) din Tigana, la ora 14.00, ne-am deplasat acolo.
Am fost realmente surprins cand mi-am revazut rudeniile ,colegii de scoala,prietenii din copilarie ,consatenii, cunoscuti si necunoscuti;
M-am deplasat la mormintele parintilor mei ,apoi la cele ale rudeniilor; in final ,participand alaturi de consatenii mei  la ridicarea paosului in memoria celor adormiti in Domnul.
Ca un apendice la cele simtite in acele clipe, tin sa precizez cateva elemente referitoare la aceasta sarbatoare: Aceasta sărbătoarea ce are origine catolică, fiind denumită „Ziua Tuturor Sfinţilor“ încă din secolul VII, s-a transformat în „Ziua Morţilor“, iar în unele zone se mai numeşte şi „Luminaţia“.
În timp, obiceiul cinstirii celor trecuţi în nefiinţă a fost adoptat şi de ortodocşi, de luterani, calvini şi unitarieni, fiind acum o sărbătoare care adună în jurul mormintelor zeci de mii de credincioşi. În calendarul catolic, şi ziua de 2 noiembrie este o sărbătoare dedicată celor dispăruţi, „Ziua tuturor sufletelor“; la noi in sat aceasta zi fiind sarbatorita in ultima sambata din luna octombrie.
La originea Zilei Morţilor stă ceremonia celţilor de acum 2.000 de ani. Ei sărbătoreau pe 1 noiembrie Anul Nou, noapte în care credeau că fantomele se întorc printre cei vii.
In 1006 , Papa Ioan al XVII-lea a decretat ziua de 1 noiembrie ca zi a mortilor.
Romanii au preluat ziua mortilor dupa 1870.In aceasta zi se aduce un pios omagiu si recunostinta celor plecati in lumea dreptilor ,se sfintesc mormintele ,se duc candele, lumanari,coroane,se impodobesc mormintele cu regina toamnei-crizantema si se da pomana saracilor.
Imaginea cimitirului iluminat pare o calatorie peste timp, un periplu al amintirilor ce leaga lumea cu dor  de cea fara de dor .Bolta cereasca,rezultat al unirii cerului cu pamantul,in clipa praznuirii mortilor a fost luminata de soarele ce se afla la chindie, vrand parca sa se ralieze luminii izvorate din lumanari si candele,unind cele doua lumi intr-un gand de iubire.
Moartea a intrat in creatiune prin pacat,prin neascultarea prevenirii lui Dumnezeu referitoare la pomul cunoasterii,rupand relatia fireasca cu izvorul vietii ,avand drept consecinta separarea sufletului de trup,si ,implicit,iesirea omului din istorie.
Prin unirea sufletului cu trupul, omul intra in istorie .El ramane in istorie pana cand primul sfant facut de Dumnezeu ,Arhanghelul Mihail,ia sufletul omului in ceasul de pe urma.
“ Murind te vei trezi in vesnicia vietii”-a spus Sf. Francisc de Assisi, prefacand moartea in destin , cladind ,treapta cu treapta, Nemurirea.

Ziua mortilor m-a asezat in primul rand la capataiul maicutei mele;fiintei careia ii datorez totul .I-am asezat in glastre doua buchete de crizanteme ,gandindu-ma la cat de mult iubea gradina din fata casei ,pe care o ingrija cu atata dragoste incat florile isi aratau recunostinta prin parfumul lor,prin coloritul lor,dar mai ales prin vigoarea lor.I-am aprins lumanari si candele in speranta ca dara fumului lor ii va arata drumul de intoarcere ,calauzindu-mi dorul spre amintirile noastre dragi, spre clipele ce m-au facut atat de fericit alaturi de ea.Ma gandii atunci ca la sfarsitul lumii, cand Domnul va veni pe norii cerului,inlocuind soarele material cu Lumina Duhului Sfant ,ma voi intalni cu ea si ne vom bucura impreuna de regasire.
Nu pot sa nu reflectez la ceea ce a spus parintele Cleopa:”Daca uitam de moarte,murim;daca nu uitam moartea,traim”. De aici se desprinde clar ideea ca sfetnicul cel mai bun ,cinstit si intelept este moartea.Si din acest considerent se cuvine sa intelegem ca valoarea unui Om, a unei societati consta nu doar in importanta pe care o dau vietii, ci si a respectului fata de memoria celor care nu mai sunt.

Am plecat de la cimitir incarcat de amintiri. Cu o rugaciune mi-am luat ramas-bun de la cei pe care i-am comemorat,apoi am plecat  pe cararile copilariei mele spre casa parinteasca. Acolo,nimic nu mai era ca altadata.Cel mai mult mi-a lipsit mama care ma astepta ,cu ochii inrourati de dor , la poarta ;chipul ei blajin, vorba ei dulce,dar mai ales sfaturile sale .Am lacrimat,nevazand-o.M-am uitat in gradina ce odinioara era un adevarat paradis al florilor.Cu ochii mijiti de amintiri, langa o crizantema ce fusese ingrijita de mama,parca am zarit-o pe ea ;O vorba a fratelui meu ma trezise la realitate;Dintr-o data in locul in care parca ii deslusam figura mamei ,era doar o movila de pamant pe care in urma cu 17 ani fusese o floare:o Floare-de-nu-ma uita.
Curgerea inexorabila a  timpului m-a determinat  sa ma zburatacesc din salasul nasterii mele ,cu speranta ca in fiecare an  la Sarbatoarea mortilor  sa revin ,cu drag,aici!

EU

EU

IONEL MESAROŞ

IONEL MESAROŞ

Ionel Mesaroș

Ionel Mesaroș

VĂ MULŢUMESC PENTRU VIZITĂ ŞI VĂ MAI AŞTEPT !

VĂ   MULŢUMESC PENTRU VIZITĂ ŞI VĂ MAI AŞTEPT !

Primăvara

Primăvara

Vară

Vară

Toamnă

Toamnă

Iarnă

Iarnă

Radio Whisper

Radio Whisper | RadioWhisper.com

Etichete