Minunile somnului

A te trezi odihnit în fiecare dimineață e rezultatul unui stil de viață sănătos,  creionat de arta de a fi fericit, o recunoștință adusă lui Morfeu și pajului său, moș Ene, pentru buna conlucrare cu subconștientul nostru.

Somnul, prieten sau dușman, își pune, zilnic,  amprenta asupra fiecărei ființe. Un somn odihnitor ne aduce strălucirea  din suflet pe chip, ca și când ne-am renaște din propria cenușă, odată cu revărsatul zorilor.  Un somn chinuit ne transformă oglinda în cel mai odios dușman.

Dacă alegem ca somnul să ne fie prieten, trebuie să-i recunoaștem mecanismul și să acționăm în consecință. O igienă desăvârșită a stilului existențial ne pregătește pentru un somn odihnitor, reconfortant.

După o zi de muncă în care ne-am făcut datoria sunt necesare momente de relaxare, pasive sau active, o adevărată hrană pentru spirit, care să culmineze înainte de somn cu o privire în oglinda conștiinței, iar aceasta să reflecte  gândul că am făcut tot ceea ce trebuie pentru a fi împăcat cu sine.

Minunile somnului se reflectă în starea de sănătate și în pașii făcuți, cu mintea , trupul și sufletul,  pe cărarea fericirii.

"Biografia Fiului lui Dumnezeu",in constiinta lui Eminescu.

Azi ,10 august 2010,se implinesc 7 ani de la plecarea in lumea fara dor a Părintelui Constantin Galeriu.
Am fost mereu impresionat de invataturile Pr. Galeriu, despre una dintre ele am aflat din "Revista Ortodoxia", anul XLVII, 1 - 2 ianuarie 1995,"Biografia Fiului lui Dumnezeu",in constiinta lui Eminescu.

Atâta foc, atâta aur
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste întunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte!

Aceste numiri sacre: „Biografia Fiului lui Dumnezeu“, „Blândul Nazarinean răstignit“ îi aparţin poetului. Odată cu frumuseţea expresiei, ele sunt mărturii de fond cuprinse în articolul „Şi iarăşi bat la poartă“, publicat în ziarul „Timpul“ din 12 aprilie 1881, în ajunul Sfintelor Paşti.
În eseul nostru dorim să punem în lumină mai ales ideile esenţiale din acest articol pascal, care dezvăluie, pe de o parte, adânca înţelegere a Evangheliei la care a ajuns poetul nostru naţional la vârsta maturităţii lui creatoare şi, pe de altă parte, originalitatea lui genială, afirmată de această dată din unghiul spiritualităţii creştin-ortodoxe.
Mesajul cardinal pe care Eminescu ni-l adresează aici e cuprins în această vizionară formulă: „Iată, 2000 de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea“. Şi precizează: „Ea a ridicat popoare din întuneric..., le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui“.
Într-o Europă care de la Renaştere se îndepărtase de actul central al istoriei – Întruparea Fiului lui Dumnezeu – şi orientase conştiinţele către modele din antichitate, Eminescu restaurează sensul istoriei, autentic şi profund, în Evanghelie, în Hristos. El observă adânc: „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile Stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-O-Tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a Blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, ci pentru binele şi mântuirea altora“.
În căutările proprii, prin studiile de la Viena şi Berlin, însoţite neîncetat de lectura personală, cu spiritul lui, „al cărui foc nu-l puteau stinge toate apele mării“, el evocă în articolul său gândirea unor mari personalităţi care au călăuzit lumea Antichităţii. Pentru a-i tâlcui puţin gândirea, ne îngăduim a observa: Eminescu înţelegea că, deşi Buddha era un demolator de idoli, negarea lumii şi a istoriei nu oferea o soluţie autentic mântuitoare pentru lume. – „Cărarea spre virtute a lui La-O-Tse“ era doar „o morală a neintervenţiei, o mistică destinată înţelepţilor retraşi din lume“. „Un stoic, precizează el, ar fi suferit chinurile lui Hristos ,dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui. Şi Socrat – adaugă – a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii“.

„Cea mai înaltă formă a existenţei umane“

În comparaţie cu o asemenea viziune a spiritualităţii antice i se revelează lui Eminescu icoana lui Hristos în unicitatea ei mântuitoare. Şi, cu ascuţişul spiritului său, merge spre adâncul Tainei Crucii: „Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor, şi în momentele supreme a încolţit – s-a revelat – iubirea în inima Lui şi Şi-a încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din Ceruri iertarea prigonitorilor“.
În acest act al iertării mântuitoare i se revelează deodată Dumnezeirea în Hristos şi unicitatea operei, a Crucii Lui în lume, în istorie. Inspirat tocmai din contemplarea Jertfei de pe Cruce, Eminescu îi exprimă adevăratul sens cu o forţă uimitoare, definind: „Astfel, a Se sacrifica pe Sine pentru semenii Săi nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane“.
Taina Crucii lui Hristos ni se revelează aici din ultima adâncime - a exista în adevăr înseamnă a exista în iubire: „Dumnezeu este iubire“ (Ioan 4, 8). Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, arată lumii iubirea drept lege a existenţei, descoperind-o viu ca iubire divină întrupată suprem în experienţa tragic-sublimă a Golgotei.
Iar acest act revelator se înscrie nu doar într-un plan etic-filosofic: „E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se face mai bun“, observă Eminescu. El gândeşte fundamental, din planul ontologic al fiinţei lumii bolnave. Cuvintele care urmează ating esenţa: „Iubirea este acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă“. S-ar putea spune că un poet al iubirii nu putea gândi şi vorbi decât aşa. Numai că aici iubirea, principiu al existenţei şi vieţii, forează într-un sol mult mai adânc şi, ca o soluţie universală, răspunde la marile întrebări şi teme existenţiale, filosofice, sociale, economice ale epocii. Să proclami iubirea drept principiu absolut de vindecare într-o lume în care, pe acea vreme, Darwin propovăduia, în biologic, „selecţia naturală şi lupta pentru existenţă“, Marx, în social şi economic, „ura şi lupta de clasă“, pe care Eminescu o evocase în „Împărat şi Proletar“, iar ceva mai târziu, Nietzsche proclama drept model „supraomul“ realizat prin violenţă, voluptate şi forţă – reprezenta un act de mare curaj. Aici se dezvăluie într-adevăr viziunea lui unică, genială, şi poziţia, repet, curajul de a afirma iubirea, într-o lume care se manifesta radical altfel. Glasul lui, însă, purcede din Duhul Adevărului etern.

Marea deosebire între vechiul stat păgân şi statul creştin

După această extraordinară sinteză de gândire în care poetul cugetă ca un adânc teolog ortodox – pentru că, în Apus, Jertfa Crucii era văzută doar ca o „satisfacţie“ oferită de Fiu Părintelui ceresc pentru ofensa făcută de păcatul omului, sau ca o „ispăşire“ –, el trece şi la aspectele practice, pedagogice, ale vieţii, pe care le întemeiază biografia Mântuitorului. „E uşoară credinţa, spune el, că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se poate face mai bun: omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi manifeste caracterul şi faptele...“. „Or, creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos“. – Evocând spiritul epocii, el mai arată: „Chiar dacă filo-sofeme materialiste“ se situează „contra părţii dogmatice a Bibliei… caracterele se cresc sub influenţa biografiei lui Hristos“. Iar „misiunea şcoalelor“, fără a omite „cultura minţii“, e totodată „creşterea caracterului“. De aici „importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde… Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, oamenii… au nevoie de religie“. Se înţelege, numai bunătatea naşte bunătate. De la această modelare a insului, a persoanei, Eminescu trece la sfera mai largă a societăţii, a statului. În acelaşi orizont sacru el observă, judicios, „marea deosebire între vechiul stat păgân şi statul creştin“. De o însemnătate capitală este aici unghiul critic din care el priveşte „statul păgân… ca product al naturii supus aceloraşi legi… aceluiaşi complex de lupte pentru existenţă individuală şi colectivă ca şi natura“, natură prihănită propriu-zis de păcat, întrucât ea însăşi, prin obârşia ei, a fost bună ca operă a lui Dumnezeu.
Eminescu sesiza, în concepţia de „stat ca product al naturii“, legătura cu concepţia darwinistă a epocii, lupta pentru existenţă şi selecţia naturală, transpusă de Marx în plan social în lupta dintre clase, datorată „exploatării de către cel puternic a celui slab“. Socialiştii utopici, comuniştii, au văzut, precum se ştie, rezolvarea problemei prin luptă fratricidă. Tocmai acest mod de a privi devenirea istoriei a dus la cel mai inuman şi sângeros secol, al XX-lea, cu războaie mondiale şi lagăre de asasinat în masă.

Faptul răscumpărător, mântuitor al lui Hristos

Eminescu avea şi el în vedere cercetarea ştiinţifică a naturii, care poate contribui la îmbunătăţirea stării materiale. Dar, în viziunea lui, edificarea societăţii şi a statului nu se putea face plecând de la „natură“, ci de la resortul temeiului ei divino-uman, creştin. „Menirea monarhiei creştine, afirma el, e a modela asprimea legilor inerente statului, prin apărarea celui slab de exploatarea celui puternic“. Mai profund încă, el observă această compensaţie: „Celor puternici, oamenilor politici, li se cere sau o mare inteligenţă, sau un mare caracter, care să compenseze munca societăţii – munca celor mulţi care-i susţine“. Şi precizează: „Acesta ar fi idealul monarhiei creştine şi ar fi misiunea Bisericii, de a răspândi acest sentiment şi-n clasele de jos, şi-n cele de sus“. Viziunea lui apare ca o simfonie în care „clasele superioare au datoria să strângă cât mai multă cultură pentru a uşura munca celor de jos“, pentru a realiza, se înţelege, împreună, „binele moral şi material“. Prin asemenea judecăţi de valoare, soluţii politice, el se manifestă în poziţia unui spirit vizionar extraordinar, cel puţin tot atât de genial şi singular ca şi în opera poetică, la care dacă toţi oamenii politici români ar fi luat aminte, s-ar fi evitat, cel puţin la noi, tragediile acestui secol.
Dar să nu se piardă o clipă din vedere că această viziune, autentic salvatoare, la Eminescu are drept fundament armonia între „religie“ şi „ştiinţele naturii“. Şi tocmai separarea ostilă a acestor două domenii şi valori ale condiţiei umane a produs suferinţe inimaginabile în istorie. Eminescu a văzut în ultimă adâncime faptul răscumpărător, mântuitor al lui Hristos. El a văzut în „suferinţele de moarte ale dascălului şi modelului nostru Iisus Hristos… sâmburul veşnicului adevăr semănat în lume de Nazarineanul răstignit“. A înţeles şi faptul că acte asemănătoare jertfei lui Hristos se cer „…în momente excepţionale, de la eroi şi martiri“, dar fiecare compensând sacrificiul, aportul lor, prin muncă. Numai aşa, ne încredinţează el, „Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni“.
Când împărtăşea prin scris acest haric mesaj, conştiinţa lui Eminescu era plină, desigur, de prezenţa „religioşilor străbuni“ – domnitori, ierarhi, simpli credincioşi. Cred că ar trebui să se stăruie mai mult asupra gândirii poetului de până în 1874, când îşi încheie oarecum informarea de prin opiniile, curentele şi şcolile lumii; şi din perioada de după acest an, când, în ţară, ca bibliotecar, revizor şcolar şi ziarist, spiritul lui petrece acum în etosul românesc şi ortodox. Când „peste mii de valuri… ţărmuri înflorite, cu palate şi cetăţi… frunţi pline de gânduri caută în lume şi în vreme adevăr...“ şi s-au agonisit de-a valma, şi parcă toate „i-au înnegrit catapeteasma lumii în adânc“, în sufletul lui se redeschide „grădina“, raiul copilăriei cu pajiştile şi izvoarele natale, cu mânăstirile şi chipurile de maici şi călugări. Iar memoria sacră, originară, se adapă de această dată din cronicile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi; Părinţi mai puţin răniţi de memoria istorică şi bolnavă a lumii.

Lectura sfântă a lui Eminescu

Cercetători atenţi – prof. academicieni Alex. Elian şi V. Cândea – s-au ocupat de biblioteca lui Eminescu, sesizând bogăţia izvoarelor teologice, mai ales patristice. De altfel, când citim o listă de cărţi şi manuscrise pe care Eminescu, în calitatea lui de bibliotecar, o comunica la 6 martie 1875 ministrului Instrucţiei şi Cultelor, T. Maiorescu, pentru a-i aproba costul achiziţiei, găsim aici nume şi opere ale Sfinţilor Părinţi, ca: Omiliile lui Macarie Egipteanul, Vasile cel Mare şi Grigore Teologul, Ioan Damaschin: Descoperire cu amanuntul a pravoslavnicei credinte, Efrem Sirul, Ilie Miniat, Nicodim Aghioritul: Carte sfătuitoare pentru pazirea celor cinci simţuri, precum şi Kyriacodromionul - Cuvinte morale pentru fiecare duminică, Datoriile preoţilor în popor, Minunile Maicii Domnului, Fericitul Augustin: Kekrografion (Cugetări, Singuratece cuvinte; Pentru privirea lui Hristos; Pentru zdrobirea inimei). Toate acestea alcătuiau acum lectura lui sfântă. Ele ilustreaza apartenenţa profundă a lui Eminescu la tradiţia spirituală autohtonă de sorginte bizantină, străbătută de o necontenită aspiraţie către absolutul divin.

Iată şi alte manuscrise care au aparţinut lui Eminescu, fiind utilizate de Moses Gaster căruia poetul le-a cedat pentru Chrestomatia Română (1891, p. 194): Tetraevanghelul lui Coresi - 1561 (unul din cele mai vechi manuscrise deţinute de Eminescu), Agapie Criteanul: „Amartolon sotirie“, adecă Mântuirea păcătoşilor (ediţie din 1692), Viaţa şi minunile preacuviosului părintelui nostru Sf. Vasile cel Nou (cu ecouri în Povestea Magului călător în stele), Vieţile Sfinţilor tipărite de Dosoftei în 1682 şi Mineele lui Chesarie şi Filaret - texte imnopoetice de o extraordinară luminozitate şi frumuseţe poetică. Regăsim în limba veche şi-nţeleaptă a acestor texte străvechi acel miracol de savoare şi expresivitate a limbajului poetic eminescian, cu rădăcini în graiul neaoş pentru care metafora este modul firesc de fiinţare. Toate aceste scrieri respiră parfumul tainic şi pios al altui timp, nostalgia inconfundabilă a a unui spaţiu mitic originar - „rai de taină“, tărâm al unei dumnezeiri ce rămâne obiectul unui „dor nemărginit“, patrie celestă etern râvnită cu o „sete de nestins“ („Tu treci prin lume străin şi efemer / Cu sufletu-n lumină şi gândurile-n cer“).
Familiarizării cu această limbă „ca un fagure de miere“ a scrierilor liturgice româneşti, pătrunse de „un farmec sfânt şi ne-nţeles“ (de urechea profană), de o dulce şi inefabilă vrajă, i se datorează particularităţile arhaizante ale stilului eminescian. Canoanele şi troparele, icoasele şi condacele, stihirele şi celelalte forme ale imnopoeziei compuse de imnografi bizantini din secolele al V-lea - al IX- lea, precum Roman Melodul, George Pisidul, Andrei Criteanul, Teofan din Niceea etc., - capodopere de compoziţie poetică şi melodică cuprinse în Minee - au constituit inframodelul ritmic, prozodic şi retoric al poeziei eminesciene. Asimilarea profundă a acestor sublime poeme liturgice explică incomparabila muzicalitate a cadenţelor eminesciene, magia luminoasă a cuvintelor, cu sonorităţi de incantaţie. În aceste cânturi sacre, transmise aproape neschimbate, unele de peste 1500 ani (Lumină Lină datează din veacul al IV-lea), îşi are modelul acea „pneumatizare“ a limbajului poetic eminescian, străbătut de o lumină ca de o aură ce transfigurează fiecare vers, strălucind în propria splendoare asemenea unui cristal incendiat de o rază: „Profete al luminei! În noaptea-ţi te salut / Şi vărs geniu de aur în corpul tău de lut / Cu raza zilei albe eu geniul ţi-l aprind…“

Strigătul credinţei în Dumnezeul Cel viu
Dar, pe cât ne este îngăduit să străbatem în adâncul de taină al sufletului său, ni se iveşte întrebarea: a rămas oare Eminescu doar cu ochii la Cruce, la Cel răstignit? Era în conştiinţa lui gândul că moartea e totuşi cuvântul cel din urmă? Din unele jocuri de idei şi cuvinte, prin unele poezii, aşa s-ar părea, dar numai la suprafaţa existenţei, nu în adânc. De aici, din ultima adâncime, dimpotrivă, strigătul sufletului lui e strigătul credinţei în Dumnezeul cel viu, şi-n viaţă.
Un şoc, cu totul particular, inedit, îl provoacă poezia „Mortua est“. Începută ca o meditaţie încă din octombrie 1866, e trimisă spre publicare din Viena la Convorbiri literare în februarie 1871. Geneza ei cu fiecare strofă şi vers e ca un foc continuu, cu „troznituri de incendiu“, cum tâlcuieşte G. Călinescu. Dar finalul, asupra căruia nu ştim să se fi stăruit prin vreo exegeză până acum, este de-a dreptul uluitor:
„La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume?… Tu chip zâmbitor
Trăit-ai anume ca astfel să mori?"

Dar, mai ales:
"De e sens într-asta, e’ntors şi ateu
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.“

Poate unii vor fi fost ispitiţi să tragă de aici concluzia că Eminescu are momente de slăbire a credinţei şi accese de ateism. Nimic mai infam la adresa lui decât o asemenea părere deşartă. Dimpotrivă, nu cred să se fi exprimat în literatura universală o sentinţă genială asemenea acesteia.

„De e sens într-asta“ – în moarte – „e-ntors şi şeţ ateu“, deci moartea e atee! Şi, „Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu“ – adică, de o limpezime fulgerătoare: Dumnezeu nu este semnatarul morţii.

Uimitor, de unde ţâşnea în geniul lui o asemenea viziune; nu din filosofiile lumii, ci numai din Sfânta Scriptură. Căci, de unde chiar la unii teologi moartea apare firească – de n-am pomeni decât pe un mare teolog al veacului, K. Rahner (1904-1984) –, dumnezeiasca Scriptură vorbeşte neîndoios: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă“ (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13-14). Şi numai prin neascultarea poruncii dumnezeieşti, prin gustarea „din pomul cunoştinţei binelui şi răului“ i s-a atras atenţia lui Adam că „va muri“ (Fac. 2, 17). Atunci, real, „moartea este plata păcatului“ (Rom. 6, 23). Iar Părintele ceresc a trimis pe Fiul Său în lume tocmai „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul“ (Evr. 2, 14). Moartea nu e de la Dumnezeu; moartea e atee, operă diabolică, distrusă de Hristos. Uimitor cum în acest duh revelat al Sfintei Scripturi cugetă Eminescu încă din prima tinereţe şi tot în duh ortodox va urmări înfrigurat, şi totuşi scânteind, taina Crucii şi a mormântului din care va ieşi biruitor Hristos.
Într-o noapte de Înviere, aşa cum reiese din poezia cu acelaşi nume, „Învierea“, petrecând prin „zidurile înnegrite“ ale bisericii, urmărit de „spiritul rece al morţii“, el contemplă şi ascultă:

„Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tartrajul străvechii Evanghelii.“

Şi apoi contemplă cum
„Cu’n muc în mâni moşneagul cu barba de zăpadă
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu veşnica viaţă,
Că de trei zileânvinge, cumplit muncindu-şi prada“.

Sufletul participă viu şi aude încă: „O muzică adâncă şi plină de blândeţe“, care „Pătrunde tânguioasă puternicele bolţi“; iar gândul îi freamătă neliniştit, murmurând „Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colţ, / Căci a căzut, – unde? în însuşi Isvorul de vieţe“. Dar „pieirea“ – altfel spus, moartea –, căzând în „Isvorul de vieţe“, nu va fi înghiţită de viaţă, ca şi întunericul de lumină? El trăieşte această minune în noaptea pascală:

„Douăsprece ceasuri răsună… Miez de noapte…
De-odată in negre ziduri lumina dă năvală...“
„Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,
Coloân altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos mângâietor,
Iar inimile toate s-unesc în armonie.
Cântări de laude Inălţăm
Noi Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalmi şi cu ramuri,
Plecaţi-vă neamuri
Cântând Aleluia!
Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte.
Şi, într-adevăr, în duhul adâncii ortodoxii, teologhiseşte:
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!

A cerut să fie înmormântat la umbra unei mănăstiri
Gândirea umană dintotdeauna a trebuit să răspundă la două teme fundamentale: a iubirii încununate cu sacrificiul, şi a vieţii în lupta biruitoare asupra morţii. Noi l-am interogat în eseul nostru pe Eminescu asupra acestor teme şi i-am primit răspunsul. Suntem îndreptăţiţi să spunem prin răspunsul lui că el nu este numai „poetul nostru naţional“, ci că, într-adevăr, prin gândirea lui şi teologică, atât de profundă, corespunde întru totul titlului acordat: „Omul deplin al culturii româneşti“. Iar în viitoarele sinteze ale gândirii şi filosofiei creştine, chiar ale teologiei noastre, va trebui să se ţină seama şi de el ca de un adânc gânditor creştin-ortodox.
De altfel, în cinstirea pe care trebuie să i-o acordăm, nu trebuie uitat niciodată că el a văzut în Biserica Ortodoxă Română „Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului“. A şi trăit ca un fiu drept-credincios, devotat ei.
În noiembrie 1886, Eminescu se retrage la Mănăstirea Neamţ. Acolo s-a spovedit şi s-a împărtăşit, iar duhovnicul a înregistrat în cartea lui de slujbă o dorinţă şi rugămintea poetului, ca un testament, anume: să fie îngropat pe malul mării, la umbra unei mănăstiri, de unde să audă chiar şi dincolo, pe celălalt ţărm al existenţei, „Lumină lină“.

Poet al iubirii a fost, şi al luminii.
Un alt final, mai cuvenit decât acesta legat de lumină, nu găsim. „Era prin martie, 1889, descrie Vlahuţă. M-am dus într-o zi să-l văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curând internat. M-a cunoscut şi i-a părut bine când m-a văzut… M-a întrebat de prieteni, căindu-i, vorbind de ei cu milă… Adusei vorba de poezii. Atunci, cu o bucurie de creator, scoase din buzunarul paltonului un petec de hârtie şi, aşezându-se pe scaun, începu să citească… Un şir lung de strofe de o sonoritate şi un efect ritmic fermecătoare. Fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe – foc şi aur – reveneau mereu. N-am putut reţine decât aceste patru versuri:

Atâta foc, atâta aur
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste întunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte!

A sfârşit apoi, lăsând, tăcut, privirea în pământ… După câteva minute de tăcere, îşi împreună mâinile şi, ridicându-şi ochii în sus, oftă din adânc şi repetă rar, cu un glas nespus de sfâşietor: «Of, Doamne, Doamne!»“.
E de crezut că şi în acel moment, al marii treceri, va fi invocat: „Doamne, Doamne!“.
Pr. Constantin Galeriu
Revista Ortodoxia, anul XLVII, 1 - 2 ianuarie 1995

Iubirea

-->

Nemarginirea cerului ,caldura soarelui si lumina credintei sunt regasite in absolutul iubirii,ofera limite de neinchipuit fiintei care se pune in slujba dragostei,daruind puteri ce intrec pana si infricosatoarea moarte.

Iubirea este fiica a iluziei si mama a deziluziei ;iubirea e consolare in dezolare ,e singurul leac impotriva mortii,a carei sora si este.

Iubirea e un sentiment inaltator care cuprinde si fiinta spirituala a indragostitului.

Iubirea nu este,in fond,nici idee,nici act de vointa;e mai degraba dorinta si sentiment.

In iubire si prin iubire se petrece actul perpetuarii.A te perpetua inseamna a muri ,a darui viata noastra altuia .De altfel orice act de generare inseamna a te imparti ;intrucatva ,a muri. A trai inseamna a te darui, a te perpetua;iar a te perpetua si a te darui inseamna a muri. Ne unim cu un altul, doar pentru a ne imparti de fapt .Imbratisarea intima are ceva distructiv ,tragic, fiind o intima sfasiere .Indragostitii ,imbratisandu-se ,se urasc tot atat de mult cat se iubesc.Si mai cu seama se lupta ,lupta pentru un al treilea ,fara viata inca .Iubirea e o lupta.

Iubirea carnala ,iubire a intregului trup cu simturile sale, care e originea animala a societatii omenesti ,din aceasta indragostire izvoraste iubirea spirituala .

Iubirea spirituala ,se naste din durere,din moartea iubirii carnale.

Iubirea senzuala contopeste trupurile, dar desparte sufletele .Indragostitii nu ajung sa se iubeasca pana la renuntarea de sine, pana la adevarata fuziune a sufletelor ,si nu numai a trupurilor lor ,decat atunci cand durerea le-a sfaramat inimile .Caci oamenii nu se iubesc cu dragoste spirituala decat atunci cand au suferit impreuna aceeasi durere .Atunci s-au cunoscut si s-au simtit. Atunci s-au compatimit si s-au iubit. Caci a iubi inseamna a patimi impreuna ,a compatimi .Daca placerea uneste trupurile, necazul uneste sufletele ,le uneste suferintele.

Compatimirea este esenta iubirii spirituale ,a iubirii care are constiinta de a fi iubire.

Nu cunosti nimic ce n-ai iubit mai intai .Nu poti cunoaste bine decat ceea ce iubesti.

Iubirea personalizeaza tot ce iubeste ,tot ce compatimeste .Cand iubirea este atat de vie ,puternica, debordanta incat iubeste totul, atunci ea personalizeaza totul .Numai prin durere fiinta vie ajunge sa aiba constiinta de sine, personalitate ,constiinta propriei limitari.

Amorul este o inepuizabila poveste ,mit si adevar ,vraja si istorie sursa de viata si moarte.

Amorul nu este o rivalitate ,este o colaborare sinalagmatica,dand nastere la obligatii reciproce .Amorul total e o calatorie in doi .Amorul fizic este o impartire in sens de adunare: Amantii ,de pilda, se aduna pentru a se imparti .A imparti in amor inseamna a pune laolalta. Amorul nu e o lupta, rivalitate ,ci completare, colaborare, intregire .Amorul fiind o calatorie in doi, pentru a descoperi, a invata laolalta, unul pe celalalt ,se ghideaza dupa principiul:Sa-l iubesti, invatandu-l si sa-l inveti ,iubindu-l.

Gelozia este un sentiment absurd,o exacerbare a sentimentului proprietatii ;Gelozia epuizeaza iubirea .In adevarata iubire nu exista gelozie .Iubind ,te imparti si pui laolalta ,tezaurizand absolutul.

Iubirea fiind un sentiment puternic, atotcuprinzator, amestec de daruire,sacrificiu si tandrete;are taria de a indeparta gelozia,lasand zborului iubirii sansa de a se primeni cu fiecare clipa daruita celuilalt, spre a dobandi elixirul fericirii.

NEPASAREA

Traim sub zodia flagelului nepasarii.
Zi de zi, aflam de nenorociri ce isi au originea in indiferenta noastra.
Suportam cu mult stoicism necazurile altora si ne plangem de mila ,chiar daca pe "cerul vietii "noastre a aparut doar un "norisor ".
Uneori,trecem cu vederea chiar si peste lucrurile esentiale.
Din comoditate,nu facem nimic ,chiar daca nu se cuvine sa stam cu mainile in san.Insa,manati de rautate,iesim din amorteala nepasarii si dam frau liber animalului din noi.
Egoismul a semanat otrava in gandurile noastre.
Ne pasa doar de noi insine,iar fata de altii suntem reci.Fata de semenii nostri,doar din complezenta,ne mai aratam fata umana,mai degraba "masca umana".De dragul imaginii,de ochii lumii,pozam pe scena vietii in oameni cu demnitate,fara sa realizam cat de scabrosi devenim cand fortam nota,prefacandu-ne.Ipocrizia ne manjeste caracterul, ne umileste incat suntem doar niste marionete,niste infami goi de adevar,spoiti cu iluzia ca masca omeniei se potriveste oricui.Nereusindu-ne reprezentatia,pozam in victime,chiar daca noi insine suntem autorii morali ai faradelegilor ce finalmente ne-au coplesit,umplandu-ne ,vorba lui Arghezi,cu "bube,mucegaiuri si noroi".
Tot mai des,uitam ca traim intre oameni.Asa ajungem sa nu mai stim ce este omenia.Devenim tot mai claustrati,tot mai singuri...Cand nepasarea ne devine prietena,suntem pe malul prapastiei...Un pas, si gata!
Daca nu iubim adevarul si ramanem inchisi in ura sau nepasare, comedia vietii se va incheia trist...
Daca vom cunoaste Calea ,Adevarul si Viata,flagelul nepasarii nu se poate cuibari in noi.
Daruind Binele,nepasarea ne va parasi,oferindu-ne sansa de a sorbi din pocalul fericirii.

DESPRE FERICIRE

Se spune ca :” Daca vrei sa fii fericit o zi -imbata-te !Daca vrei sa fii fericit o luna- casatoreste-te ! Daca vrei sa fii fericit o viata…citeste !”

Citeste urmatoarele randuri si vei afla ca Fericirea se afla acolo unde nici nu banuiesti;

Fiind o comoara ravnita de toti ,probabil, se afla in locurile cele mai vitrege ,departe de ochii lumii ,de gandurile necuviincioase ,de mainile hraparete,in hatisuri de nepatruns. Insa, fiind o comoara ,blestemul ei te poate ajunge oriunde te-ai ascunde;De ea te poti bucura,numai daca o meriti…

Dar ,se poate sa fie sa fie chiar langa tine,in fata ochilor tai,insa sa nu o recunosti fiindca te-ai indepartat mental de Calea Fericirii,o data ce ai parasit fagasul simplitatii si al normalitatii .

Fara sa mai simti suflul divin al Naturii, ai plecat spre taramuri mai blande, parca desprinse din mecanismul viu al vietii, refuzand participarea la lupta, omitand sa crezi ca viata e o lupta continua pentru ziua de maine,cu scopul iesirii de sub cochilia putregaiului, a timpului pierdut, spre a imbratisa ,cu dragoste nestirbita,Trupul nestricat al vesniciei-Mantuirea.

Cu totii ne intalnim cu Fericirea ,dar , neavand puterea de a discerne intre Bine si rau, ochii ne sunt incetosati ;iar chipul ei banal ,fiind asemenea unui cameleon, adaptandu-se continuu habitatului in care vietuieste ,ni se pare insignifiant ca sa-i acordam niscaiva atentie ,daca nu-si trambiteaza in gura mare numele.

In goana dupa Fericire ,uneori, uitam sa fim fericiti .De fapt ,alergam dupa o himera al carui chip,finalmente, il descoperim ca este din aceasi plamada cu nefericirea .

Fiind o idee ce are in fiecare din celulele sale un univers de stari sufletesti de multumire deplina ,acopera sub voalul sau goliciunea desertaciunii.

Daca Fericirea este o stare de saturatie,o valoare maxima ce trebuie atinsa, pofta il va impinge dincolo de aceasta si cu siguranta va aluneca pe curba descendenta spre nefericire.

Cautand Fericirea, jucam la marea loterie a sortii unde ”mai trge o data” ne tine incordati in hora vesnica a sperantei, din care nu ne desprindem niciodata indeajuns de fericiti.

Pentru a se consola ,oamenii,inca din antichitate,au crezut ca au gasit-o:Socrate si Thales in stiinta, hedonistii in placere oferita trupului ,stoicii si budistii in renuntarea la ea ;iar modernistii le-au amestecat intr-atat ,incat nu mai stiu ce vor .

Pentru a proba intalnirea cu fericirea ,Sofocle cerea cetatenilor Tebei sa nu se considere fericiti ,pana nu au trecut prin durere.

Buddha isi sfatuia semenii sa-si suprime durerea prin resemnare , pentru a avea ocazia intalnirii cu Fercirea .

Filozoful Schopenhauer ,in goana dupa Fericire ,isi motive gestul nebunesc, prin cele doua nevoi fundamentale ,specifice viului , de a anula durerea si a cauta placerea.

Epicur indemna ca daca vrei sa faci pe cineva fericit, nu-i spori averea, ci i-ai din dorinte.

Vrand-nevrand,cu totii ne-am dat seama ca sunt clipe cand viata e abjecta ;Pe unul nu-l doboara cu o lovitura de maciuca ,iar la altul ,care aluneca pe un sambure de pruna ,ii sfarma teasta.

De aceea trebuie sa fim puternici, ca un copac urias . Chiar daca ti s-ar jupui scoarta,ti-ar creste alta, chiar daca ti s-ar taia ramurile,ti-ar creste altele,insa, daca te-ar smulge din pamant ,cu radacini cu tot, totul ar fi fatal .Nici cele mai vanjoase radacini nu ajuta daca n-au de ce se tine.

Nu trebuie sa abdicam de la speranta .Ea e ultima care moare.Cu ea ,intalnirea cu Fericirea este posibila.

Trebuie sa fim sinceri si sa suportam pe langa nenorocirile altora si nenorocirile noastre.

Trebuie sa credem ca speranta nu ne paraseste niciodata !Ce inaltator este sa speri !Si ce dureros este sa ti se spulbere o speranta!Cate miliarde de sperante n-au fost inaltate spre ceruri, cand trupurile s-au cufundat in pamant!?

Oamenii,din nefericire,se ingrijesc numai de a trai ,nu si de a trai frumos; fapt pentru care drumul spre Fericire este asemenea unui “castel de nisip”,frumos,insa supus legilor distrugerii, disparitiei.

Asa cum cu bani poti cumpara mancare nu si pofta ,perne nu si somn,prieteni nu si credinta ;insa,traind frumos , fara sa o cumperi ,poti dobandi FERICIREA !!!

DESPRE CUVANT...

Tacerea e de aur , insa “Vocea poporului,vocea lui Dumnezeu” trebuie sa fie la loc de cinste ,auzita si ascultata .

Sfantul Ioan a fost cel care a oferit cuvantului o aura de vesnicie :

“ La inceput era Cuvantul si Cuvantul era cu Dumnezeu si Cuvantul era Dumnezeu.

El era la inceput cu Dumnezeu.

Toate au fost facute prin El si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El.

In El era viata si viata era lumina oamenilor.

Lumina lumineaza in intuneric si intunericul n-a biruit-o.”

Puterea Cuvantului ,ce rezida din citatul de mai sus , ne ofera certitudinea ca alegand Lumina,cuvantul se incarca cu energii de nestavilit,cu o hrana spirituala ce ne imbie sa pretuim tot ce deriva din Samanta binelui.

Cel care era Cuvantul,ne-a dariut tot ce era necesar ,ca sa nu ne ratacim pe drumul vietii :Cuget si Simtire .

Din launtrul Simtirii curate, izvorasc rauri de credinta , ce limpezesc cugetul si linistesc inima,umplandu-l cu Logos pe cel care nu pacatuieste cu gandul,cu vorba si cu fapta.

Din pacate,sunt putini fericiti pe lumea aceasta !Lucrul acesta tine de principiile calauzitoare ce ne indeparteaza de Calea cea dreapta.Nu ne putem abtine de la infaptui raul sub toate aspectele sale ,asezat pe false valori,indepartate, iremediabil ,de universul demnitatii crestine.

Inca de cand am zarit prima raza de soare,intram in contact cu invatatura,instinctual,cercetand lumea inconjuratoare,imprumutand ,dupa posibilitati, o zestre care nu este trecuta prin ciur si darmon ,un amestec de bine si rau pe care poate ca-l deslusim mult prea tarziu.

In mod natural, aproape fiecare dintre noi am avut parte de o poveste in care gandurile s-au materializat in priviri,in gesturi,in vorbe… Din tacere, ne-a rasarit un gand,apoi sunetele s-au adunat ,una cate una ,in altarul cuvantului,chemand la hora vorbirii ,despre o fiinta ,un lucru, despre o idée ;ca si cand universul sacru al slovei era menit sa acopere cu mantia lui o parere,o opinie,un punct de vedere.

Unii au incercat sa sparga tacerea,insa gandurile si trairile lor interioare le- au atarna de gat o piatra de moara… Altii,in mod spontan,s-au eliberat de ganduri,trezindu-se, parca, din mutenia de lebada, ca si cand s-ar fi ridicat din bratele lui Morfeu.Cei mai multi s-au deprins,zi de zi ,cu alfabetul vietii,insusind arta comunicarii non-verbale ,in paralel, cu cea a incunostintarii graite.

Gandul , exprimat prin vorba ,intr-o cuvantare sau discurs, imbracand straiele promisiunii ori angajamentului, ne obliga sa avem exigente fata de noi insine,sa devenim maestri in ale cuvantarii ;chiar daca trairile noastre interioare nu sunt in zilele lor cele mai bune.

Limba, un organism viu, ofera cuvantului o scanteie divina .Sub lumina ei,cuvantul prinde viata ,traieste,moare si reinvie.Sentimentele care-l anima,la randu-le , daruiesc limbii nuante si profunzimi ,farmec si inefabil.

Cuvantul se naste si vietuieste,asemenea oricarei fiinte;apoi se prinde intr-o salba de slove ,presarand praf de stele peste versuri;adunand in miezul sau o tarie ce-i da puteri magice.El ,starnind,rasul ori plansul,dezmierdand sau lovind,adunand speranta in sufletul celui ce s-a lasa vrajit de el;sau risipind iluzia ca timpul,prin curgerea sa ,fara incetare,vindeca orice rana.

Neputinta de a spune ceva,ucide cuvantul,desprinzandu-l in taceri care canta prohodul lumii ce se aciuase in matca lui.

Cuvintele nespuse ard ,iar jarul lor devine cenusa.Perdeaua de fum care se ridica il acopera in uitare,daca nu are parte de o intalnire fericita cu pasarea Phonix care sa-I dezvaluie secretul renasterii din propria cenusa .Norocul sau poate fi un rendez-vous cu o muza nobila,invatata sa iubeasca si sa ierte,care-l poate ,iarasi, incorona cu viata.

Cu toate ca fericirea este dependenta de placere,iar binele este indisolubil legat de util ,Cuvantul ,desi, o forma imperfecta a gandului,il poate purta pe cel care crede in Atotputernicia sa,in Forta Lui de a incorona lumea,cladind-o ,aparent,din Nimic ,invatand de la tot ce piere sa traiasca in veci ; iar glasul Lui poate mijloci intalnirea cu fericirea .

E greu sa te urci pe piedestalul lui Cicero .Oratoria nu este la indemana oricui,insa ,fiindca traim in era comunicarii,avem obligatia sa ne facem intelesi.

O idee nu poate fi decat sugerata,in cel mai fericit caz explicata,doar prin intermediul unor cuvinte.Acest lucru tine de doi factori:capacitatea limbajului de a se mula pe subiect si dexteritatea noastra de a folosi limbajul in scopul comunicarii.

In final,doresc sa subliniez ca este de neconceput cat de mult rau poate face un singur cuvant!doar din incapatanare si fanatism pentru propriile idei oamenii ajung sa se distruga intre ei…Insa tot un singur cuvant,Iubire,poate lumina calea spre Bine!

INEGALABILUL

Se implinesc 160 de ani ,de cand a rasarit pe plaiurile mioritice ale Botosanilor, in Ipotesti ,Luceafarul poeziei romanesti.
Inca din copilarie ,am fost fascinat de poezia eminesciana .
Ceva mai tarziu ,am intrat in contact si cu proza sa . Nu mi-au displacut nici articolele gazetarului de la “Timpul”.
Finalmente , pot conchide ca toata opera lui Eminescu mi s-a parut geniala. Desi au trecut multi ani de la primul contact cu opera eminesciana ,studiindu-i profilul psihologic si analizand multe din creatiile sale ,am ajuns la concluzia ca Eminescu a simtit,iar mai apoi a inteles ,ca nimeni altul ,ca puterea sentimentelor elibereaza cuvantul din robia tacerii ,oferindu-i o aura de legenda ,un chip de poveste atat de graitoare , de vie , si atat de bogata ,de neegalat prin prisma talcului ce reiese din aceasta ; innobiland sfanta simplitate a cuvantului , cu maretia absolutului . Toata existenta sa a ars ca o torta , raspandind in intunericul vremurilor , prin forta cuvantului , Lumina.
Nici bezna comunismului ,nu a putut sa-l tina in umbra .
Prin opera sa , desi ,uneori, cenzurata, a ramas de actualitate ,indiferent de stapanire ; fiind unic in peisajul liricii romanesti .
Azi ,in plina criza morala ,sub stindardul unei libertati prost intelese ,epigoni contemporani , erijandu-se in critici literari de clasa , isi arata coltii , probabil ,suparati ca Luceafarul poeziei romanesti nu poate fi stins ; niciunul din urmasii acestuia ,nereusind sa-l depaseasca .
Mi-e mila de contestatarii lui Eminescu , fiindca nu inteleg un lucru elementar, dovedit si stiintific ,ca:sistemul limbic al creierului , care guverneaza sentimentele , este mult mai puternic decat cortexul ,care controleaza intelectul . In consecinta , puterea dragostei , strecurata in cuvant ,induce inefabilul si muzica astrala, demonstrand ca este mult mai tare decat cariile timpului ,refuzand sa se inchine in fata mortii,chiar si dupa apusul vietii creatorului .
Daca Dumnezeu este Cuvantul prin care toate s-au facut , Eminescu este cel care a respectat acest Cuvant , ca nimeni altul , chair si cu pretul nefericirii sale ;iar drept rasplata , pentru aceasta atitudine semeata , i s-au oferit aripi de muze in neintreruptul zbor spre Nemarginire .