Săptămâna Patimilor

În aceste zile trebuie să fim mai buni,în semn de recunoştinţă faţă de Domnul.
Într-un fel sau altul , fiecare fiinţă cunoaşte  crucificarea.

ARSENIE PAPACIOC - FRUMUSETEA INTELEPCIUNII - Partea 1

ARSENIE PAPACIOC - FRUMUSETEA INTELEPCIUNII - Partea 2

ARSENIE PAPACIOC - FRUMUSETEA INTELEPCIUNII - Partea 3

ARSENIE PAPACIOC - FRUMUSETEA INTELEPCIUNII - Partea 4

ARSENIE PAPACIOC - FRUMUSETEA INTELEPCIUNII - Partea 5

Cuvânt duhovnicesc la praznicul Înălţării Domnului

Calea spre sfinţenie

Sfinţenia este aura pe care liniştea o aşterne în jurul celor cu inima pură. Ea reprezintă adevărul prezenţei iubirii, desăvârşita bucurie oferită în orice împrejurare a vieţii,este,finalmente, împlinirea umanului.

Sfinţenia este obiectivul vieţii creştinului, susţine Papa Benedict al XVI-lea , recunoscând     că     în această   perspectivă     moartea   nu    mai    provoacă   teamă. Papa Benedict al XVI-lea l-a proclamat "preafericit" pe precedesorul său, Ioan Paul al II-lea. La ceremonia de beatificare din piaţa Sf. Petru participă peste un milion de credincioşi din lumea întreagă, potrivit datelor furnizate de Poliţia din Roma. În cadrul ceremoniei, a fost dezvelit un portret al lui Ioan Paul al II-lea şi pe masa altarului a fost adus un relicvar conţinând o fiolă cu sângele fostului papă, prelevat în ultimele clipe de viaţa.

Pentru a permite beatificarea, a fost nevoie de recunoaşterea unui miracol: acela în cazul unei călugăriţe franceze, Marie Simon-Pierre, care va fi prezentă la ceremonia de azi, vindecată de boala Parkinson de care a suferit şi fostul Suveran Pontif.
Pentru canonizare - recunoaşterea sfinţeniei - va fi necesară săvârşirea unui alt miracol. Mii de mărturii au sosit deja la Vatican din partea credincioşilor care susţin că au fost ajutaţi prin mijlocirea defunctului Suveran Pontif: 270 de mărturii de har şi de presupuse minuni au fost deja selectate pentru a fi cercetate. 

Papa Benedict al XVI-lea a salutat „forţa de gigant” a lui Ioan Paul al II-lea. „Ceea ce Papa abia ales a cerut tuturor, el a făcut-o primul: a deschis spre Hristos societatea, cultura, sistemele politice şi economice, inversând cu o forţă de gigant - forţă care îi venea de la Dumnezeu - o tendinţă care putea părea ireversibilă”, a spus actualul Suveran Pontif.
„Acest fiu exemplar al naţiunii poloneze i-a ajutat pe creştinii din întreaga lume să nu se teamă să se declare creştini, să aparţină Bisericii, să vorbească despre Evanghelie. Ne-a ajutat să nu ne temem de Adevăr”, a adăugat Benedict al XVI-lea. Măreția lui Ioan Paul al II-lea s-a format prin uriaşa sa credință trăită în rugăciune zilnică şi înfruntarea continuă a greutăților, a înaintării pe calea poruncilor Domnului şi a Evangheliei.

Papa Ioan Paul al II-lea a fost beatificat după numai 6 ani de la moartea sa.
Beatificarea nu îi conferă lui Ioan Paul al II-lea şi statul de sfânt. Pentru a fi declarat sfânt,este  necesară  recunoaşterea   unui  miracol  produs  după   beatificare , a  explicat cardinalul Jose Saraiva , fost  prefect  al  Congregaţiei  pentru  cauzele  sfinţilor  în   perioada  1998 - 2008 .

Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi; sau măcar  a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.

Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc.

Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34).

Am convingerea ca nu peste multa vreme fostul Suveran Pontif,Ioan Paul al II-lea va dobândi statutul pe care-l merită,cel de sfânt!

Rugăciunea inimii

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul."

Aceasta rugaciune, cunoscuta în Ortodoxie ca rugaciunea inimii sau rugaciunea lui Iisus este unul din cele mai importante mijloacele de a ne curati inimile si de a ne apropia de Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o întreaga teologie si ne aseaza într-o relatie corecta cu Dumnezeu. Când spunem …

"Doamne…" înseamna ca-L recunoastem pe Iisus Hristos ca Împarat al universului si Stapân al nostru.

"Iisuse… " înseamna ca recunoastem ca Dumnezeu Întrupat, ca Unul care a luat natura noastra omeneasca pentru a ne da o natura Dumnezeiasca.

"Hristoase…" înseamna ca-L recunoastem ca Mântuitor, ca Unsul, Mesia care a venit în lume ca sa ne scape din starea de pacat si dusmanie cu Dumnezeu.

"Fiul lui Dumnezeu…" înseamna ca recunoastem Dumnezeirea Lui si relatia Lui cu Dumnezeu Tatal.

"miluieste-ma pe mine" înseamna ca ne apropiem de El cu umilinta, apelând nu la drepturile noastre,ci la îndurarea lui. Ne apropiem de El cu teama, dar si cu speranta, pentru ca El este un Dumnezeu îndurator si iubitor de oameni.

"pacatosul…" este recunoastere starii noastre de pacat, este atitudinea de pocainta si umilinta, recunoasterea ca nu ne apropiem de El prin meritele noastre, ci ca avem disperata nevoie de ajutor. 

"Rugăciunea este drumul despărţirii de lume şi de ideile ei, este drumul pe care călătorim la Dumnezeu.
Rugăciunea adevărată trebuie să tindă a ţine mintea nefurată de vreun gând, de vreo grijă.  Rugăciunea cu adevărat desăvârşită este rugăciunea curată, adică aceia pe care o face mintea când a ajuns la capacitatea de a alunga uşor şi pentru multă vreme orice gânduri în vreme ce se roagă. 

Rugăciunea e rugăciune curată prin faptul că nu mai are nici un obiect şi nu mai foloseşte nici un cuvânt, ci mintea adunată din toate este conştientă că se află faţă în faţă cu Dumnezeu care o priveşte dintr-o vecinătate invizibilă, iar acest fapt o umple de o bucurie până la lacrimi.

 Întrucât locul central şi intim în care s-a adunat mintea e tocmai inima, rugăciunea aceasta se mai numeşte şi rugăciunea inimii.   Inima în care s-a adunat mintea prin rugăciune nu este inima de carne (organul fiziologic cu acelaşi nume) ci sediul central al minţii, centrul omului, duhul lui, subiectul lui, omul total dinlăuntru, nu numai cel intelectual sau sentimental.
În genere ascetica răsăriteană recomandă două lucruri pentru ca mintea să ajungă la starea de rugăciune curată:
1. Ca mintea sau lucrarea minţii să se întoarcă de la lucrurile din afară înlăuntrul său "spre inima sa" părăsind orice obiect;
2. Să menţină în preocuparea ei numai câteva cuvinte adresate lui Isus: "Doamne Isuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul."
Când lucrarea minţii, obişnuită să se ocupe cu cele exterioare , şi-a recâştigat obişnuinţa de a se preocupa de Dumnezeu, când s-a întors deplin în interior, în inimă, atunci ea priveşte în şi prin ea pe Dumnezeu, fără să-l vadă în vreo imagine sau să-L cugete prin vreun concept, ci trăind prezenţa Lui direct sau simţindu-se în prezenţa Lui."

Intampinarea Domnului - predica parintelui Nicolae Steinhardt

"N-am venit sa stric Legea, ci sa implinesc", zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai ca pentru a intelege temeinic aceste cuvinte se cade a tine seama de cele doua intelesuri pe care le poate adopta verbul a implini in limba romana. Mi se spune: adu-mi o cana de apa. Aduc cana: implinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii. O aduc, am implinit porunca. Dar a implini mai poate avea si sensul de a desavarsi, a perfectiona, a ridica la un nivel mai inalt, la un grad superior.
Domnul a implinit Legea in amandoua intelesurile verbului. Mai intai i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi taiat imprejur, potrivit Legii, la opt zile dupa nastere. In al doilea rand fiind adus spre inchinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede ca orice intai nascut parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in ziua a 40-a de la nastere. (Cand se face si curatirea mamei). Astfel s-a procedat si cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif si Maria la Templu in a 40-a zi de la nastere - adica in ziua de 2 februarie, adica astazi - si intampinat acolo de dreptul Simeon si de proorocita Ana a lui Fanuel. 
Cand ajunge la varsta de 12 ani, Iisus, ca orice tanar iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rataci de parintii Lui si-i va uimi pe carturari cu intrebarile si raspunsurile Sale. 
In sfarsit, Domnul nu incepe a predica decat atunci cand atinge varsta de 30 de ani, dand si in felul acesta ascultare Legii: ea dispunea ca nici un barbat sa nu predice ori prooroceasca mai inainte de a fi implinit 30 de ani.
S-au intrebat unii ce a facut Domnul intre 12 si 30 de ani, perioada asupra careia referatele evanghelice nu ne dau nici o informatie. Nu cumva a fost plecat in India, unde a deprins invatatura yoghinilor si practicile de magie ale fakirilor? Dar nu este nevoie sa recurgem la asemenea ipoteze hazardate si presupuneri fanteziste deoarece tacerea evanghelistilor se explica foarte usor: Iisus n-a inceput sa predice si sa propovaduiasca inainte de a fi atins varsta de 30 de ani pentru ca S-a supus imperativului Legii. Iar evangheliile trec sub tacere aceasta lunga perioada din pricina ca, in conformitate cu obiceiul istoricilor din vechime, nu se realizeaza decat faptele importante si momentele semnificative si nu se dau amanunte asupra perioadelor de pregatire.
Dar Domnul nu a implinit Legea numai supunandu-Se dispozitiilor ei ci si desavarsind-o, perfectionand-o, ridicand-o la un nivel superior de subtilitate si completitudine, dand adica verbului a implini intelesul de-al doilea. 
Ce aduce nou Domnul, care sunt principalele elemente ale viziunii transformatoare? Raspunsul, ori mai bine zis raspunsurile, la cea dintai vedere, pot parea surprinzatoare. Dezbinare (ori vrajba), zice Domnul, am venit sa aduc, iar nu pace (Matei 10, 35; Luca 12, 51-53). Si tot asa: sabie am venit sa aduc, iar nu pace (Matei 10,34). E drept ca Domnul afirma (Matei 26, 52): toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri, dar in clipele solemne ale Cinei celei de Taina isi intreaba ucenicii: "Cand v-am trimis pe voi tara punga, fara traista si fara incaltaminte, ati avut lipsa de ceva? Iar ei au zis: de nimic. Si El le-a zis: acum insa cel ce are punga sa o ia, tot asa si traista; si cel ce nu are sabie sa-si vanda haina si sa-si cumpere" (Luca 22, 35-36).
Domnul aseaza duhul deasupra literei, contrar saducheilor si (mai ales) fariseilor, robi ai textelor, exegeti stramti, minti incapabile de a depasi orizontul literal al prescriptiilor. "Duhul, proclama Hristos (loan 6, 63), este cel ce da viata; trupul nu foloseste la nimic" (tot asa Sf. Apostol Pavel: "Litera ucide, iar duhul face viu": II Cor. 3, 6). Nu numai dezbinare si sabie aduce Hristos pe acest pamant, ci si - in aceeasi tonalitate apriga, impetuoasa - foc.
Mai inainte chiar de a fi inceput Domnul sa propovaduiasca, Ioan Botezatorul declara: "Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine… Acesta va va boteza cu Duh Sfant si cu foc (Matei 3, 11). Intocmai glasuieste si Evanghelia Sfantului Luca: "Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine…El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc" (3, 16). Iar Domnul Se exprima categoric (la fel ca pentru dezbinare si sabie): "Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea sa fie acum aprins" (Luca 12, 49).
Dragostea este aceea care, in invatatura lui Hristos, inlocuieste vechea - rece si aspra - dreptate. Legamantul vechi e al dreptatii, al dreptatii stricte, cel nou e al dragostei care atat de maret si in cuvinte incomparabile este proclamata de Sfantul Apostol Pavel (I Cor. cap. 13) a fi suprema virtute si singura menita vesniciei. Iubirea aproapelui este recunoscuta a fi o porunca la fel de mare ca si cea a iubirii lui Dumnezeu atat de Evanghelia lui Matei (22,39) cat si de a lui Marcu (12, 31). Pe aproapele nostru, Hristos ne invata a-l iubi ca pe noi insine. In Evanghelia Sfantului Apostol Ioan aflam aceeasi porunca exprimata in termeni mai hotarati, raportati la relatia dintre Hristos si apostolii Sai si accentuandu-se in chip minunat caracterul ei exemplificator: "Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul". Iubirea de aproapele, asadar, e statornicita la gradul cel mai inalt: ea nu se cade a cobori sub nivelul celei purtate de invatator ucenicilor Sai. Si Domnul urmeaza: "Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan. 13, 34-35 si 15, 12). Dragostea de aproapele e marturia care nu inseala, e proba dirimanta. Cei care se pretind slujitorii lui Hristos, dar se urasc ori defaima unii pe altii sunt niste mincinosi nerusinati.
Tot in intelesul al doilea al verbului a implini se cuprind povetele date de Hristos in "Predica de pe munte" pe care nu sovai a o socoti atat de vrednica a fi aportul planetei noastre la acel concurs inchipuit de marele scriitor si marele crestin Giovanni Papini ca si "Fericirile", de el gandite ca produsul nostru spiritual cel mai de pret si apt a ne asigura victoria. Cu "Predica de pe munte" nu avem mai putini sorti de a castiga concursul cosmic.
Intreaga "Predica de pe munt e o manifestare a implinirii "Legii vechi " prin desavarsire, rafinare si subtilizare. Impulsul etic din cuprinsul "Legii vechi "e dus acum pana la paroxismul punctului culminant. Domnul nu este multumit cu porunca de a-ti iubi prietenul, ruda, pe cel de un neam cu tine, pe cel care-ti vrea binele, pe "aproapele" in inteles concret. Mergand mult, mult mai departe decat "Legea veche", doreste si ne cere sa-l iubim pe vrajmasul nostru (Matei. 5, 43-44; Luca 6, 27 si 6, 35). "Sa nu ucizi" I se pare cu totul insuficient: simpla jignire (cu vorbe ca: nebunule, netrebnicule) a fratelui nostru e considerata a fi vrednica de osanda grea (Matei 5, 22). Cat de nobila, de marinimoasa si de rafinata este povata mentionata in versetele 23-24 din capitolul 5 al Evangheliei Sf. Matei: "Daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau". Altfel spus dupa cum nu ne putem infatisa lui Dumnezeu cu mainile patate de sange, aidoma nu putem cuteza sa ne apropiem de altar cu limba spurcata de vorbe urate. Tot atat de nobil, de indrumator spre smerenia sinei si de bogat in omenie este indemnul de a nu vedea paiul din ochii vecinului mai inainte de a fi vazut si scos barna din propriul tau ochi (Matei 7, 3-5; Luca 6, 42).
Celor de demult li s-a spus: "Sa nu savarsesti adulter"; dar Hristos face un salt pana la o inaltime de unde simpla poftire, simplul gand apar egale cu fapta. Nu ajunge sa nu savarsesti, Iisus ne cere sa nici nu ne invoim cu gandul pacatos. Curat sa ne fie nu numai trupul, ci si cugetul: acesta ne poate implica in rele, tot atat de grav ca si materializarea sa. De asemenea nu ajunge sa nu juri stramb, ci trebuie sa nu juri deloc cu nici un fel de juramant; sa fie cuvantul tau da ori ba. Parca si mai departe inaintam pe calea subtilitatii, dand de aceste recomandari care toate stau dovada pentru cat de mult pretuia Domnul insusirea ce se numeste discretie: se cere sa fim intru totul discreti cand ne rugam: sa nu ne facem rugaciunea in vazul oamenilor, in locuri publice, ci in camara incuiata (Matei 6, 5-6); cand facem milostenie, "sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta" (Matei 6, 2-3). Cand postiti, ni se spune (si aici textul evanghelic - Matei 6, 16-1 8 - se ridica la un nivel moral, mitopoetic si de eleganta care deopotriva ne cutremura si ne incanta): "Nu fiti tristi ca fatarnicii; ca si ei isi smolesc fetele, ca sa arate oamenilor ca postesc… Tu insa cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala". Deci, nu numai sa nu dam in vileag o fapta virtuoasa, dar sa ne si straduim a o ascunde.
Cu totul proprie "Noului Legamant "este desigur si taina Crucii care inseamna jertfa, suferinta si asumare a vinovatiei. Hristos Se jertfeste pentru noi si nevinovat, neprihanit fiind - ia asupra-Si pacatele lumii. Hristos Se intrupeaza pentru a cunoaste nemijlocit conditia omeneasca; nu prin relatari si informatii indirecte (prin reportaje) ci prin experienta personala, existentiala. Si de ce, de buna voie, se da Domnul, crucii si suferintei? Tocmai pentru ca suferinta este caracteristica definitorie - cu adevarat definitorie - a omului, trasatura cu totul specifica a conditiei umane. Crestinismul, spunea Simone Weil - care s-a apropiat atat de mult de Hristos fara a face insa pasul final - nu ne da un mijloc miraculos de a scapa de suferinta, dar ne da mijlocul de a folosi in mod miraculos suferinta (de a o preface, adica, in mijloc de cunoastere - cum spune Dostoievski - de mantuire si de iubire).
Suferinta, Hristos a tinut sa o cunoasca in forma ei totala si cumplita - si insotita de batjocura si deznadejde, condimentele necesare oricarei suferinte reale - tocmai pentru a da intruparii Sale un caracter autentic, de buna credinta, serios si nesuperficial. Pe ea a socotit-o a fi ce, ne este irecuzabil propriu si prin ea, asadar, a inteles ca e de datoria Sa a trece.
Crestinismul nu este numai Lege, dreptate (sa nu uitam vorba paradoxala dar si zguduitoare a Sfantului Isaac Sirul: sa nu huliti spunand ca Dumnezeu e drept. Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat sa piara pe cruce pentru mantuirea pacatosilor) ori: "tariag" (cele 613 comandamente pozitive si negative in care Talmudul rezuma raporturile dintre om si dumnezeire; implinirea lor neabatuta chezasuieste indubitabil izbavirea savarsitorului). Crestinismul e mai ales acestea trei: duh, foc, dragoste, tustrele elemente vadit "dinamice" si subtile.
De aceea, frati crestini, nu-i de ajuns crestinului sa mearga duminica si in zilele de sarbatoare la biserica, sa aprinda una ori cateva lumanari, sa se inchine la icoane si, eventual, sa bata una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate si frumoase. Dar cred ca nu-s destul. Crestinismul nu-i numai slujba, cult si ritual. Crestinismul inseamna traire crestina libera, zi de zi, ceas de ceas, clipa de clipa. Domnul nu a venit pe pamant spre a intemeia o noua religie ci pentru a ne da un nou mod de viata, a ne chema la induhovnicire si indumnezeire. Hristos S-a pogorat din cer si S-a facut om ca noi sa ne putem inalta deasupra conditiei noastre animalice si trupesti, sa ne putem indumnezei. Hristos ne cheama chiar deasupra deasuprelor "Vechiului Legamant", intru implinirea vocatiei noastre spirituale si cosmice.
Se cuvine sa ne stea mereu alaturi Crucea si Hristos. Crestinismul, osebindu-se de iudaism, islamism, budism si toate celelalte religii orientale, e credinta intr-un Dumnezeu intrupat. Iar daca Dumnezeul nostru S-a intrupat noua ce ne incumba sa facem? Sa ne straduim a ne induhovnici, a ne apropia cat mai mult de El, a ne inalta in limita - ba si peste limita - puterilor noastre omenesti; numai astfel vom fi in masura sa ne implinim si noi menirea, sa ne aratam si noi Vrednici sa-L intampinam pe Hristos in inimile noastre. Caci voi incheia citandu-va o preafrumoasa si adevarata vorba a unui invatat evlavios: intrebarii: "Unde este Dumnezeu?" el ii raspunde: "Acolo unde este lasat sa intre".

Leacul ratacirii

Traim intr-o lume a arbitrariului.

Reperele pe care le-am avut odinioara fie le-am uitat,fie le-am ignorat,ori nu am avut  intelepciunea sa le recunoastem.

Lupta pentru supravietuire se acutizeaza.

In fiecare zi ,anomaliile lumii in care "traim" ies la suprafata.

In loc sa ne salvam ,calauzindu-ne dupa principii sanatoase,"naufragiem " pe oceanul vietii ,renuntand  pana si la darul  ceresc :la viata.

Suicidul a devenit o  constanta a cotidianului.Tot mai multi semeni de-ai nostri renunta la lupta,uitand ca viata e o lupta.

Arbitrariul in care ne ducem zilele determina modificari comportamentale.In loc sa ne fortificam in fata greutatilor vietii,intarindu-ne credinta,renuntam sa mai speram in indreptarea lucrurilor.

Lipsa de orizont ne  impinge in bratele desnadejdii.De aici pana la fapte necugetate, drumul este extrem de scurt,iar ,uneori, chiar fara intoarcere.

Necazurile ne incetoseaza mintea,daca nu intelegem  ca acestea sunt doar niste incercari ale vietii.Daca avem taria  sa trecem peste ele,devenim mult mai puternici.

Cum ne putem fortifica  mai usor in fata greutatilor ?

Iubind Viata,pretuind adevaratele valori,nadajduind ;asa ,desaga cu poveri va fi mult mai usoara ,iar  sensul vietii va fi,indubitabil, incununat de Mantuire.

Dupa cum stim, Iisus Hristos e Calea ,Adevarul si Viata .

Identificarea vietii, a existentei proprii cu o cale, cu un drum de strabatut, ceea ce presupune o sarcina de indeplinit, o misiune, asa cum drumul pe care ne aflam trebuie parcurs spre a ajunge la destinatie, e specifica oricarei abordari responsabile a omului. Omul e, la randul sau, o aparitie, un dat in structura mundana care presupune dincolo de o superficialitate parca fireasca, de obisnuinta, de platitudine, de precaritatea existentei dintre nastere si moarte, o aprofundare in perspectiva originii sale si a sensului sau dincolo de moarte. De la aparenta aruncare, expulzare in lume ca sa folosim o expresie heideggeriana, spectacolul vietii si frumusetea cosmica ne provoaca acea mirare, considerata de cei vechi ca inceput al intrebarilor si o lansare mentala spre temeiu­rile fiintei, spre a ajunge la constiinta sacralitatii vietii umane. Dincolo de ceea ce vedem si pipaim, intuim si percepem pe Cel ce este si prin Care sunt toate si traim tensiunea si dorinta ire­zistibila de a intelege rosturile existentei, de a ajunge la cunoas­terea care echilibreaza si statorniceste credinta, de a astampara acea foame de divin nestavilita si de a poseda cheia intelesurilor pentru ca ulterior sa se cladeasca, sa se elaboreze edificiul, laca­sul fiintei. In pelerinajul vietii, ne straduim sa ajungem la acea mare, la acea admirabila intalnire care ne schimba total viata, ne converteste spre autenticitatea existentei, smulgandu-ne alienarii spre a ne redescoperi insasi identitatea proprie. Pentru fiecare dintre noi, pelerini ai absolutului, intalnirea cea mare este cu Hristos, cu Dumnezeu. Si aceasta poate fi o intalnire spec­taculoasa si infricosata ca a Sfantlui Pavel  cu Hristos pe drumul Damascului sau a atator eroi ai credintei din toate timpurile. Sau poate fi acea intalnire suava si dulce, incepand din frageda copi­larie, cand il intalnim pe Iisus in cuvantul mamei sau in rugaciunea cea pura a varstei, pentru oa odata cu constientizarea relatiei indumnezeitoare, in lucrarea de zi cu zi, in chipul aproapelui, in asceza profesionala si in actele liturgice cotidiene, in rugaciune si viata morala, acasa sau in Biserica, mereu sa-L intalnim pe El, sa fim cu El si sub ocrotirea si  purtarea Lui  de grija. 

In solitudinea noastra, in incercarile si bucuriile vietii il avem pe El mereu cu noi, avem nevoie de El si I ne adresam in rugaciunile noastre, pentru ca "rugaciunea e mijlocul existentei umane prin excelenta a lui Dumnezeu" (Pr. D. Staniloae). De aceea, cu orice act al nostru adaugam o piatra la templul propriu in care salasluieste Duhul lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 19), anticipand si   mijlocind   aratarea   slavei imparatiei   vesnice a  lui   Dumnezeu.

Hristos  e  Adevarul !

Adevarul este cuvantul pe care il rostim  fiecare dintre noi si a cunoaste adevarul este o dorinta mai puternica decat toate. Stim ca in imparatia adevarului  exista mai multe adevaruri  care, uneori, unele aparent s-ar contrazice, dar ratiunea umana, depasind logica clasica bivalenta si apeland la paradox si la acel "survol al spiritului" (R. Ruyer), le impaca si le intelege in profunzimea lor, in intrepatrunderea lor. Deasupra tuturor sta Adevarul cel vesnic, Dumnezeu, revelat in Hristos si prin Hristos Care este Ade­varul. De aceea, Hristos este si pentru ratiunea umana iscoditoare "piatra cea din capul unghiului", iar teologia crestina a imbinat, armonios si exemplar conceptia biblica, am putea spune persona­lista si vitalista, cu speculatia greaca abstracta concentrind si canalizand gandirea spre Dumnezeu, Treimea de Persoane, intr-o struc­tura a existentei convergente spre divin, cauza si scopul intregii creatii. Hristos, in viziunea crestina, este Logosul, este Ratiunea, iar intregul Cosmos e, la randul sau, de o rationalitate diversa si complexa, reflectand Ratiunea suprema si convergand spre ea in virtutea tendintei generalizate a fapturii de a se uni intim cu Crea­torul ei.  Pentru crestin, adevarul este Hristos. La intrebarea lui Pilat, adresata lui Hristos: "Ce este adeva­rul", intrebare a fiecaruia dintre noi, crestinul stie ca adevarul este Hristos, Logosul divin prin Care toate s-au facut si in Care toate se lamuresc in intimitatea structurii lor si "oricine este din adevar asculta glasul Meu" .Intreaga ordine din ierarhia exis­tentei isi dovedeste prin cercetare si gandire rationalitatea ei in struc­tura unitara a lumii, proiectand dincolo de ea "transcendentul care pogoara", aducand lumina in labirintul vietii. Adevarul ab­solut este o necesitate logica pentru gandire si viata pentru ca dincolo de diversitatea posibilitatii realului de a se manifesta poliva­lent exista unitatea, exista Unicul, Alfa si Omega, unitatea tuturor celor particulare in Dumnezeu Care se reveleaza in tot ceea ce exista. Astfel, intregul cosmos si umanitatea e o neincetata epifanie a divinului, potolind setea de cunoastere a omului si aducandu-i viziunea celesta, Lumina din Lumina ,Dumnezeu. Hristos, asadar, Se impune cunoasterii umane ca Adevar suprem, ca Logosul etern ce da consistenta si valoare intregii realitati, atinsa si miscata in in­timitatea fiintei ei de tensiunea spre absolut.

Hristos e Viata !

Daca vrem sa definim viata, cred ca cel mai bine ar fi sa apelam la cuvintele lui Augustin referitoare la timp: "Daca ma intrebi nu stiu ce este, dar daca nu ma intrebi stiu". Dincolo de concepte, viata este inexhaustiva, in manifestarea ei si este un dar pe care il primim si pe care il constientizam in jertfa de zi cu zi a existentei. Conceptia biblica prezinta pe Dumnezeu ca viata si ca izvor al vietii oamenilor, atat pe prima pagina a Car­tii Sfinte ca de altfel si in Noul Testament, unde Logosul pe langa amprenta rationalitatii ce o implica termenul detine si viata: "Intru  El   era  viata   si  viata  era   lumina   oamenilor" .

Viata este in Dumnezeu si viata oamenilor si a tuturor fapturilor este un dar al lui Dumnezeu pe care il jertfim prin insasi suflarea noastra, laudand astfel pe Domnul, unindu-ne cu El si intemeind constient relatia iubitoare cu El ca o permanenta recunostinta, ca o Euharistie intr-un inteles mai larg al cuvantului.

In Hristos Mantuitorul, viata nu mai sfarseste in moarte, ei moartea devine jertfa suprema prin care trecem la viata vesnica prin inviere: "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si din belsug sa aiba" .

In iubire, relatie interpersonala al carei temei este iubirea dintre Persoanele treimice, Dumnezeu insusi fiind iubire , sesizam cel mai bine continutul, valoarea si frumusetea vietii, energia ei transfiguratoare si puterea ei de a ne inalta mo­ral si spiritual spre a ajunge la lumina, la Lumina care este Dum­nezeu. Noutatea adusa lumii prin Hristos este tocmai iubirea. De aceea crestinismul e cunoscut si ca religia iubirii, iar mesajul hristic cu ponderea lui soteoriologica si deschiderea spre vesnicie in comuniunea cu Dumnezeu are drept chintesenta doar cuvintele sublime : "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, si cu tot cugetul tau" si "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind toata Legea si proorocii" . Verticalitate si orizontalitate indicand ideea Crucii si desemnand iubirea ca o daruire si o jertfa permanenta, iata in ce consta profunzimea si sublimitatea vietii-dar al lui Dumnezeu si convergenta spre ves­nicie si lumina imparatiei veacului viitor . Iubirea umanizeaza si indumnezeieste pentru ca Dumnezeu ne-a creat din iubire si din iubire a trimis pe Fiul Sau Unul-Nascut sa ne izbaveasca din pacat si moarte, spre a ne face fii ai imparatiei, daruindu-ne infierea si indumnezeirea cea dupa har. De aceea iubirea alunga tenebrele si aduce lumina, purifica de patimi si rele si instaureaza in om viata virtuoasa, pre­dispune la neincetata daruire jertfelnica si ne inalta la rugaeiunea curata care ne uneste cu Dumnezeu si ne face sa vedem in fiecare om o faptura a lui Dumnezeu, un dar al Sau care imi este oferit spre propria-mi desavarsire morala si spirituala. Iubirea lui Dum­nezeu creaza un spatiu al transparentei ce inlatura barierele, creaza in frumusetea diversitatii o unitate armonioasa, aducind prin vi­bratia iubirii un spor spiritual ce apropie de Dumnezeu si ni-L face cat mai familiar in experienta vietii. Dupa cum spune Dionisie Areopagitul, "iubirea dumnezeiasca este extatica ; ea nu permite celor ce se iubesc sa fie ai lor insisi, ci ai celor pe care ii iubesc... De aici vine ca marele Pavel, cuprins de iubirea dumnezeiasca  si de puterea ei extatica a rostit acele cuvinte inspirate de Dumnezeu : "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" . De la iubirea naturii, a frumusetii ei, ducandu-ne cu gandul la atitudinea monahala care imbratiseaza intreaga faptura cu dragoste, de la relatiile de iubire intre oameni pana la acele stralucitoare si inegalabile experiente mistice ale celor alesi, iubirea este acel fior sacru care ne cuprinde si care strabate duritatea si in­tunecimea firii  cazute  pentru  a-i  da  autenticitatea  vietuirii   dupa Dumnezeu, Care e iubire. Rationalitatea rece si lucida e incalzita de flacara iubirii care creaza comuniunea si uneste toate pentru ca "Dumnezeu sa fie toate in toti" si lumina Sa sa inunde totul spre a da la tot ceea ce este bun si frumos va­loare eterna. De aceea, asa cum spunea si Sfantul Pavel in imnul iubirii (I Corinteni 13), "iubirea e mai mare ca toate... / Ea e focul, ea e si raza, / Ea devine nor de lumina, / Ea se preface in soare /. Deci fiind foc, incalzeste sufletul meu, / Si aprinde inima mea / Si naste in ea dorinta / Si iubirea Facatorului" . Acesta este sensul vietii revelat de Hristos si la care suntem chemati mereu spre desavarsirea noastra, spre innoirea lumii, spre a face din intreaga existenta lacasul lui Dum­nezeu care a inceput prin Pogorarea Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli sub chipul limbilor de foc la ziua Cincizecimii.

Hristos este Calea,  Adevarul si Viata

Sa ne apropiem de El, sa-L intelegem si sa-L iubim. Il ga­sim peste tot unde ne duc pasii nostri sau unde ne agonisim painea cea de toate zilele. El descopera ratiunii noastre adevarul de care insetam in lucrarea noastra si care se afla in stiinta si in cultura, care, in lumina lor autentica, ne inalta spre Dumnezeu si creeaza o estetica a spatiului vital si un sens al exis­tentei noastre pe care o umplu cu intelesuri care spiritualizeaza. De Hristos ne apropiem prin rugaciunea noastra la care fiinta  liturgica din fiecare dintre noi ne da un imbold irezistibil spre a da sacralitate si semnificatie vietii. Prin efort, prin asceza, prin cunoasterea tezaurului crestin de invatatura si viata ne redesco­perim identitatea crestina prin Iisus cel din adincul firii, renascuta haric in apa Botezului si unita cu Ratiunea suprema, cu Viata ade­varata in Euharistie. De aceea, e necesara pentru noi toti o metanoia, o disponibilitate spre adevar si dreptate pentru ca in noi sa fie gandul lui Hristos  spiritul crestin sa fie la inaltimea pe care o voieste si o lucreaza tainic Dumnezeu in noi toti. Si este absolut necesar aceasta astazi, cand traim intr-o era interdisciplinara, cand lumea isi vadeste tot mai mult structura sa rationala si reveleaza slava Creatorului, cand dialogul cu alte cul­turi si spatii spirituale ale planetei ne impune o identitate sigura si deschidere spre dialog constructiv cu constiinta ca Dumnezeu lucreaza intru noi toti.

Cu asemenea repere,sensul vietii  este limpede,iar Leacul ratacirii-Credinta,ne vindeca de desnadejde si ne scoate din ceata  in care arbitrariul vietii ne-a subjugat ,indepartandu-ne de Calea spre bine,de Adevar  si de Viata !

Postul Craciunului

Postul Nasterii Domnului sau al Crăciunului ne dă putinta curătirii trupesti si sufletesti. El închipuie ajunarea de patruzeci de zile a Proorocului Moise precum si postul patriarhilor din Vechiul Testament. După cum aceia asteptau venirea lui Mesia cu post si rugăciune, asa se cuvine să astepte crestinii si să întâmpine prin ajunare pe 'Cuvântul lui Dumnezeu' născut din Fecioara Maria.

Acest post tine 40 de zile: de la 15 noiembrie la 25 decembrie, lăsăm sec în seara sfântului Filip, la 14 noiembrie. Dacă această zi cade miercurea sau vinerea, începem postul în seara zilei de 14 noiembrie.

Despre post,parintele Arsenie Boca  ne-a lasat urmatoarele invataturi:

"Cand protivnicul mantuirii noastre se vede batut la prima piedica - cea mai usoara - ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste a doua piedica prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine. La o atare inaintare a luptei pentru mantuire se tanguie trupul, ca sa te milostivesti de el; e tanguirea vicleana a stricaciunii, care nu trebuie ascultata, ci scoasa din radacina si firea facuta iarasi curata. De aceea Parintii i-au zis trupului: vrajmas milostiv si prieten viclean. In vremea negrijei de mantuire trupul se naravise cu patimile si poftele, iar acestea l-au desfranat si l-au scos de sub conducerea mintii, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, incat se rascoala cu nerusinare impotriva sufletului, chinuindu-l in tot felul, si se intarata pana si impotriva lui Dumnezeu. "Caci pofta carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, fiindca nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate." Asa vine ca fiecare ducem o povara in spate - trupul de pe noi. De la starea asta si pana la a-l face sa fie templu sau Biserica a Duhului Sfant e de luptat de cele mai multe ori viata intreaga.

Firea trupului fiind surda, oarba si muta, nu te poti intelege cu el decat prin osteneala si foame, acestea insa trebuie conduse dupa dreapta socoteala, ca sa nu dauneze sanatatii. Acestea il imblanzesc, incat nu se mai tine vrajmas lui Dumnezeu. Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup. Foamea imblanzeste fiarele.

Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toata lupta aceasta sa nu se duca fara indrumarea unui duhovnic iscusit care stie cumpani pentru fiecare ins aparte: masura, trebuinta si putinta fiecaruia. Postul adica sa fie masurat dupa varsta, dupa sanatatea ramasa - desi postul pe multi i-a facut sanatosi - si dupa taria si felul ispitelor. Asa cere dreapta socoteala. Cei ce s-au grabit fara sfatul dreptei socoteli, toti au intarziat sau, indaraptand, au pierdut. De aceea au zis Parintii, gandindu-se la cei grabiti sa stinga patimile, ca mai multi s-au pagubit din post, decat din prea multa mancare, si preamareau dreapta socoteala, ca virtutea cea mai mare. Pretuirea patimasa a trupului pe multi ii intoarce impotriva duhovnicului, desi invrajbirea nu-i tine mult, boala ii intoarce; pe altii, insa, muscati la minte de mandrie, nici nu-i lasa sa mearga vreodata la duhovnic, desi le tanjeste cugetul. La vreme de umilinta - care cearca pe toti - si acestia biruie piedica si intra in lupta mantuirii."

Nasterea Maicii Domnului

Nasterea Maicii Domnului este prima mare sarbatoare din cursul anului bisericesc care a inceput la 1 septembrie. Ea este praznuita pe data de 8 septembrie. Sfanta Scriptura nu ne relateaza acest eveniment. Insa, scrierile apocrife ofera foarte multe amanunte despre originea si copilaria Fecioarei Maria. Cea mai importanta sursa in acest sens, o reprezinta Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-crestina din sec. al II-lea. Fragmentul referitor la Fecioara Maria a fost scris in jurul anului 140. Desi nu este considerata o scriere canonica, informatiile oferite pot fi considerate veridice, cu rezervele de rigoare.

Parintii Fecioarei Maria - Ioachim si Ana

Tatal Fecioarei Maria se numea Ioachim si era din semintia lui Iuda. Sotia lui Ioachim se numea Ana si era fiica preotului Matthan. Astfel, tatal Fecioarei Maria era un urmas al regelui David, iar mama, o descendenta din familia preoteasca a lui Aaron, implinindu-se prin aceasta proorocia ca Mesia va avea o dubla descendenta: imparateasca si preoteasca.

Arhanghelul Gavriil aduce vestea cea buna

Pentru ca nu aveau copii, Ioachim si Ana au inceput sa fie ironizati si batjocoriti de oameni. Lipsa copiilor era considerata un blestem din partea lui Dumnezeu. Si totusi, Ioachim si Ana nu s-au razvratit impotriva lui Dumnezeu, nici nu au renuntat la viata lor virtuoasa, rugandu-se in continuare cu lacrimi si nadajduind in bunatatea lui Dumnezeu. Traditia spune ca in al cincizecilea an al casatoriei lor Marele Preot de la Templu a refuzat in public jertfa lor, numindu-i blestemati.

Intristati, cei doi parinti s-au indreptat spre casa lor din Seforis si au hotarat sa se retraga fiecare pentru post si rugaciune. Ioachim a zis catre sotia sa Ana: "Pe mine nu ma indeamna inima sa mai intru in casa mea, caci noi suntem urgisiti de Dumnezeu. Iata eu ma duc la munte si acolo voi posti si ma voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi si ne va da noua un copil". Iar Ana a inceput sa se roage lui Dumnezeu cu durere si cu multe lacrimi, zicand: "Doamne, Atottiitorule, Cela ce numai cu cuvantul ai facut cerul si pamantul si toate cate se vad; Cela ce ai zis fapturilor Tale sa traiasca si sa se inmulteasca; Cela ce ai binecuvantat pe Sarra, femeia lui Avraam si a nascut pe Isaac la batranete si ai daruit Anei fiu, de a nascut pe Samuel proorocul, da-mi si mie roada pantecelui meu si nu lasa sa fiu de ocara intre oameni, ca de voi naste fiu, sau fiica, il voi inchina Tie cu toata inima si-l voi da sa slujeasca in biserica slavei Tale" (I Regi 1, 11).

Ingerul Gavriil se va arata fiecaruia, spunandu-le ca rugaciunea lor nu a fost trecuta cu vederea si ca Dumnezeu le va trimite binecuvantarea Sa. Tot el le-a vestit ca acest prunc se va umple de Duh Sfant din pantecele mamei sale si ca va fi un vas ales lui Dumnezeu. (Luca 1, 4-23).

Praznicul liturgic al Nasterii Maicii Domnului

Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului exista si la coptii egipteni si la iacobitii sirieni separati de Biserica Ortodoxa dupa Sinodul al patrulea ecumenic. Avand in vedere ca acestia n-au imprumutat mai nimic de la ortodocsi dupa despartirea lor de Biserica Ecumenica, in­seamna ca sarbatoarea respectiva era deja in uz si la ei inainte de aceasta despartire. Deci, inceputul ei trebuie pus intre Sinodul III ecumenic (431) si Sinodul IV ecumenic (451).

In Apus, sarbatoarea este adoptata in timpul papei Serghie I (687-701). In sec. al VI-lea, Sf. Roman Melodul a compus Condacul si Icosul acestui praznic, iar in sec al VIII-lea, Sf. Ioan Damaschin a alcatuit Canonul ce se canta la slujba Utreniei. Data de 8 septembrie aleasa pentru praznuire reprezinta ziua sfintirii unei biserici dedicate Fecioarei Maria, construita la Ierusalim de catre imparateasa Eudoxia la inceputul sec. al V-lea.

Maica Domnului in Calendarul popular

Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului marcheaza hotarul astronomic dintre vara si toamna. Batranii spun ca in aceasta zi randunelele pleaca spre zonele calde, insectele incep sa se ascunda in pamant, iar frigul isi face simtita prezenta. De aici si spusa: "O trecut Santamarie, leapada si palarie!" Este vremea in care se desfasoara diferite targuri si iarmaroace. Din aceasta zi se incep unele activitati practice specifice: culegerea unor fructe si plante medicinale, batutul nucilor, recoltarea ogoarelor, culesul viilor, semanatul cerealelor de toamna.

Fecioara Maria este cea mai indragita divinitate feminina a Panteonului romanesc, invocata si astazi de fete pentru grabirea casatoriei, de femei pentru usurarea nasterii, de pagubiti pentru prinderea hotilor, de descanta­toare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trasaturile Nas­catoarei, a Marii Zeite neolitice, invocata in momentele de grea cumpana ale omului. In basme ajuta eroinele sa iasa din impas, dar le pedepseste cu asprime cand ii incalca ordinele, vindeca boli grele, reda vederea fiicei orbite de mama vitrega, inzestreaza fecioara vrednica si ascultatoare si o casatoreste cu fiul de imparat etc. In unele traditii Maica Domnului, adesea identificata cu astrul noptii, Luna, sau cu Pamantul, se roaga de Dumnezeu sa nu prapa­deasca lumea, sa nu izgoneasca vanturile cu avantajele pe care le aduc acestea oamenilor.

Sfintii Imparati Constantin si Elena

In data de 21 mai, in fiecare an crestinii il sarbatoresc pe Sfantul Constantin si pe Sfanta Elena.

Sarbatoarea este marcata in calendar drept „Sfintii mari imparati si intocmai ca apostolii, Constantin si Elena“.

Imparatul roman Constantin cel Mare s-a convertit la crestinism, dupa cum o atesta scrierile istorice, printr-o minune dumnezeiasca, in 312 d.Hr. Inaintea luptei cu imparatul Maxentiu a vazut pe cer o cruce luminoasa pe care scria „hoc signo vinces“ – „prin acest semn vei invinge“, punand apoi sa se zugraveasca pe scuturile soldatilor acest semn. Sprijinit pe puterea Sfintei Cruci, a atacat armatele mult superioare ale lui Maxentiu, le-a invins la 28 octombrie 312 si a cucerit scaunul de la Roma. Ca urmare, la cateva luni, noul imparat a emis Edictul de la Milan (313), prin care se acorda deplina libertate crestinismului. Acesta devenea, din religie persecutata, religie tolerata, cu libertati asemanatoare celorlalte religii.

Dupa Edictul de la Milan, care consfintea libertatea credintei crestine, imparatul Constantin a intreprins o serie de actiuni menite sa imbunatateasca viata crestinilor. In acest sens, a desfiintat pedepsele necrestine ca rastignirea, a luat dreptul tatalui de a-si vinde sau omori copiii, a favorizat eliberarea sclavilor, a stimulat ajutorarea vaduvelor, saracilor si bolnavilor, a aprobat infiintarea justitiei si instantelor episcopale, a dat legi pentru administrarea Bisericii crestine, a generalizat ca zi de odihna duminica, ziua Invierii lui Hristos, si multe altele. De asemenea, a initiat construirea de noi biserici in toate zonele imperiului sau, sau repararea celor existente. O alta mare infaptuire a sa a fost construirea, din temelii, a unei mari cetati, care ii va purta secole de-a randul numele: Constantinopol („orasul lui Constantin“).

Alaturi de Constantin se cinsteste si mama sa, Elena, care a intarit si a raspandit credinta ortodoxa. Traditia spune ca, datorita eforturilor Elenei, a fost gasit lemnul Sfintei Cruci, pe care a fost rastignit Iisus, si au fost construite biserici la Bethleem, Golgota si pe muntele Maslinilor. Biserica a hotarat trecerea imparatului Constantin cel Mare si a mamei sale Elena in randul sfintilor, fiind praznuiti in fiecare an la 21 mai, ziua mortii lui Constantin.

Adevaratele valori...

Adesea ,uitam ca ,indubitabil,cel mai de pret lucru este Viata, uitand ca bucuria cea mai mare este Iubirea si cea mai inaltatoare virtute a omului este Credinta.

Inca din copilarie, am aflat ca Iisus este Calea ,Adevarul si Viata;iar Sfanta Scriptura este busola ce orienteaza corabia vietii.

Tot in frageda pruncie,am aflat ca viata este un miracol.Chiar un trandafir ce inmugureste intr-o tufa si se preface intr-o floare frumoasa si bine mirositoare este una din minunile lui Dumnezeu.Sa privim pasarile,iepurasii ,veveritele si vom vedea miracolul vietii in toate acestea.Atat flora cat si fauna sunt un mediu divin incarcat cu puteri creatoare.Materia lor este un ocean agitat de spirit ,o argila batatorita si insufletita prin Cuvantul intrupat,Logosul vesnic"prin care toate s-au facut".

Omul insusi este o minune.El este unic:nu este in lume nicio fiinta asemanatoare lui.

In crestinism,omul trebuie sa se bucure de viata intr-un mod in care sa-i dezvolte personalitatea morala si spirituala,sa se bucure de frumusetea creatiei lui Dumnezeu.Modelul nostru trebuie sa fie Iisus Hristos,iar valorile noastre de capatai trebuie sa se concretizeze in obtinerea Mantuirii.
Iisus nu a ucis ,dar a fost rastignit pe cruce, nu era invatat si totusi i se spunea Invatatorule, nu avea armata si totusi era de temut, nu avea servitori si totusi i se spunea Stapane, nu avea medicamente dar era Vindecator de suferinte, a fost ingropat, a inviat si drept urmare traieste in sufletele noastre si peste toate... este DUMNEZEU, Tatal nostru cel Ceresc!

Sa nu uitam nicicand ca Puterea lui Dumnezeu e in noi!Noi putem primi acest dar divin in fiinta noastra prin :rugaciune,Sfanta Impartasanie,Sfanta Evanghelie si umilinta.

Sa nu omitem niciodata ca scopul vietii este sa ajungem la maturitatea Omului desavarsit Iisus,pentru ca am fost creati "ca sa fim sfinti si fara de prihana inaintea Lui,in a Sa iubire"(Efeseni 1,4-5).

Hristos,inceputul si sfarsitul,Alpha si Omega,neasfintita lumina a lumii,sa ne calauzeasca pretutindeni si sa ne ajute sa ne pazim ,cu trezvie si prudenta, usa sufletului nostru!

Izvorul Tamaduirii

Vineri, in Saptamana Luminata, ortodoxia sarbatoreste Izvorul Tamaduirii, un mare praznic ce dateaza din a doua jumatate a primului mileniu crestin. Se face referire la o vindecare minunata a unui orb ce si-a recapatat vederea dupa ce si-a udat fata cu apa unui izvor situat intr-o padure din apropierea Constantinopolului. Biserica zidita din ordin imparatesc pe locul unde era situat acel izvor a primit hramul "Izvorul Tamaduirii".

Saptamana Luminata

Prin Invierea Domnului din morti, cei din popor cred ca raiul se deschide tuturor sufletelor retinute in prinsoarea iadului incepand de la Adam si pana la venirea Mantuitorului, si ramane deschis de la Inviere pana la duminica Tomei.

In aceasta saptamana,Raiul este deschis, dupa credinta poporului si datina cea veche, in ziua de Inviere se scoate usa din mijloc a altarului si se pune deoparte, unde sta apoi toata Saptamana Pastilor .
Cine moare in acest interval - si mai ales in ziua de Pasti sau in saptamana cea dintai dupa Pasti, numita pretutindeni Saptamana Luminata - merge de-a dreptul in rai pentru ca lumina raiului straluceste fiecaruia care moare in aceasta saptamana si pentru ca in timpul acesta usile raiului sunt deschise, iar cele ale iadului inchise. Cel care moare este primit in rai, indiferent de pacatele care le-a facut, caci toate i se iarta.

Si cel care se naste in aceasta zi, si mai cu seama cand trage clopotul intaia oara la biserica, este un om norocos pentru toata viata.

Saptamana Patimilor

Desi infranti de istorie,invinsi de destin si pusi la zid de propriile pacate,totusi, oamenii s-au bucurat de o salvare miraculoasa prin lectia de impacare,de milostivire si iertare a lui Iisus Hristos,care ,prin Iubire,"Cu moartea pre moarte calcand" , a rascumparat ,prin Jertfa de pe Golgota ,"frumusetea cea dintai" spre Mantuirea neamului omenesc.
Crestinii ortodocsi intra astazi in Saptamana Patimilor. Aceasta saptamana se mai numeste si Saptamana Mare si este cea mai importanta perioada de dinaintea Sarbatorii Invierii Domnului Iisus Hristos. Anul bisericesc sau liturgic, cu randuielile sale bine stabilite, cu sarbatorile, posturile, pomenirile mortilor si alte momente importante din cursul sau, urmareste sa mentina trairea credinciosilor in amintirea vietii Mantuitorului Hristos.
De astazi, incep deniile, slujbele divine deosebite ce se savarsesc in acest interval de timp si care ii dau caracterul de unicitate. Este vorba, in primul rand, de minunatele slujbe ale deniilor, adica acele servicii divine cu caracter de priveghere, care se savarsesc seara si care de fapt sunt utrenii de a doua zi. Ele ne duc cu gandul la primele veacuri crestine, cand cultul divin se savarsea seara, spre ziua urmatoare, creand acea atmosfera de mai apropiata comuniune cu Dumnezeu si de meditare la viata de apoi. In prima zi, astazi, se face pomenire despre Iosif cel prea frumos, pierdut de fratii sai ca prototip al lui Iisus Hristos, vandut si rastignit de conationalii sai, dar si de smochinul neroditor ca simbol al sinagogii, care nu a adus rodul mantuirii pe care l-a odraslit din plin Biserica crestina. In cea de-a doua zi, se face pomenirea celor zece fecioare, pilda care tine in constiinta crestinilor datoria vegherii necontenite pentru a intampina pe Mielul Hristos prin fapte bune. Miercurea este dedicata amintirii femeii celei pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. Ultimele zile dinaintea Invierii sunt si cele mai importante. Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, sau Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Tainelor. Totodata, in Vinerea Mare, zi in care se face pomenirea de sfintele si mantuitoarele Patimi ale Mantuitorului Hristos, se tine post negru, nu se consuma nici un fel de mancare si nu se bea apa. Este o zi de profunda tristete, intrucat este ziua rastignirii Mantuitorului, a mortii si a ingroparii Lui.

Florii

Duminica Floriilor se sarbatoreste in ultima duminica dinaintea Pastelui. Ea serbeaza sfarsitul postului dar si reinvierea naturii.
Floriile marcheaza Intrarea in Ierusalin a Mantuitorului. In aceasta zi este dezlegarea la peste. Floriile este o sarbatoare cunoscuta si sub denumirea de Duminica Stalpilor. Duminica Floriilor simbolizeaza Intrarea Domnului in Ierusalim, iar pentru toti credinciosii, incepand cu acesta data pana la Paste, incepe Saptamana Patimilor.
Aceasta sarbatoare poarta numele de Florii, deoarece Iisus Hristos a fost intampinat in Ierusalim cu flori si cu ramuri de finic si de maslin.Credinciosii duc simbolic la biserica ramuri de salcie si flori pentru a le sfinti, deoarece incepand cu acesta zi toate florile si toti pomii incep sa infloreasca.
De Florii, oamenii merg la biserica pentru a sfinti crengute de salcie pe care le pun la geamuri, la usi sau la porti.
O alta credinta specifica Duminicii Floriilor, spune ca asa cum este vremea in ziua de Florii, asa va fi si in ziua de Paste.

Blagovestenia

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte, pe 25 martie, praznicul Bunei Vestiri (Blagovestenia) , când Arhanghelul Gavriil o anunţa pe Sfânta Fecioară Maria că a fost aleasă să îl nască pe Iisus. Este ziua în care avem dezlegare la peşte, în care cucul cântă pentru prima oară şi pe care oamenii trebuie să o întâmpine veseli, îmbrăcaţi curat, cu stomacul plin şi cu bani în buzunare.

Buna Vestire este o sarbatoare comuna ortodocsilor, romano-catolicilor si greco-catolicilor din intreaga lume. De asemenea, sarbatoarea de astazi este una dintre cele patru mari sarbatori dedicate Maicii Domnului, alaturi de Nasterea Maicii Domnului, Intrarea in Biserica si Adormirea Ei. Dintre acestea, Buna Vestire este sarbatoarea cea mai veche despre care arata ceva documentele.
Îngerul i s-a închinat Sfintei Fecioare: “Bucură-te, cea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată eşti tu între femei!”. Apoi i-a spus vestea: “Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus” . Era cea mai mare cinste pe care Dumnezeu o putea încredinţa unei femei.
Buna Vestire a Naşterii lui Hristos a fost adusă la cetatea din Galileea, Nazaret, punctul de plecare al mântuirii neamului omenesc. Nazaret, în limba ebraică, înseamnă sfinţenie.
Astfel, Arhanghelului Gavriil este primul care a rostit numele lui Isus.

Intruparea Cuvantului a fost pregatita pe cai multiple. Convergand toate spre un anumit moment al duratei istorice, cand intalnirea dintre cer si pamant a putut avea loc. Spre a mantui pe omul impovarat de pacat si rupt din comuniunea cu dumnezeirea, Dumnezeu Insusi trebuia sa vina in maxima apropiere de el, sa-i devina un semen capabil sa vorbeasca in graiul sau si sa-i descopere tainele divine. In vederea acestui scop, Fiul lui Dumnezeu, care in cuprinsul Sfintei Treimi are menirea de a releva pe Tatal, fiind icoana Sa, chipul Sau, era chemat sa asume si printre oameni rolul de descoperitor al Tatalui, care altminteri ar fi ramas pentru noi un vesnic necunoscut. Pentru ca Fiul sa poata cobori printre oameni si sa-Si improprieze natura mama, pe care avea s-o purifice, El trebuia sa gaseasca in cuprinsul lumii create un vas ales, apt de a deveni receptacol al divinitatii si de a zamisli un fiu preacurat al carui ipostas avea sa fie insusi Logosul divin. Ne aflam aici in plin mister si trebuie sa ne straduim a nu destrama taina care invaluie faptele mai presus de fire. Ortodoxia s-a ferit totdeauna de a formula explicatii logice ale acestor taine si de a rationaliza misterul; ea s-a marginit sa dea interpretari ce-si aveau originea In Scriptura si in experienta spirituala a Sfintilor Parinti, evitand sa le inchida in formule dogmatice inguste, care niciodata nu pot epuiza aspectele paradoxale ale misterului divin.

Scena Bunei Vestiri este înfăţişată, de obicei, pe uşile iconostaselor - pereţi ce despart altarul de restul bisericii, simbolizând uşile Împărăţiei Cereşti.
În calendarul nostru popular, Buna Vestire este cunoscută sub denumirea de Ziua Cucului. Cucul ocupă un loc central în cadrul sărbătorii, fiind pasărea care anunţă sosirea primăverii.

De aceasta sarbatoare ma simt legat cu toata fiinta mea,fiind atat de plina de semnificatii religioase si laice ,incat in urma cu 17 ani,la o luna dupa ce mama mea a plecat la Ceruri,am asternut pe hartie un text pentru doina "Dorul cucului":

_Spune-mi tu , puiut de cuc ,
De ce esti singur in nuc ?!
Unde e maicuta ta ?
Ce intruna te veghea .

_Maicuta mea o plecat ,
S-o dus si nu s-o 'nturnat ,
Ea s-o dus in lume larga
Si acum e numai iarba :
Iarba verde-n temeteu,
Flori de dor in gandul meu,
Roua-n ochii obiditi ,
De durere vestejiti !

_Asa ti-am spus io , cucule ,
Du-te colo in padure
Si bea apa de izvor
Si iti canta al tau dor !
Crucea ta e si a mea
Si io stiu ca-i tare grea :
Moartea nu e celuita ,
Cu arginti nu e platita ;
Numai dragostea o-nvinge
Pe acea care ne stinge !
......................................
Tot iubind , nu 'om gresi ,
In viata cat 'om trai !