Decebal

Aveţi curaj nebun să vă-nfruntaţi azi soarta

Şi-n luptă dreaptă să vă-ntreceţi moartea?

Ori laşi, pe veci, rămâneţi în cronici de istorii,

Ca pieritori ai urmei la secoli de istorii?

Eu, Decebalul vostru, vă chem azi îndesate

S-aveţi cununi de laur ori clipe numărate.

Aşa grăit-a dacul, în faţă la cetate,

Când oastea sa puţină, setoasă de dreptate,

Vedea puhoiul cela al armiei romane,

Cuceritorii lumii de aur şi coroane.

Şi-mbărbătată astfel, oştirea sa măruntă

Ca leii din strânsoare, sloboastă-i către luptă.

Minuni de vitejie făcut-au înmiit

În cel puhoi de fală, ce greu i-a biruit.

Niciunul preţ nu pus-a pe viaţa-i trecătoare,

Ştiind că soarta ţării-i la margini de strâmtoare,

Iar vremii ce-o să vină lăsa-vor nemuririi

Exemplu de voinţă, izvor al nepieirii.

Din ceea vâlvătaie, mistuitoare faclă,

Rămasă-i o scânteie, comoară pusă-n raclă,

Cu ea veni-va vremea s-aprindem iară spuza

Altarului măririi, în cuib la Zegetuza.

Şi-atuncea, Decebalul odihna o să-şi cate,

Ştiind că soarta-i crudă făcutu-i-a dreptate.

Vă-ntoarceţi, vremi ucise pe treptele uitării,

Turnaţi în viaţa noastră virtuţi, şi-n faţa ţării

Spălaţi ruşinea care, slinoasă, lipicioasă,

Cuprins-a bărbăţia în vârful ei de coasă.

Că prea e amorţită cea naţie română,

Iar gândul nemurii îmi stă de-acum s-apună.

Prea v-a topit cu sine trădarea de arginţi,

De-aţi întinat coroana menită pentru sfinţi.

Scurmaţi, că nu-i târzie, în vatră stinsa, spuza,

Şi focu-l reaprindeţi din mit, la Zegetuza.

Mircea Dorin Istrate