Furia de a fi român ( II)

Furat fără ruşine, ca-n codru, acest popor,
Se pare că nu are, deodată, viitor…
În patru zări albastre i-s-au risipit bărbaţii –
Aşa e când la cârmă sunt strâmbii şi guşaţii. 

 La capăt sunt ajunse hotarele răbdării –
Şi adânc e-nfiptă-n inimi sămânţa dezbinării;
Un neam lipsit de milă, unire şi răbdare –
Sortit e să se afunde în veşnică uitare.

Mai spornici în mişcare sunt melcii şi sunt racii –
Căci ţara, azi, o umplu bolnavii şi săracii…
Şi alăturea de hoţii, ce-şi fac groteşti căsoaie,
Vezi fiii ăstei naţii cum scurmă prin gunoaie.

Minciuna-ajunsă-i artă – iar furtu-i virtuos…
Şi bine-i doar de-aceia ce s-au înfipt la os;
Trudeşte-n van românul, la dări plătind cu sârg –
Căci proastă-i socoteala - de acasă până-n târg.

Debusolaţi şi singuri, copiii, totuşi, cresc…
Dar nu ştiu să discearnă frumosul de grotesc;
Dezamăgiţi de viaţă, bătrânii, trişti ne mor –
Şi golul cin’ să-l umple, la loc, în urma lor?

…La orizont, prezentul, e-un fel de viitor -
Şi blestemat, se pare, e-n veci, acest popor…
Speranţele, pierdute, în amintiri rămân –
Şi vie-i doar furia de a te numi „român”…

de Boris Ioachim