Radu Gyr - Un munte de suferință și demnitate

Un om legendar şi reprezentativ al acestor vremuri, un mare poet care a încrustat în trupul său şi a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generaţii, un munte de suferinţă, de demnitate şi de disperare - acesta este Radu Gyr, apostolul închisorilor românești. El  a trecut la Domnul pe 29 aprilie 1975.

Radu Gyr a cântat, pe toate registrele, toată jalea dar şi marea credinţă a neamului românesc. Poezia lui a fluturat din gură în gură la milioane de oameni, ca un îndreptar al vremurilor. Este simbolul românismului de azi.

Dacă am asemăna România cu o mireasă în faţa altarului alături de mirele său, atunci ochiul stâng al acestei mirese ar fi Mihail Eminescu - Luceafărul literaturii române. Ochiul drept, însă, ar fi Radu Demetrescu-Gyr, martirul neamului românesc.

Dacă obrazul stâng al miresei ar fi Mihail Eminescu, atunci obrazul ei drept ar fi Radu Demetrescu-Gyr, eroul poporului român.

Literatura română fără Radu Gyr arată ca o mireasă slută, ca o nevastă chioară.

Ne-a fost dat de soartă nouă românilor să ajungem pană la porţile Iadului... Dumnezeu nu ne-a uitat cu totul, ci ne-a trimis un însoţitor, un înger păzitor - e călăuza care a ştiut, maestru să cânte din harfă pe drumul disperării...

Radu Gyr  a fost un om curat la suflet, un creştin desăvârşit. A intrat în puşcărie cu fruntea sus şi a ieşit din puşcărie cu fruntea sus. Moral.

Puşcăriile au confirmat faptul că firea omenească, oricât de călită ar fi fost, când este supusă unor încercări la care nu se mai poate rezista se frânge şi moare dacă nu are un fir de speranţă de care să se agate, un suflu de viaţă cât de firav pe care să se sprijine. Acea infimă rază de nădejde este un izvor născător de energii nebănuite care se transformă într-un fluviu ce depăşeşte zăgazurile de teroare şi frică.

Salvarea a fost, prin excelenţă, minunata poezie a lui Radu Gyr. Temniţa Aiudului şi nu numai ea, au purtat în tenebrele lor nebănuite valori de spiritualitate, talente viguroase strivite de ură, de foame şi frig, de chinuri apocaliptice la a căror descriere ar lua foc chiar hârtia. Şi tocmai în această mlaştină a deznădejdii, colacul de salvare a fost poezia lui Gyr, condamnatul la moarte apoi la muncă silnică pe viaţă. „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane" a fost considerată de politruci poezie manifest şi poetul a fost tratat ca atare.

„Omul Gyr era o făptură firavă, delicată. Un visător care se emoţiona în faţa unei frunze căzute, a unui firicel de iarbă ivit cine ştie cum între două lespezi de piatră...”

Radu Gyr n-a fost un luptător pe baricade; arma lui, în faţa căreia se poate rezista, a fost poezia, teribila armă care deschide ceruri pentru obidiţi, iar pentru duşmani foc mistuitor...

Sufletul lui era un vulcan în erupţie. 

Versurile lui, balsam pe răni sângerânde şi săgeţi neiertătoare pentru duşmanii ţării. În final, vă ofer câteva versuri ce-au oglindit simțămintele unui mare român, un martir al neamului românesc, Radu Gyr.

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niște păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veștminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură

 si mi-a făcut semn ca să tac.

S-a așezat lângă mine pe rogojină :
- Pune-mi pe răni mâna ta !
Pe glezne-avea urme de cuie și rugină

 parcă purtase lanțuri cândva.

Oftând și-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpătâna
si mișunau păduchi și guzgani.
Am simțit cum îmi cade capul pe mână

 și-am adormit o mie de ani...

Când m-am deșteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era luna,
numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins brațele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul : nici un răspuns !
Doar razele reci, ascuțite-n unghere,
cu sulița lor m-au străpuns...

- Unde ești, Doamne ? Am urlat la zăbrele .
Din luna venea fum de cătui...
M-am pipăit... și pe mâinile mele,
am gasit urmele cuielor Lui.

Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele brațe slute
care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îți cântă

 ce-nseamnă-n luptă-un braț răpus ?
Ce-ți pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunțările la vis.