Scrisoare albă II

M-am întors să-ți scriu, dar nu să-ți spun cât mi-e de dor de tine, nu să-ți spun că nu mai am nopți de când nu-mi mai ești, nu să-ți spun că zilele mele sunt îndoliate fără lumina chipului tău, mâinilor tale, zâmbetului tău, nu să-ți spun despre singurătatea cântecelor despre noi, despre masa mea goală, despre locul tău rece la ea, despre toate momentele pe care le trăiesc cu tine doar în gând, nu să-ți spun că fără tine eu nu mai sunt eu...
Nu, m-am întors doar pentru a te-ntreba:
- Tu cum mai ești, tumult al clipei mele?
Te rătăcești și tu prin propriile tale vise sau închipuiri?
Zâmbești și tu privind în gol, iubești și tu doar prin cuvinte, blestemi și tu privindu-ți patul plin de amintirile trupurilor noastre pierdute unul într-altul, te minți și tu că trăiești storcându-te de amintiri, mereu cu aceeași durere, mereu cu același regret, mereu cu aceeași lipsă?
Iată cât suntem de asemănători (unii spun că suntem identici), iată cum iar îmi scriu mie...
M-am întors să-ți scriu așa cum ti-am promis, așa cum fac de ani, așa cum știu a-ți fi singurul rost dincolo de lume, dincolo de noi, dincolo de compromisuri, dincolo de realitatea în care m-ai lăsat ... te-am lăsat.
Să-ți scriu nu cu gândul că ai să-mi răspunzi dar doar cu gândul că voi ajunge la tine, mai aproape, mai vii, mai plini de noi.
Să te întreb de orele albe, de prieteniile de fier, de nopțile trădătoare, de pruncii închipuiți, de castelele de nisip, de fugă, de despărțire, de iluzii, de dezămagire, de noi ...
Da, doar să te întreb dar niciodată așteptând un răspuns.
Să-ți mai spun că ziua de azi e poate cea de ieri sau cea de mâine, că nu mai știu, că le confund, că mă dor clipele în care îmi petrec simplitatea lor fără tine, fără mine, fără noi.
Că anii mei sunt goi, că privirea mi-a îmbătrânit dar nu sunt tristă, nu.
Te-am ascultat să știi, nu m-am dăruit tristeții, nu plâng, nu strig, nu blestem, nu ... nu fac asta, doar că mi-e dor, iar dorul nu e decât felul suprem de-a suferi, de-a iubi, de-a simți că ești viu dar cu o aripă lipsă, cu un loc gol în pat, cu o umbră în timpul zilelor, nopților, anilor, cu un abis plin de iubire, de regrete, de dureri, de întâmplări, un abis plin de risipire.
Este a doua scrisoare, care mie mi se pare a fi o promisiune, un fel de a-i aparține cuiva, un fel de a ști că exiști, un fel de a accepta lipsa și de a o umple cu aceste secunde în care tu și eu suntem iar împreună, dincolo de timp sau realitate, dincolo de mizeriile cotidiene și de avaritatea ființei de a deține fericirea ca pe un bun.
Da, ca pe un bun, iată felul lumii de-a trăi și de a se minți.
Și eu te am ca pe un bun însă ca pe unul sufletesc, un bun pe care nu-l poți închide în tine ci pe care îl poți doar dărui, doar așa știi că nu-l vei pierde vreodată.
Eu ți l-am dăruit ție, ție te-am dăruit, acum îmi duc zilele ca pe niște poveri simțind un gol în mine, pe umeri, în suflet.
Iată-mă azi, iar îți scriu, mi-e dor de tine sau de mine, nici nu mai știu, dar te întreb așa, în felul meu, așa cum știi, așa cum numai tu poți să auzi -
"Tu ce mai faci, tumult al vieții mele" ?


Iubindu-te.

Eu.


Publicat de: Luminita Amarie