Cine şi-ar fi închipuit că Mileniul III
va arunca pe tabla de şah a omenirii o întrebare la care nimeni nu vrea
să răspundă: “Cum să scapi de sărăcie?” Trebuie spus, în primul rând, că
Mileniul III, prin mai-marii lumii, e de acord cu definiţia sărăciei
(acceptând, aşadar, că există): “O viaţă lipsită de şansele de a trăi în
cadrul unui anumit standard minim de nivel de trai”. Dar ei,
ultraînstăriţii care conduc lumea, îşi văd de grijile cele multe, şi
anume cum să acumuleze bogăţii peste bogăţii.
Într-un crescendo al dezechilibrului pe care l-au adâncit neîncetat,
sporindu-şi şansele de a duce o viaţă ultraîmbelşugată, în timp ce
oamenii corecţi şi cinstiţi au sărăcit până la dispariţie… Cu precădere
în ultimii ani - după aplicarea măsurilor de austeritate globală. Aşa
se face că cei sărăciţi continuă să strige astăzi, cu ultima suflare:
“Aşa nu se mai poate !”. În mod cu totul paradoxal, nimeni nu aude.
Dimpotrivă, a început şi mai abitir, în lume, şi la noi, asuprirea
amărâţilor, a celor care nu mai au nici după ce bea apă.
Acesta este stadiul sărăciei globale.
Statele naţionale nu văd, nu aud, nu disperă. Punct. Vor însă taxe şi
impozite de la “disponibilizaţi”, de la cetăţenii aflaţi pe moarte; de
la omenirea care îşi cere dreptul la viaţă, la speranţă; la bucurie. De
unde înţelegem că adevărata definiţie a sărăciei ar fi următoarea: o
plagă uriaşă… a neşanselor, pe care trebuie să şi-o asume fiecare. O
boală indusă, un virus administrat, la pachet… de la centru spre
margini. Timp în care, sociologii, economiştii, oamenii de ştiinţă din
întreaga lume s-au retras în cercetarea cauzelor şi a soluţiilor de
eradicare a sărăciei.
Tomuri întregi de studii şi analize
vorbesc despre o realitate paralelă. Despre lumea subterană a oamenilor
cărora li se promit “căi salvatoare” de a ieşi la suprafaţă. Fără niciun
rezultat, însă. Dar nu oamenii de ştiinţă, sociologii sau economiştii
vor găsi drumul adevărat. Ei îşi vor spune, în mod cinstit, părerea. Dar
părerea lor nu contează în faţa bogaţilor politicieni, ai noştri şi ai
lumii. Ei bine, din acest labirint nu se poate ieşi. De ce? Fiindcă nu
“se doreşte”. În primul rând, pentru că marea masă a sărăciţilor este o
entitate necesară. Ce s-ar face statul fără aceste “creaturi” care dau
totul în schimbul unor promisiuni mari, ce se risipesc printre legi şi
hotărâri? Românii încă mai aşteaptă din partea Puterii un semn că nu i-a
uitat. Inutil. Răspunsul primit face parte dintr-un sac imens, deşertat
în văzul tuturor, din care se rostogolesc scandalurile politice şi
actele de violenţă de toate naturile, la care păgubiţii asistă
neputincioşi. Se pune întrebarea “cine triumfă, în această ecuaţie”?
Rămâne de văzut. Dar până una, alta, cei fără şansa de a trăi “în cadrul
unui anumit standard minim de nivel de trai” se agaţă de ajutorul
divin. Unica lor salvare. Nu e de mirare de ce ochii omenirii s-au
îndreptat, în aceste ultime zile, spre glasul noului Suveran Pontif.
Un milion de oameni din Italia şi din
lumea întreagă au luat, marţi, drumul Sfântului Scaun pentru a asista,
în Piaţa Sfântul Petru de la Vatican, la mesa de întronizare a Papei
Francisc. Primul Papă care şi-a luat aliat, simbolic, numele Sfântului
Francisc - apărătorul celor săraci şi umili - pentru a-i însoţi pe toţi
cei lipsiţi de speranţă pe calea desprinderii de sub apăsarea jugului
acestui mileniu nedrept. “Sărăcia este o ofensă adusă drepturilor
omului”, a spus în mesajul său Papa Francisc, adresându-se, de bună
seamă, şi marilor şefi de state, participanţi la întronizare.
Înveşmântate în haina iubirii de oameni, îndemnurile creştine ale
Suveranului Pontif - “să nu lăsăm ca lucrurile distrugătoare să ne
însoţească”; “să nu lăsăm ura şi invidia să ne murdărească vieţile”; “să
avem grijă să veghem asupra inimilor noastre, pentru că de acolo vin
toate”; “să nu ne fie frică de bunătate şi nici de tandreţe”; “să avem
grijă faţă de fiecare om şi faţă de cei săraci, grijă de tot ce ni s-a
dat, de întreaga creaţie” - vor fi zidit, în sufletul tuturor oamenilor,
indiferent de etnie sau religie, “monumentul” unei speranţe. Nu
degeaba, o italiancă, prezentă la ceremonie, cuprinsă de spiritul
vorbelor de duh şi de promisiunea unui nou început, a fost în stare să
spună reporterilor: “Eu cred că trebuie să aducem un Papă să ne
conducă…”.
Păstrând proporţiile, noi credem că ai
noştri politicieni - mulţi dintre ei străini de ceea ce înseamnă
preceptele morale ale creştinismului - ar fi cazul să respecte măcar
Constituţia României pe care au jurat. Cu atât mai mult articolul
referitor la asigurarea unui nivel de trai decent pentru cetăţenii care,
de 23 de ani, plătesc biruri înrobitoare şi facturi peste puterile lor
financiare. Cu preţul vieţii, căreia nu-i mai înţeleg rostul şi sensul.
Păi, în ce lume trăim?!
Sursa: curierulnational.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu