de Boris Ioachim
Privesc, atent, o poză alb-negru de demult
Din care vag zâmbeşte un tânăr arogant…
Privirea lui trufaşă, vieţii-i cere mult
Şi vesel străluceşte-n sclipiri de diamant.
Deja, pe frunte, poartă - sub cutele adânci,
Nedumeriri şi vise şi multe întrebări…
Dar crede că ce zboară, făcut e să-l mănânci –
Căci pasăre-i e gândul, zbughind spre-albastre zări.
Visările-i sunt limpezi, ca apa unui râu
Şi pânzele speranţei, le ţese cu mult spor…
Iar trupu-abia aşteaptă, scăpat odat’ din frâu,
Să zburde, mânz bezmetic, spre largul viitor.
Năvalnic s-au dus anii…uşor s-au destrămat
Speranţele ţesute grăbit dar diafan…
La carul dur al vieţii, odată înhămat,
O gloabă-i, astăzi, mânzul - păşind fără elan.
…Privesc atent o poză alb-negru din trecut –
Privirea mi-e sticloasă şi sufletul mi-e greu…
Cărările vieţii – duc, toate, către lut
Şi, dureros, descopăr că tânărul sunt eu…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu