Am învăţat să mor de la un timp
Şi-o fac pe zi ce trece tot mai bine,
Şi văd cu fiecare anotimp
Cum cad toate redutele din mine.
Mă las secundei pradă nevăzută
Sperând să mă destrame în tăcere,
În faţa vremii sunt o biată ciută,
Ce-şi pierde suflu-n orice adiere.
Şi evadez din mine câte-o clipă
Privind la bietul înveliş de humă
Lăsat deşertului ca şi risipă
Un palid chip, o trecătoare umbră.
Mor pe fâşii şi mor pe apucate
Cedând deşertăciuni părţi din mine
Şi dacă crezul meu are dreptate,
Voi înflori în lumea care vine.
- Luiza-Adriana Grama
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu