In memoriam Fănuş Neagu

Coleg cu Nicolae Labiş şi Radu Cosaşu, Fănuş Neagu a învăţat să caute frumoşi nebuni, cu mână sigură, de la Sadoveanu, Panait Istrati şi Vasile Voiculescu.

Azi,24.05.2011,la ora 3.30,inima marelui scriitor  a încetat să mai bată.S-a stins la spitalul Elias din Capitală.

El era foarte bolnav şi suferea de cancer la prostată, iar în ultima vreme a urmat tratamente la Institutul Oncologic din Bucureşti.

Despre Fănuş Neagu nu poţi să scrii decât cu sentimentul că spui vorbe care nu-s ale tale, ci ale lui, ale marelui scriitor. Este, la rându-i, «un frumos nebun» care a vorbit cu oamenii, dar s-a tutuit cu sfinţii.

O recunoaşte cu o seninătate aparte care te face să-ţi pui condeiul pe birou şi să taci. Să laşi ascultarea să fie o a doua natură a ta.

«În tinereţe vorbeam cu oamenii, mă tutuiam cu sfinţii şi eram ferm convins că toţi salcâmii de pe Strada Mare a Brăilei împrumută dimineaţa umbră de om.

În acele vremuri ştiam să cobor fluierând de pe Vârful cu Dor, în fiecare clipă mă bătea vântul cu lună plină şi mă aşteptau la fiecare colţ domniţe cu zulufi de lampă verde»

Fanus Neagu s-a născut la 5 aprilie 1932, la Gradistea-de-Sus, în  preajma Brăilei, tinut al cărui spirit devine structura şi emblemă a multora dintre prozele sale. A studiat primii 5 ani de şcoala primara în  satul natal. Între anii 1944- 1948 îşi continua studiile la Liceul Militar din Iasi [trei ani îi urmează la Liceul Militar din Câmpulung-Muscel]. Apoi urmează şcoala Pedagogica din Bucureşti, iar în anul 1952 devine cursant al şcolii de literatură "Mihai Eminescu" până în anul 1953. Între anii 1954-1957 învaţa la Facultatea de Filologie din Bucureşti, dar nu îşii încheie studiile. Debutează în 1959 cu volumul de povestiri " Ningea în  Bărăgan". După 1960, publică, la intervale relativ scurte, mai multe volume de povestiri si romane. Descinde din familia marilor povestitori români, dezvoltând desfăşurări epice de mare densitate, cu ample si originale disponibilităţi de inventie verbală. Delta, împrejurimile Brăilei, Bărăganul alcătuiesc în prozele sale o geografie spirituală care îşi  gaseşte expresia într-un stil inconfundabil. Fănuş Neagu, a fost :academician, director de teatru, dramaturg, povestitor, memorialist, nuvelist, romancier, scriitor roman.

Opera selectiva:

Somnul de la amiaza- 1960
Dincolo de nisipuri- 1962
Cantonul parasit- 1964
Vara buimaca- 1967
Ingerul a strigat- 1968 [roman]
Frumosii nebuni ai marilor orase 1976[ roman]
Pierdut in Balcania- 1982
Scaunul singuratatii- 1987 [roman]

În 2008,revoltat de faptul că ziariştii îl urmaresc necontenit,i-a trimis o scrisoare prietenului său ,Marius Tucă,ca să o publice în Jurnalul Naţional.

«Draga Marius Tucă,

În numele amiciţiei ce ne leaga, te rog să inserezi în Jurnalul National aceste rânduri adresate multor ziarişti sau reporteri din mass-media centrală, tineri sau mai putin tineri, dar toţi de o seamă cu barbaria.

O fac atât în numele meu, cât şi al unor prieteni ca Radu Beligan, Sergiu Nicolaescu şi Ştefan Iordache, hărţuiţi, ca şi mine, cu neruşinare tenace, de nişte condeie butucănoase.

Vă e foame de moarte de ne căutaţi prin toate spitalele? Aşteptaţi-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nici o întâlnire. Cei care nu mă credeţi, puneţi mâna pe o lamă şi ascuţiţi-o pe venele de la o mână. Straniu e faptul că majoritatea dintre voi vor muri fără sa se fi născut.

Da, sunt bolnav - cancer de prostată cu diseminări - mă tratez la Spitalul Elias (mă opresc să fac o plecăciune în faţa medicilor, asistentelor, infirmierelor şi tuturor slujitorilor acestui spital pentru imensa lor dragoste de oameni) şi nu doresc altceva decât să mă lasaţi în pace cu nenorocul, suferinţa, spaimele şi sperantele mele.

Eu ştiu să îndur, vârsta m-a învăţat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-i îngroziţi când mă îngropaţi a doua oara în decurs de şase luni. Vă întreb: o faceţi din pustiu sufletesc sau din cea mai elementară lipsă de conştiinţă profesională?

Apoi, ce bucurie vă trezeşte suferinţa altora? Şi, mai ales, pentru ce ne vreţi dincolo de dincolo? Literatură nu citiţi, prin urmare nici cărţile mele, la film nu mergeţi, la teatru nici atât.

Îmi închipui cu toată sinceritatea ca nici de urât nu ne urâti. Atunci nu încape decât o singura explicaţie: sunteţi mânaţi cu biciul de patronii voştri să aduceţi ştiri ce să sature aşteptările unui public, de voi înşivă format metodic, de-a lungul timpului, ca amator de telenovele imbecile, senzaţionalism ieftin, erotism vulgar etc.

Fiind un mare iubitor al fotbalului,chiar şi de pe patul de spital se gândea  la sportul rege.De acolo, i-a scris lui Ovidiu Ioaniţoaia următoarea scrisoare:

«Dragă Ovidiu Ioaniţoaia,

Sâmbăta trecută m-am ascultat recitând, la TVR 1, poemul în proză pe care l-am închinat, în urmă cu un sfert de veac, jucătorilor echipei Steaua, când aceasta a devenit Campioana Europei.

Plouă ca o lungă aducere aminte. Altcândva, când rosteam numele echipei Steaua sau al Universităţii Craiova, al Rapidului sau al lui Dinamo, simţeam un tremur în voce ca atunci când rostesc numele râului Olt, şi sufletul meu se tulbură şi îngenunchează, fiindcă Oltul e o pajură albastră, ridicându-se din munţii aşezaţi pe iazuri de aur, de sare şi de fulgere ai României (cred cu inima că în izvoarele lui şi-au spălat faţa şi şi-au sfinţit sceptrul toţi voievozii acestui pământ) ca să se arunce, încărcat de aroma brazilor, a ierburilor sau a lemnului schimbat în pridvor sau arcuit în poduri, în Dunărea largă pe care plutesc diligenţe trase de pescăruşi şi privighetori de apă. Aşa simţeam că trebuie să pun în cântec, pe vremea aceea, numele Stelei, Universităţii, Rapidului.

Aşa cum Oltul e cântecul nostru cel mai răscolitor, aceste echipe alcătuiau buchetul frumuseţii, durerilor şi răzbunărilor tinereţii noastre. Echipe lângă care se împleteau nopţi legănate în ierburi sau în lacuri cu nuferi galbeni.

Astăzi, în culcuşul acestor formaţii plouă cu ouă de broască. Tutunul din cheseaua mareşalilor fotbalului s-a umezit şi s-a schimbat în iarbă ruptă ca să se aştearnă sub somnul miilor şi miilor de spectatori, trădaţi de nenoroc sau de nişte vrăjitori cu buza căzută.

Melancolia s-a risipit în dantele vechi. Fotbalul românesc, cel pe care eu l-am cântat vreme de aproape 40 de ani, e astăzi un fumător de pipă stinsă. Ne-am scuturat de toate farmecele în care pluteam, nu mai cunoaştem noaptea citirii zodiilor, şi sabia vinului veşnic scânteietoare nu mai e de o stea şi de un răsărit cu nădejdile şi aşteptările noastre.

Toate cartierele scârţâie sub vântul sărăciei. Onoarea sportului – ce vorbă tristă -, amărâtă turturea, a luat calea pământului. Gândeşte-te cu ce bucurie ne întâmpina luna mai, cea plină de maci roşii şi de lumina lămpilor în sărbătoare, de ramuri de iasomie şi podişuri de liliac. Acum zici Steaua, Universitatea Craiova, Rapid, Dinamo şi faci doi paşi îndărăt.

Trecem cu toţii pe sub un cer de crizanteme negre şi prin duminicile nimănui. Nici o ramură de merişor. Toate mierlele au glas de lut şi ochi de mărgăritare stinse. Regele e gol şi cu casa spartă. Lângă gară a înflorit mangalul, în Ghencea şi pe Dinamo întinzi deştul pe sub uşă, încrezător şi bronzat, şi dai numai de cârlige de sârmă.

Fotbalul românesc umblă cu ulciorul spart, cu umerii căzuţi şi se tot duce prin mireasma tăcerii. Nu mai vezi pe nici o scăfârlie zulufi de căpşunică, drept pentru care eu, unul, mi-am retras luna din toate livezile cu echipe în A.

Şi când mi-e dor de-o clipă frumoasă deschid ochii spre Oltul care aprinde în eternitate felinare cu flacără magică în fiecare arbore din Ţara Făgăraşului, roteşte galaxii de flori la Cozia, deschide nopţi de primăvară, când mestecenii plutesc în alaiuri subţiri, ochi miraţi spre Transilvania şi întinde aripi de umbră peste golfurile grâului.

Dar ce durere trăim în duminicile noastre pustii!»
Nu pot să nu amintesc un fragment din "Ingerul a strigat":
"Da eu,camarade,am o Întrebare mai grea decat asta:spune-mi,Titi Sorici,lămureşte-mă,ce e omu pe dinauntru.Asta sa-mi spui dacă poţi.Că moartea,în afară de cazu când îţi dă una cu paru-n cap,vine numa dinăuntru......dar eu vreau să ştiu ce e acolo în întuneric,în ascunzişu care-l deosebeşte pe om de bou.Ca omu iubeşte stânjeneii şi boul mănâncă iarba.Fiecare om,camarade,şi fiecare femeie,părerea mea,are o cutie secretă.Acolo e sufletu şi moartea."

Închei cu un citat al scriitorului Fănuş Neagu : " Pentru mine, limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet."

DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ ÎN PACE!