Mândria de a fi român a căpătat arest la domiciliu

Mândria constituie un prilej de mulţumire şi satisfacţie care îi conferă deţinătorului o oarecare superioritate în raport cu alţi semeni de-ai săi. Iar asta se numeşte respect. Respectul este ca şi o victorie care se câştigă, dar mai ales se păstrează. Aceasta este de fapt încununarea a însăşi existenţei unui om într-o comunitate.
Suma mândriilor individuale conduce la o mândrie colectivă, naţională, reprezentativă în mod definitoriu pentru un popor întreg. Mândria de a fi român înglobează astfel în definiţie respectul pe care o întreagă naţiune îl câştigă în faţa lumii întregi, prin reprezentanţi ai săi, în diverse ipostaze şi acţiuni. Doar că din când în când acesta se pierde, rămânând astfel consolarea întoarcerii la sentimentul demnităţii şi onoarei individuale, fără de care am fi nişte simpli bipezi. Şi totuşi, e dureros.
În 1968, Ceauşescu, într-un exces de auto-încredere, s-a pomenit punându-se de-a curmezişul fratelui mai mare de la răsărit, care tocmai invadase Cehoslovacia. Mândria de a fi român a prins substanţă, o lume întreagă începând să se intereseze de locul pe hartă al României. Acelaşi exces de auto-încredere l-a făcut însă pe gălăgios să uite de poporul său, plătindu-şi astfel în avans ieşirea din scenă în 1989.
Mândria de a fi român a rămas însă, alimentată într-un fel de însăşi lupta pentru supravieţuire la care am fost obligaţi.
La 15 Noiembrie 1987 mândria de a fi român din nou ne-a umflat piepturile, cu o menţiune suplimentară pentru braşoveni, parte din ei nemaivrând pur şi simplu să fie călcaţi în picioare.
Apogeul a fost atins în Decembrie 1989, când a fi român era similar în lume cu însăşi schimbarea din temelii a unei societăţi şi vindecarea unei racile ce a umbrit jumătate de Europă timp de aproape jumătate de secol. Unul din copiii de atunci a devenit simbolul universal al libertăţii, Gavroche, care prin gaura decupată a drapelului naţional a învăţat să vadă lumea altfel. Asemeni lui, toţi ceilalţi au strigat Libertate, nemailăsând astfel nicio posibilitate de negociere regimului. Ziarişti din toată lumea l-au popularizat pe micul Gavroche, unii dintre ei chiar pierzându-şi viaţa pentru asta. În semn de recunoştinţă numele lor au rămas însă în cartografia câtorva oraşe din România, ca Jean Louis Calderon, căruia o stradă îi poartă numele în Bucureşti. Cu alte cuvinte, respectului câştigat i-am răspuns cu respect la rândul nostru.
Iar Gavroche era unul de-al nostru, el existând de fapt în mai toate milioanele de oameni din ţara asta.
Pe drept cuvant am fost mândri că suntem români.
Apoi ne-am apucat să ne (re)construim ţara, aşa cum am înţeles noi să o facem. Iar lumea liberă ne simpatiza, ne aştepta dar ne şi supraveghea, arătându-se dornică să ne primească şi cu bune şi cu rele. Cum am mai spus, respectul se câştigă, dar adevărata provocare rezidă tocmai din a-l păstra, iar problema devine de-a dreptul complicată când grupuri restrânse de persoane sunt asemuite ca fiind reprezentative pentru o naţiune întreagă.
O perioadă lucrurile au mers oarecum în paralel. O mulţime de români au făcut cinste României prin lume, activitatea lor ca profesori, medici, specialişti, sportivi, artişti, muzicieni etc. alimentând mândria noastră, a tuturor, de a fi român. Prin fapte publice de necontestat aceştia au determinat dezvoltarea unui alt sentiment la fel de profund, acela de mândri de a fi şi noi europeni, simţământ pe care l-am practicat mulţi dintre noi, importându-l apoi la noi acasă. S-a dovedit a fi simplu, singura condiţie fiind aceea de a fi om. Contrabalansarea a fost asigurată de apetitul unora mai coloraţi pentru lebedele din unele capitale europene, sau de abilitatea de alba-neagra a altora, la fel de coloraţi sau nu, sau de cleptomania de care sufereau alţii prin magazine, sau….Aceştia au fost primii sabotori ai sentimentului de mândrie naţională, de a fi român, din păcate, imposibil de sancţionat într-o lume în care democraţia se afla la ABC-ul său.
Şi astfel, mândria de a fi român a început să sufere lovitură după lovitură, într-o frenezie inconştientă a unei părţi din naţiune care nu se dovedeşte în stare să înţeleagă noţiunile de român şi european, darmite de a pune un semn de egalitate între ele.
În 2000, turul doi al alegerilor prezidenţiale ne-a oferit un unic duel Iliescu – Vadim, primul, un comunist recunoscut şi auto-recunoscut, iar cel de-al doilea un naţionalist deşănţat, pentru care patriotismul se rezumă la executarea pe stadioane a “duşmanilor ţării”. Mândria de a fi român suferise o grea lovitură, căci cum să explici aşa ceva.
În 2007 România a devenit membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, un adevărat film science fiction cu 20 de ani în urmă. Doi ani mai târziu, ne-am ales şi noi reprezentanţii în Parlamentul European. Din nou, ne-am dat cu tifla, trimiţând acolo pe acelaşi Vadim, însoţit însă de Becali, un individ care şi-a dorit şi un club politic, pe lângă cel de fotbal pe care-l păstorea. Cum să fie mândru de asta un profesor român care predă la Sorbona, sau un inginer român de la NASA, sau un câştigător român al Premiului Nobel pentru literatură. Nu pot, aşa că s-au resemnat să facă ce ştiu ei mai bine, să impună respect, fiind trataţi cu respect. Şi nu au uitat nicio secundă că sunt români. Sentimentul de mândrie naţională supravieţuia prin ei.
Şi a venit anul de graţie 2012. Care român mai poate fi mândru când în Parlamentul ales (şi) de el se regăsesc 22 de indivizi certaţi cu legea, când în fruntea guvernului se află un om ale cărui fapte de plagiat au început să tranşeze reguli în Europa, de tipul “ce se întâmplă, aici nu este România!”?. Cine se poate mândri că este părtaşul unei victorii obţinute în urma unei campanii electorale bazate pe ură şi minciună, pe denigrare şi un anti-europenism greu de digerat? În mod particular, mândria de a fi liberal, altădată una din substanţele mândriei de a fi român, este asumată cu bună ştiinţă ca fiind călcată în picioare de aşa zişii promotori ai săi, dezvăluindu-ne o adevărată rapacitate de grup în raport cu statul de drept, garant al unei societăţi normale.
Mândria de a fi român a primit pur şi simplu arest la domiciliu, toate faptele graduale întâmplate în ultimii 23 de ani, şi mai cu seamă în abia trecutul 2012, închizând astfel orice posibilitate de manifestare. În plus, au început să apară reacţii, mai mult sau mai puţin vizibile, dar ele există, afectându-ne pe toţi, cei de aici sau de peste tot prin lume. Efectul Lebăda, efectul Alba-Neagra, efectul Iliescu sau Vadim, efectul Ponta sau Antonescu, efectul Becali sau altele au o singură cauză majoră, România de azi, prin străduinţa celor care de 23 de ani “îşi calcă singuri pe minte”.
Mândria de a fi român a fost sechestrată în interiorul graniţelor, dar şi aici are manifestări anacronice, prin hulirea imnului ţării şi terfelirea simbolurilor naţionale, prin exilarea tradiţiilor de sărbători prin câteva unghere ale ţării, sau prin apetenţa necrofag patologică încurajată din plin de televiziunile hiene şi vulturi, care incită la adevărate revolte în cazuri de simplă înmormântare.
Ne aflăm într-un impas în care normalului i se impune cu tot dinadinsul un “a” înainte, incubându-ne ideea că normalul este de fapt anormal şi invers.
Cu toate astea, mândria de a fi român supravieţuieşte, chiar şi dacă asta se face numai prin ceramica de Horezu, prin operele lui Brâncuşi, prin câţiva copii olimpici ce se încăpăţânează în fiecare an să fie cei mai deştepţi din lume, sau prin regizori şi artişti cvasinecunoscuţi şi neapreciaţi în ţară, dar extrem de bine-primiţi prin alte părţi. Iar asta poate constitui un punct de plecare, şansa de a pune capăt arestului la domiciliu la care mândria noastră naţională este supusă astăzi. Ne stă în putere, pentru că gardienii suntem noi înşine.



Autor: Dan Popica- Politicstand

http://politicstand.com/mandria-de-a-fi-roman-a-capatat-arest-la-domicliu/#more-4028