,,Pe vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântu Petru
pe Pământ, într-o noapte ploioasă, au ajuns la marginea unui sat și abia au
îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câini mari s-au repezit să-i
sfâșie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc întrebând:
– Cine bate ?
– Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă,
unde nevasta și copiii abia se treziseră din somn, și a început a da porunci,
dar cu blândețe.
– Mario, ia mai pune câteva vreascuri pe foc.
Tudore, dă fuga la fântână după o ciutură de apă proaspătă. Ilenuța, ia vezi de
o oliță cu lapte proaspăt.
Și le-a dat să se spele și să se șteargă cu
ștergare albe și i-au ospătat și i-au dus să doarmă într-o odaie în care
mirosea a gutuie și a busuioc … A doua zi iar le-a dat să se spele, i-a ospătat
și le-a pus în traistă niște mere cum nu mai văzuseră și le-a urat drum bun. Și
cum au ieșit din sat, Sfântu Petru a început să se roage :
– Doamne, fă ceva pentru oamenii ăștia, că tare
ne-au primit frumos !
– Ce-ai vrea să fac Sfinte Petre, c-ai văzut că nu
erau nevoiași.
– Doamne, fă ceva ca să-și vadă măcar odată
sufletul !
– Să-și vadă sufletul spui, Sfinte Petre ?
– Da, Doamne, să-ți poată vedea sufletul, așa cum
vedem noi plopul cel de-acolo !
– Bine, Sfinte Petre, a răspuns Dumnezeu, privind
gânditor la satul din vale.
Iar după o vreme, în neamul acela de oameni s-a
născut Mihai Eminescu.”
Geo Bogza
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu