Treptat
ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de
informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul
politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al
căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al
partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru
care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.
Zoe Dumitrescu
Buşulenga
Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil.
Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în
lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic.
Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om
puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi
mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ
pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist
de excepţie, un vizionar, un reformator.
Eminescu a fost
declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul
României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care
renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi
se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi
principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor.
Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel
mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales
prin faptul că plănuia
să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului
francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a
Daciei mari.
„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este
mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena
mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23
iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.
Carp se afla la Viena pentru a stabili
ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria,
Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie
1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce
context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”,
scrie el.
„În primul rând, ca România să se
orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea
să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal.
Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic
vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau
asupriţi. Or,
tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea
Ardealului. Ioan
Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884.
În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era
deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. «Directiva de sus» s-a
reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai
Eminescu este unul dintre ele.”
Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în
care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile
diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von
Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu
războiul. La Bucureşti
au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii
care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa
Eminescu.
Este închis ziarul L’Independance
Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară . La fel şi
Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma
unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare.
Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de
ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre
ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi
Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la
L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în
personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia
se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.
De ce era atât de incomod Eminescu?
Privită în acest context, nebunia lui
Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai
poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii
trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi
importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub
control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp
şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de
externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la
Viena, unde Grădişteanu
îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese
dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui
Eminescu, Doina.
Judecând după măsurile luate împotriva
lui, Eminescu era
cel mai incomod.Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun
chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe
organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul
(care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună,
Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări,
nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia
şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau
infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la
Societatea Carpaţii.
La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi
trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă
informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs,
o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat
despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu
Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut
propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română,
care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui,să fie puşi să acţioneze în timpul
vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei
Dacii Mari.”
Această notă a dus în final la
desfiinţarea Societăţii Carpaţi.
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu
atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile
sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian
naţional.
În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi
grasele comisioane pe
care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile
europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă
campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru
marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui
Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina.
Acest eveniment naţional deranjase foarte
mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zilei în care avea să fie dus cu
forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a
jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării
dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul
Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.
Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la
primele ore ale dimineţii
Varianta cea mai des vehiculată despre
cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile,
Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să
se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke
Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu,
cerându-i să o scape de Eminescu.
Maiorescu ia o măsură de
excepţie – în
loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de
„nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii
Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea
imediată a lui Eminescu. A
doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere
direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa
cum ar fi fost firesc.
Întors acasă, se pomeneşte însă cu
Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi
apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre
incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut
într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia
făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la
internare.
„Numai, de s-ar face asta fără greutate”
scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce
petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi.
Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu
îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi
făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de
lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala
abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene
Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al
drepturilor omului.Orchestratorii monstruosului complot sunt
nevoiţi să îşi schimbe planul.
Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare
La Capşa, Eminescu este abordat de
Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi
început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos
un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate
aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie!
Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună
la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe
drumul de întoarcere, Ventura
îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere
şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi
membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu
ei o cămaşă de
forţă. Intră
în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul
Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.
Scena cu pistolul de la Capşa
şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă
ale tezei nebuniei sale. Ele
sunt relatate însă doar
de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga
şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va
fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în
Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.
Povestea lui Grigore Ventura
nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura
susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul
martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori
numele său nu apare deloc.Ventura susţine că el este cel care a alertat
Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de
domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia
dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră
prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decâtVentura, care a avut rolul de a-l
intercepta pe Eminescu şi
a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi
dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu
căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a
crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.
Celălalt martor al acestei
scene, doamna
Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost
persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale
publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi
trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege,
ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era
plecat de câteva zile la Sinaia.
În procesul verbal întocmit de Poliţie nu
se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile
Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe
dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu
si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de
la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu
se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun
cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică
bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva
compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici.Poliţia
nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea
lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că
Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza
nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage
suspiciuni.
Omorât lent prin otrăvire cu mercur
De la Băile Mitraşevschi Eminescu este
dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă
într-o legumă. Niciun
alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile
pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,
Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie
lui I.. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii
termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu
au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora
14).
În noiembrie 1883, la insistenţele unor
prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena.
Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din
Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se
că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.
Eminescu ştia foarte bine ce i se
înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă
în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la
replică. Într-o
scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit
prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice
fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille,
într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă.
Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa
mea de picioare, nu am absolut nimic .. Un mic dementi (dezminţire) în organul
(ziarul) dumitale n-ar strica..”
Timp de mai bine de o lună,
medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă
Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl
readucă în ţară , cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner,
îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are
locul printre bolnavii psihic. Fişele
de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un
mod misterios, pentru
a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.
Tot Maiorescu aranjează ca
Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere,
chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea
să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de
capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la
Bucureşti, la Maiorescu… Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat
acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi
reia toată munca de la zero. Maiorescu
este de neînduplecat.
Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul
de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu,
pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost
„internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie
1886 până în aprilie 1887. Gardienii
aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”.
Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o
mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.
Acesta este cel care îi va
pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital
matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul
conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu
trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii.
Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele
doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care
să intre în analele medicinii. Contrar
tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi
total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra
doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.
Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait
Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din
corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl
completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut
încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n.
în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al
narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade
de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice.. ”
De-abia în 1888, Veronica
Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în
sfârşit la Bucureşti. Aici
reîncepe să publice şi, în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în
România liberă, este internat cu forţa tot la dr… Şuţu, unde va şi muri.
La moartea sa, produsă din
câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu
nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi
dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la
gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi
nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare
semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale
a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.
Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria
Eminescu a fost etichetat
drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui,
reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative?
De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă,
cenzurată? De ce
în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala
sa activitate a fost cea de ziarist?
Din cele 16 volume ale Operei sale,
editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci
conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883
şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa
declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite,
întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de
pâine”.
„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica
naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne” scrie Theodor
Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu
grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind
interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi.
Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a
preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune
se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este
un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului
român. Neîntâmplător, Gh… Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian
asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate,
statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a
propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru
asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale.
”
Au existat tentative ca Eminescu să fie
înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu
lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită
Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor
francmasoneriei, care
masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale.
„O organizare între români”,
scria el. „Pretutindea
oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie
încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei
Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor,
emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”
Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu
că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către
elaborarea unei filosofii practice,vizând
scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar
consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de
instituţii străine.”
Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”
Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”
Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de
la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea
asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul
lui…. Tot, tot este un şir neîntrerupt de
martiri.” Eminescu
a fost unul dintre ei.
„Or
să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare .. . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . .. . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. … . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
(Mihai
Eminescu, Scrisoarea I, 1881)
Bibliografie:
1.
Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu: “Boala şi moartea lui Eminescu,Criterion, 2007″
Autor:
Mircea Pușcașu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu