Socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai
importantă voce poetică din literatura română.
Receptiv la marile romantisme europene de secol
XVIII și XIX, cunoscute în literatura de specialitate sub numele High
Romanticism, Romantism înalt, poetul și-a asimilat viziunile poetice
occidentale, unii critici observînd malițios cum că creația sa ar aparține unui
Romantism relativ întârziat, poetul fiind ușor desincronizat față de Occident,
care străbătea în acei ani tranziția către Modernism. În momentul în care Mihai
Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul
pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i
construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de
teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare,
numit într-o poezie postumă, Cărțile, „prieten drag al sufletului meu",
nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor
depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma
Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul
avea o bună educație filozofică, opera sa poetică a fost influențată de marile
sisteme filozofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la
Platon și de marile sisteme de gândire ale Romantismului, în special de
tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, de
idealismul lui Fichte și Schelling sau de categoriile din tratatele lui
Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului său Critica
rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia
doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat
până la urmă, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conținut filozofic al
operei sale Constantin Noica, un cunoscut eseist și filosof român din perioada
interbelică și apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate omul deplin al
culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai Eminescu era
influențat de mari creatori romantici germani, de Novalis, de la care a preluat
motivul „florii albastre", de Goethe sau Lenau și de alți mari prozatori
germani, de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era interesat și de
filosofia indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din
incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi text indian, și i-a recomandat
amicului său Ioan Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe fragmente din
cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au
păstrat în caietele rămase de la poet și sunt studiate de specialiștii în opera
sa, denumiți în mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat
cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală
etc.
A fost influențat de teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a stat la
rădăcina prozei sale neterminate Avatarii faraonului Tla, și de Cartea Morților
din mitologia egipteană, cunoștea și utiliza figuri mitologice din mai multe
culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau Ortodoxism. În
peregrinările sale a adunat o însemnată bibliotecă de cărți vechi, în alfabet
chirilic, de cărți populare, cu care dorea să alcătuiască o chrestomație a
culturii nostre străvechi, după moartea sa ele au intrat în arhiva Academiei
Române și au fost utlizate de C.Chițimia sau de Moses Gaster. Creația populară
a constituit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris multe
poeme în metrica poeziei populare, a cules cîntece de petrecere sau basme,
cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice sau fantastice. Luceafărul,
poemul său cel mai cunoscut, o quintesență a temelor și motivelor eminesciene,
a fost inspirat de o creație folclorică, de basmul popular „Fata în grădina de
aur", publicat de Richard Kunisch, un călător prin Țările Române, mai
exact prin Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creații într-o carte
de-a sa de călătorie, editată în limba germană în 1861.
Ca publicist, Eminescu a fost ”un copil a
veacului”, în sensul cunoașterii profunde și asumării problemelor pe care
istoria le punea în fața neamului românesc: consolidarea unirii, cucerirea
independenței, situația economică și socială a țării, a țărănimii în special,
probleme juridice, cele de politică externă, situația românilor din
Transilvania.
Nu i-a iertat, ca jurnalist, pe cei care nu erau
la înălțimea pozițiilor politice pe care le dețineau. Celor care îi reproșau că
este prea dur el le răspundea cam așa : Ticălosului nu poți să-i spui că este
altfel decât este, adică ticălos.
Multe s-au spus despre Eminescu dar cel mai
frumos, mai profund despre el, chiar el însuși a vorbit. Era conștient de
valoarea sa, de geniul său și iubea poporul din care s-a născut. Pe marginea
unuia dintre manuscrisele sale se găsește următorul fragment: ,,Dumnezeul
geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de
amar.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu