Un discurs emoționant al lui Steve Jobs

Sunt onorat să fiu cu voi astăzi, în ziua plecării voastre de la una dintre cele mai bune universităţi din lume. Eu n-am absolvit niciodată facultatea. Adevărul fie spus, acum e momentul în care m-am apropiat cel mai mult de o absolvire. Şi vreau să vă spun astăzi trei poveşti din viaţa mea. Atât. Nu cuvinte mari. Doar trei povești.

Prima poveste este despre unirea unor puncte.
Am renunţat la Facultatea Reed după doar 6 luni, dar am stat aproape de facultate pentru înca 18 luni înainte să o părăsesc definitiv. De ce am renunţat?
Totul a început înainte ca eu să mă fi născut. Mama mea biologică era tânără, absolventă necăsătorită de liceu, aşa că s-a hotărât să mă dea spre adopţie. Şi a simţit foarte tare nevoia să mă încredinţeze unor absolvenţi de facultate, aşa încât lucrurile păreau stabilite dinainte pentru mine să fiu adoptat la naştere de un avocat şi soţia lui. Numai că atunci când am apărut pe lume, ei s-au răzgândit şi au considerat că-şi doresc o fetiţă.

Aşa că parinţii mei, care erau pe o lista de aşteptare, au primit un telefon în  mijlocul noptţi prin care erau întrebaţi: “Avem un băieţel care poate fi adoptat. IÎ doriţi?”. Au spus “Bineînţeles”. Mama mea biologică a aflat mai târziu că mama adoptiva nu absolvise niciodată facultatea şi  că tatăl meu adoptiv nu absolvise liceul. Aşa că a refuzat să semneze actele de adopţie. S-a răzgândit doar câteva luni mai târziu, când părinţii mei adoptivi i-au promis că o să mă trimită la facultate.

Şi, 17 ani mai târziu, chiar m-au trimis. Dar am ales în mod naiv o facultate care era aproape la fel de scumpă ca şi Stanford şi toate economiile părinţilor mei s-au evaporat pe plata studiilor mele. Dupa 6 luni, n-am mai văzut valoare în acele studii. N-aveam nicio idee despre ce să fac cu viaţa mea şi nicio idee despre cum m-ar putea ajuta facultatea în viaţă. Şi m-am văzut la facultate, cheltuind totţ banii pe care părinţii mei îi strânseseră în toata viaţa lor. Aşa că m-am hotărât  să renunţ sţ să am încredere că până la urmă toate lucrurile se vor dovedi a fi ok. Eram cam speriat la acea vreme, dar privind înapoi îmi dau seama ca a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în toata viaţa mea. Minutul în care am renunţat m-a ajutat să nu mai merg la cursurile care nu mă interesau şi să merg la cele care mi se păreau utile.

N-a fost chiar totul romantic. N-aveam o camera în care să dorm, aşa că dormeam pe podeaua camerelor prietenilor. Am returnat sticle de Cola pentru cei 5 cenţi pe care îi  primeai înapoi pentru returnarea unei sticle. Şi am mers în fiecare duminică seara cei 7 kilometri până în partea cealalta a oraşului, doar pentru a beneficia de o masa gratuită la Templul Hare Krishna. Mi-a plăcut la nebunie. Şi toate lucrurile acelea care mi-au stârnit curiozitatea şi intuiţia s-au dovedit a fi nepreţuite în viitor. Să  vă dau un exemplu.

Facultatea Reed avea la acea vreme cel mai bun curs de caligrafie din SUA. În tot campusul, orice poster, orice titlu şi orice indicator erau superb caligrafiate. Pentru că renunţasem şi nu mai eram obligat să merg la cursurile normale, am decis să merg la cursul de caligrafie şi  să învăţ cum să scriu frumos. Am învăţat despre tipurile de fonturi, despre varierea cantităţii de spaţiu dintre mai multe combinaţii de litere, despre ce face caligrafia să fie o artă. Era frumos, demn de ţinut minte, subtil artistic într-un mod în care ştiinţa nu poate explica. Şi am găsit acest lucru fascinant.

Bineînţeles că, la acea vreme, cursul în sine nu avea niciun fel de aplicaţie practică în viaţa mea. Dar 10 ani mai târziu, când am dezvoltat primul Machintosh, mi-am amintit toate acele lucruri. Şi le-am integrat în  Mac. A fost primul computer care a folosit fonturi extraordinare. Dacă n-aş fi renunţat la celelalte cursuri şi dacă nu aş fi avut astfel timp să merg la cursul de caligrafie, Mac-ul n-ar fi avut niciodată mai multe tipuri de fonturi şi un scris atât de bine proporţionat. Şi  din moment ce Windows doar a copiat Mac-ul, e foarte probabil că niciun fel de computer să nu fi avut astfel de fonturi. Dacă n-aş fi renunţat, n-aş fi făcut niciodata cursul de caligrafie, poate computerele personale n-ar fi avut fonturi atât de frumoase ca acum. Bineînţeles că la acel moment, tânar fiind, era imposibil să unesc punctele. Dar câţiva ani mai târziu, imaginea a fost cu mult mai clară.
Asa ca, nu poti uni punctele daca privesti in viitor. Poti sa le unesti doar daca te uiti inapoi in viata ta. Aşa că trebuie doar să ai încredere că punctele se vor uni cumva în viitor. Trebuie să ai încredere în ceva – instinctul tău, destinul tău, viaţa ta, karma, orice altceva. Abordarea asta nu m-a lăsat niciodată baltă şi a făcut diferenţa în toată viaţa mea.

A doua poveste este despre dragoste şi pierderi.
Am fost norocos să aflu ce îmi place să fac tânar fiind. Woz (Steve Wozniak) şi cu mine am început povestea Apple în garajul părinţilor mei când aveam 20 de ani. Am muncit din greu şi în 10 ani Apple a ajuns să crească de la un garaj în  care munceam noi doi la o companie care valora 2 miliarde de dolari şi avea 4.000 de angajaţi. Tocmai ne lansasem cea mai noua creatie (computerul Machintosh), iar eu tocmai împlineam 30 de ani. Apoi am fost concediat. Cum poţi fi concediat de la o companie pe care tu ai înfiinţat-o? Ei bine, pe masura ce Apple a crescut, am angajat pe cineva, despre care credeam că are talentul să conducă Apple alături de mine, iar pentru primul an lucrurile au mers bine. Apoi viziunile noastre despre viitor au început să fie divergente, aşa că el a pus piciorul în  prag. Şi atunci când a făcut-o, Consiliul nostru Director a stat alături de el. Aşa că, la 30 de ani, am fost dat afara de la Apple. Şi a fost o poveste publica. Singurul lucru care contase în toată viaţa mea de adult se dusese pe apa sâmbetei. Şi eu eram devastat.

Câteva luni n-am ştiut ce să fac. Am aflat că dezamăgisem o întreagă generaţie de antreprenori, că scăpasem bastonul de mareşal tocmai atunci când eram foarte aproape să-l primesc. M-am întâlnit cu David Packard şi Bob Noycesi, am încercat să mă scuz pentru că o dădusem în  bară atât de urât. Eram un eşec public şi toate gândurile mele îmi spuneam să fug din Vale (Sillicon Valley). Dar, încet-încet, a început să mă cuprindă un nou gând. Încă îmi placea ce fac. Şi  întâmplarea de la Apple nu schimbase lucrurile foarte mult. Eram respins, dar eram încă îndrăgostit. Aşa că am decis să o iau de la capăt.

N-am văzut atunci, dar s-a dovedit că a fi concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Povara pe care o porţi atunci când ai succes a fost înlocuită cu uşurarea pe care o simţi când o iei din nou de la capăt, mai puţin sigur de ce o să ţi  se întâmple. M-am eliberat de stres şi  am avut astfel şansa să intru într-una dintre cele mai creative perioade din viaţa mea.

În timpul următorilor cinci ani, am pornit o companie numită NeXT, o alta companie numită Pixar şi  m-am îndrăgostit de o femeie extraordinara, care a devenit soţia mea. Pixar a creat Toy Story şi  este astăzi (in 2005) una dintre cele mai de succes întreprinderi de animaţie din lume. Într-o schimbare remarcabilă a sorţii, Apple a cumpărat NeXT, eu m-am întors la Apple şi  tehnologia pe care o dezvoltasem la NeXT a stat la baza renaşterii Apple. Iar Laurene şi  cu mine avem o familie frumoasaă împreună.

Sunt foarte sigur că  nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat, dacă n-aş  fi fost concediat de la Apple. A fost un medicament greu de înghiţit, dar cred că pacientul avea nevoie de el. Uneori viaţa   te loveşte în cap cu o cărămida. Nu-ţi pierde încrederea. Sunt convins că singurul lucru care m-a ajutat să-mi pastrez direcţia a fost faptul că îmi placea ce fac.
Trebuie să gaseşti lucrurile care-ţi plac. Şi asta e valabil atât pentru munca ta, cât şi pentru partenerul tău de viaţa. Munca ta o să-ţi umple o parte însemnată din viaţa şi  singurul mod  în care vei fi cu adevărat satisfăcut este să crezi că faci o munca extraordinara. Şi  singurul mod în  care poţi  face o muncă  extraordinară  este să-ţi placă ce faci. Dacă n-ai reuşit încă, continua căutarea. Nu te mulţumi cu puţin. Aşa cum e şi cu partenerul de viaţă, vei şti atunci când l-ai întâlnit. Şi, la fel ca în  orice altă relaţie extraordinara, lucrurile vor merge din ce în ce mai bine pe măsură ce trec anii. Aşa că nu te opri din căutare. Nu te mulţumi cu puţin.

A treia poveste este despre moarte.
Când aveam 17 ani, am citit un text care spunea ceva de genul: “Dacă  trăieşti fiecare zi ca şi  cum ar fi ultima din viaţa ta, la un moment dat vei avea dreptate”. Citatul m-a impresionat şi de atunci, pentru cei 33 de ani care au trecut, m-am uitat în oglinda în fiecare dimineaţă şi  m-am întrebat: “Dacă astăzi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ce fac astăzi?”. Şi atunci când răspunsul a fost “Nu” pentru mai multe zile la rând, am ştiut că trebuie să schimb ceva.

Ideea ca în curând o să mor a fost cea care m-a ajutat să fac cele mai importante alegeri în  viaţa mea. Pentru că  aproape orice – toate aşteptările noastre, tot orgoliul, toate fricile referitoare la eşec – toate aceste lucruri pălesc în faţa morţii, lăsând afară singurul lucru care este cu adevărat important. Ideea ca o să mori este cel mai bun mod în care poti evita capcana fricii că ai ceva de pierdut. Eşti deja dezbrăcat. Şi nu există niciun motiv pentru care să  nu-ţi urmezi inima.

Cu aproape un an în  urmă, am fost diagnosticat cu cancer. Am facut un CT la 7.30 dimineaţa  şi   a arătat în mod clar o tumoră în pancreasul meu. Habar n-aveam ce e un pancreas la acea vreme. Doctorii mi-au spus că acest tip de cancer e aproape sigur incurabil şi  că n-ar trebui să mă aştept la mai mult de 3 până la 6 luni de viaţă. Doctorii mei m-au sfătuit să merg acasă şi să-mi pun lucrurile  în ordine, un fel de a spune că ar trebui să mă pregătesc pentru moarte. Şi  eşti pus în  situaţia în  care încerci să le spui copiilor tăi, în doar câteva luni, toate lucrurile pe care ai fi vrut să le spui în  ultimii 10 ani. Şi eşti forţat să  te asiguri că toate lucrurile sunt puse în  ordine astfel încât să fie cât de simplu se poate pentru familia ta în viitor. Eşti forţat să-ţi iei rămas bun.

Am trăit cu acel diagnostic toată ziua. Mai târziu, am făcut o biopsie, mi-au băgat un endoscop pe gât  până în stomac şi intestine, mi-au făcut o puncţie în pancreas şi mi-au luat câteva celule din tumoră. Am fost sedat, dar soţia mea, care era acolo, mi-a spus că, atunci când s-au uitat la celule sub microscop, doctorii s-au întristat pentru că se dovedea a fi o forma foarte rară de cancer pancreatic, incurabilă cu chirurgia clasică. Am făcut acea operaţie şi acum sunt bine.

Acest moment a fost cel care m-a apropiat cel mai tare de moarte şi sper să fie la fel sş pentru următorii ani. Faptul că am supravieţuit mă face să vă  spun cuvintele următoare cu ceva mai multă experienţă decât atunci când credeam că moartea e un concept pur intelectual.

Nimeni nu vrea să moară. Chiar şi oamenii care vor să meargă în  Rai nu vor să moară pentru a ajunge acolo. Şi, totuşi, moartea este singura direcţie clară spre care ne îndreptăm cu totţi. Nimeni nu poate scapa de moarte. Şi aşa trebuie să fie, pentru ca Moartea este în mod sigur cea mai bună invenţie a vieţii. Este agentul de schimbare al vieţii. Elimină vechiul pentru a face loc noului. Chiar acum, voi sunteţi noul, dar peste o vreme, nu departe de acest moment, veţi deveni încet-încet vechiul. Şi veţi fi eliminaţi. Scuze că sunt atât de dramatic, dar e adevărat.

Timpul vostru e limitat, aşa că nu vă pierdeţi vremea trăind viaţa altcuiva. Nu va înglobaţi în dogme – trăind cu rezultatul gândirii altor oameni. Nu lăsaţi zgomotul opiniilor altora să vă ascundă vocea voastră interioară. Şi cel mai important, trebuie să aveţi curajul să vă urmaţi inima sş intuiţia. Ele ştiu  deja ce vă doriţi cu adevarat să deveniţi. Toate celelalte lucruri sunt secundare.

Când eram tânăr, exista o publicatie uimitoare care se numea Catalogul Întregii Lumi. Un soi de biblie a generaţiei mele. A fost creată de un om pe nume Stewart Brand, nu departe de locul unde ne aflăm acum, şi el a adus-o la viaţă punându-i un strop de atingere poetica. Asta se întâmplă la începutul anilor 1960, înainte de apariţia computerelor şi a publishing-ului digital, aşa că revista era construită cu maşini de scris, foarfeci şi camere polaroid. Era un soi de Google în  formă printată, cu 35 de ani înainte să apară Google. Era idealist şi mustea de noţiuni extraordinare şi instrumente utile.

Stewart şi echipa lui au scos mai multe ediţii ale Catalogului, dupa care lucrurile au început să nu mai meargă bine, aşa că au fost nevoiţi să scoată ultimul numar. Era la mijlocul anilor 70, iar eu aveam vârsta voastră. Pe ultima copertă a ultimului număr era o fotografie a unui drum de ţara în zori, genul de drum pe care te găseşti atunci când porneşti într-o aventură extraordinară. Sub poză erau cuvintele “Rămâi flămând. Rămâi naiv”. Ăsta era mesajul lor de adio. Rămâi Flămând. Rămâi Naiv. Şi eu mi-am dorit intotdeauna să rămân aşa. Iar astăzi, când voi absolviţi şi  începeţi o viaţă  nouaă vă doresc asta şi vouă.

Rămâneţi flămânzi. Rămâneţi naivi.
Mulţumesc mult.

ULTIMILE CUVINTE ÎNAINTE DE MOARTE AU FOST:
“Love is like a puzzle, hard to piece together, but beautiful when all the right pieces are put together
- Dragostea este ca un puzzle: greu de asamblat, însă minunat atunci când toate piesele sunt aşezate cum trebuie”.