E 1 Decembrie 2012,
Ziua Naţională a României.
Spre deosebire de
anii trecuţi, la Satu Mare această zi a fost celebrată cu mult fast, fără ca
participanţii să-mi insufle sentimentul că ar fi uniţi în cuget şi simţiri.
Unire în cuget şi simţiri – iată un
ideal atât de greu de împlinit, iar istoria românilor ne arată că doar în
puţine momente fiii acestui pământ au realizat acea coeziune spirituală pe care
o numim atât de frumos Unire. Şi câtă nevoie este de această unire!
Mai ales în clipele grele, în momentele de cumpănă, în care tocmai
solidaritatea, coeziunea gândurilor, aspiraţiilor, simţămintelor, idealurilor,
poate să dea forţă unui popor.
Astăzi, mai mult ca oricând s-a făcut paradă cu sentimentele patriotice, ca şi când spiritul naţional românesc ar fi reînviat pe plaiul sătmărean. De nu i-aş
cunoaşte bine pe aceşti mari patrioţi români, unii chiar organizatori ai
manifestărilor, aş fi fost probabil cel mai fericit român, însă ştiu că ceea ce-i
uneşte este doar interesul de moment, nimic altceva.
Azi am auzit multă lume vorbind
despre Ziua Naţională. Unii dintre participanţi, cu tricolorul aninat pe
piept, grăiau cu emfază, înşirând cuvinte răsunătoare despre ţărişoara noastră.
Alţii au preferat să tacă şi să păstreze tricolorul în suflet.
Politicienii, atinşi de camerele video, priveau cu ochii înrouraţi de măreţia momentului
istoric prăznuit spre steagul ţării, ţinând mâna la piept ca nişte adevăraţi patrioţi,
însă ca prin minune s-au întors repede
la frământările lor meschine, la dezbinările, împărţirile, orgoliile mărunte de
zi cu zi.
De fapt, stând în expectativă, am observat cât de
departe suntem de dragostea de ţară, de valorile naţionale, de credinţă, de
semenii noştri… de tot! Chiar şi de noi înşine. Căci ceea ce ne caracterizează
din plin în aceste vremuri este tocmai… neunirea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu