Rugăciunea inimii

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul."

Aceasta rugaciune, cunoscuta în Ortodoxie ca rugaciunea inimii sau rugaciunea lui Iisus este unul din cele mai importante mijloacele de a ne curati inimile si de a ne apropia de Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o întreaga teologie si ne aseaza într-o relatie corecta cu Dumnezeu. Când spunem …

"Doamne…" înseamna ca-L recunoastem pe Iisus Hristos ca Împarat al universului si Stapân al nostru.

"Iisuse… " înseamna ca recunoastem ca Dumnezeu Întrupat, ca Unul care a luat natura noastra omeneasca pentru a ne da o natura Dumnezeiasca.

"Hristoase…" înseamna ca-L recunoastem ca Mântuitor, ca Unsul, Mesia care a venit în lume ca sa ne scape din starea de pacat si dusmanie cu Dumnezeu.

"Fiul lui Dumnezeu…" înseamna ca recunoastem Dumnezeirea Lui si relatia Lui cu Dumnezeu Tatal.

"miluieste-ma pe mine" înseamna ca ne apropiem de El cu umilinta, apelând nu la drepturile noastre,ci la îndurarea lui. Ne apropiem de El cu teama, dar si cu speranta, pentru ca El este un Dumnezeu îndurator si iubitor de oameni.

"pacatosul…" este recunoastere starii noastre de pacat, este atitudinea de pocainta si umilinta, recunoasterea ca nu ne apropiem de El prin meritele noastre, ci ca avem disperata nevoie de ajutor. 

"Rugăciunea este drumul despărţirii de lume şi de ideile ei, este drumul pe care călătorim la Dumnezeu.
Rugăciunea adevărată trebuie să tindă a ţine mintea nefurată de vreun gând, de vreo grijă.  Rugăciunea cu adevărat desăvârşită este rugăciunea curată, adică aceia pe care o face mintea când a ajuns la capacitatea de a alunga uşor şi pentru multă vreme orice gânduri în vreme ce se roagă. 

Rugăciunea e rugăciune curată prin faptul că nu mai are nici un obiect şi nu mai foloseşte nici un cuvânt, ci mintea adunată din toate este conştientă că se află faţă în faţă cu Dumnezeu care o priveşte dintr-o vecinătate invizibilă, iar acest fapt o umple de o bucurie până la lacrimi.

 Întrucât locul central şi intim în care s-a adunat mintea e tocmai inima, rugăciunea aceasta se mai numeşte şi rugăciunea inimii.   Inima în care s-a adunat mintea prin rugăciune nu este inima de carne (organul fiziologic cu acelaşi nume) ci sediul central al minţii, centrul omului, duhul lui, subiectul lui, omul total dinlăuntru, nu numai cel intelectual sau sentimental.
În genere ascetica răsăriteană recomandă două lucruri pentru ca mintea să ajungă la starea de rugăciune curată:
1. Ca mintea sau lucrarea minţii să se întoarcă de la lucrurile din afară înlăuntrul său "spre inima sa" părăsind orice obiect;
2. Să menţină în preocuparea ei numai câteva cuvinte adresate lui Isus: "Doamne Isuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul."
Când lucrarea minţii, obişnuită să se ocupe cu cele exterioare , şi-a recâştigat obişnuinţa de a se preocupa de Dumnezeu, când s-a întors deplin în interior, în inimă, atunci ea priveşte în şi prin ea pe Dumnezeu, fără să-l vadă în vreo imagine sau să-L cugete prin vreun concept, ci trăind prezenţa Lui direct sau simţindu-se în prezenţa Lui."