Statul liberal se întemeiază pe principiile libertăţii, ale iniţiativei private, ale competiţiei corecte şi ale garantării proprietăţii, permiţând într-un mod eficient aplicarea acestora în sensul sporirii bunăstării individuale şi al sustenabilităţii politicilor publice.
Opţiunea noastră este fără echivoc: stat de drept şi capitalism. Aceasta înseamnă respect faţă de principiile echilibrului şi controlului reciproc al puterilor în stat, ale apărării libertăţilor individuale, şi ale încurajării dezvoltării capitalului sub toate formele sale : uman, industrial, financiar, tehnologic, cultural ori funciar, în scopul creşterii bunăstării românilor.
Redimensionarea rolului statului, prin reducerea rolului său ca agent economic şi diminuarea ponderii sale decizionale precum şi întărirea rolului său ca garant al drepturilor constituţionale şi al bunei funcţionări a pieţelor constituie fundamentul opţiunilor noastre „Pentru o nouă economie”.
Într-o societate democratică, statul minimal trebuie să aibă trei funcţiuni principale: a) stabilirea cadrului legislativ şi supravegherea respectării acestuia; b) realocarea prin politici publice a impozitelor; c) siguranţa naţională.
Această definire, în acelaşi timp minimală şi optimală, a funcţiilor statului presupune o schimbare majoră de paradigmă în ce priveşte funcţionarea sa. Pornind de la ideea că, în gestionarea politicilor publice, statul social şi-a atins limitele, statul liberal decide să-şi îndeplinească funcţia publică într-o formulă partenerială, fie că e vorba de transferarea unor atribuţii către sectorul privat, fie că e vorba de menţinerea unor atribuţii în sectorul public, dar gestionarea acestora prin management privat. Această schimbare de paradigmă, cu incidenţă asupra unor arii vaste de cuprindere, de la gestionarea investiţiilor publice şi absorbţia fondurilor europene până la administrarea bugetelor sociale, are ca obiectiv responsabilizarea şi creşterea performanţei managementului precum şi reducerea drastică a corupţiei.
Statul liberal se sprijină pe cei cu iniţiativă, dispuşi să-şi asume riscuri, dispunând de forţa de a acumula şi de discernământul de a investi. Statul liberal se sprijină pe cei puternici, pe cei care reuşesc, pentru a-i putea sprijini pe cei vulnerabili. Societatea are câştigătorii săi, pe care îi respectăm, precum şi perdanţii săi, pe care trebuie să-i reintegrăm, dar nu trebuie să aibă privilegiaţii săi. Orice avere dobândită prin munca, prin inventivitate şi prin respectarea legii este legitimă.
Susţinerea spiritului întreprinzător presupune stabilitatea mediului economic. Sistemul fiscal trebuie să fie simplu şi stimulativ. Statul liberal asumă reducerea, în continuare, a nivelului general al impozitelor, indeosebi pentru reducerea costului muncii şi stimularea investiţiilor, în paralel cu îmbunătăţirea administrării fiscale.
Statul liberal aşază cetăţeanul în centrul politicilor sale. Omul este privit atât ca individ, egal cu toţi ceilalţi în jocul economic şi în faţa legii, dar şi ca persoană, cu unicitatea şi cu năzuinţele sale. În acest fel, statul liberal nu are numai o dimensiune economică, ci şi una morală. Dimensiunea etică a statului liberal se regăseşte atât în aplicarea principiilor economiei de piaţă, cât şi în respectarea libertăţii şi demnităţii persoanei.
Cetăţeanul nu mai este un obiect pasiv al politicilor statului. El este un participant activ, care are dreptul să decidă pentru sine şi să investească pentru propria sa protecţie şi bunăstare. România are nevoie de un sistem democratic în care cetăţenii să beneficieze de dreptul absolut de a alege deoarece numai aşa se pot proteja drepturile celei mai “mici” minorităţi care există: omul.
România trebuie să intre într-o nouă etapă a libertăţii economice în care rolul social al statului să fie împletit cu responsabilitatea individuală.
Această nouă cale va permite, în primul rând, reformarea sistemelor publice care astăzi sunt responsabile pentru haosul economic şi riscul social şi apoi, odată cu ieşirea din criză, va sta la baza procesului de reformulare a principalelor politici publice.
Statul de drept liberal nu duce la eliminarea dimensiunii sociale a statului. El reorientează atributele statului social astfel încât ocrotirea cetăţenilor vulnerabili să nu ducă la o atitudine de tutelă care să împiedice capacităţile de iniţiativă şi angajare individuală. Un stat paternalist nu este nici social şi cu atât mai puţin liberal. Liberalismul şi autoritatea statului nu sunt noţiuni incompatibile, ci se condiţionează reciproc. Binele public nu se stabileşte unilateral ci este rezultatul aspiraţiilor şi asumărilor individuale, puse în acord cu opţiunile pe termen lung ale statului.
Deşi începută acum două decenii, ofensiva pentru proprietate şi libertate economică nu s-a încheiat. Ba mai mult, după încheierea etapei retrospective, a restituirii şi acordării de reparaţii materiale pentru agresiunile săvârşite de regimul comunist împotriva proprietăţii şi fundamentarea unei noi etape a tranziţiei post-comuniste în care statul este dator să asigure condiţiile necesare consolidării şi dezvoltării proprietăţii private apare, tot mai vizibil, în contextul crizei marilor sisteme publice, nevoia fundamentării unei noi etape: de extindere a libertăţii economice în scopul reformării marilor sisteme publice .
Denumirea “Pentru o nouă economie” dată programului politic menit să promoveze statul liberal are semnificaţia sa. În deceniul care a trecut, România a trecut printr-un proces amplu de liberalizare, care i-a permis aderarea la Uniunea Europeană. Din păcate, însă, procesul de liberalizare nu a fost însoţit, în mod adecvat, de politici liberale în ceea ce priveşte performanţa economiei româneşti. Soluţiile de ieşire din criză sunt de esenţă liberală.
Evoluţia post-criză a României şi proiectarea politicilor publice în decada următoare trebuie să ducă la schimbarea paradigmei de dezvoltare caracterizată până acum doar prin liberalizare accelerată şi integrare în economiile europene.
S-a dovedit că doar liberalizarea circulaţiei persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, în absenţa politicilor liberale a făcut din economia României una vulnerabilă. După douăzeci de ani de tranziţie la capitalism, economia românească este mai mult o economie complementară decât una competitivă cu economiile statelor membre ale Uniunii Europene. În România, în prezent, funcţionează reglementările Pieţei Interne dar nu şi instrumentele Politicii de Coeziune care ar fi trebuit să compenseze deficitul de resurse cauzat de liberalizarea economiei cel puţin pe palierul accesului la bunurile publice. Or, statul român, la trei ani de la aderare, a devenit donator net la bugetul UE în contextul în care expunerea rapidă la competiţia europeană, a fost, de cele mai multe ori, un avantaj comunitar şi nu întotdeauna unul al consumatorului român. Pe de altă parte, libertatea de circulaţie a persoanelor nu este completată de accesul liber pe piaţa comunitară a forţei de muncă decât într-un interval de maximum şapte ani de la aderare ceea ce nu a împiedicat, însă, statele membre să dezvolte programe prin care au drenat forţa de muncă înalt calificată. Poziţia europeană a României trebuie să devină mult mai pragmatică altfel euro-optimismul cetăţenilor români va deveni în scurt timp, în cel mai bun caz, un scepticism cauzat de lipsa de orizont a beneficiilor politicilor europene în termenii nivelului de trai.
Programul PNL “ Pentru o nouă economie” îşi propune trei câmpuri largi de acţiune: reluarea creşterii economice pe o bază sustenabilă, reformarea marilor sisteme publice: educaţie, sănătate, protecţie socială, precum şi modernizarea administraţiei centrale şi locale.
Schimbarea paradigmei economice presupune şi o modificare radicală în ceea ce priveşte modalitatea de transpunere a acestor politici. Opinia potrivit căreia banul este principala resursă şi că totul trebuie cântărit numai prin prisma atragerii de resurse financiare este o prejudecată. Realitatea ultimilor ani a arătat că resursele financiare nu pot fi atrase ori atunci când sunt la îndemână nu pot fi cheltuite dacă ele nu sunt încadrate într-un spectru mai larg de resurse. Slaba capacitate de absorbţie a fondurilor europene a dovedit acest lucru.
Evoluţia lumii contemporane arată că resurse la fel de importante ca şi cele financiare sunt informaţia, comunicarea, timpul şi performanţa managerială.
România este o ţară necunoscută, din păcate, pentru români ca şi pentru cei care o guvernează. Lipsa unor informaţii corecte şi complete, în timp real, despre realităţile economice şi sociale afectează calitatea politicilor publice. Prima condiţie a ameliorării prestaţiei statului o constituie informatizarea tuturor sistemelor de evidenţă a persoanelor, bunurilor şi fluxurilor financiare.
Impactul favorabil al informatizării sistemelor publice va fi imens. În ceea ce priveşte administraţia fiscală, cunoaşterea în timp real a stării financiare a persoanelor şi a firmelor reduce drastic posibilitatea evaziunii fiscale şi canalizează prevenţia şi controlul exclusiv asupra zonelor de risc. În ceea ce priveşte condiţia persoanei, cunoaşterea situaţiei matrimoniale şi a apartenenţei familiale a persoanelor, precum şi a celorlalte aspecte legate de bugetul familial, de situaţia profesională ori de starea de sănătate sunt deosebit de utile în orientarea corectă a protecţiei sociale, a ameliorării raporturilor dintre persoană şi administraţie, a realizării contului de asigurări sociale etc. Informatizarea circulaţiei bunurilor elimină riscurile tranzacţiilor imobiliare, scurtează perioada obţinerii autorizării construcţiilor şi contribuie la garantarea proprietăţii.
Informatizarea sistemelor publice trebuie însoţită de o comunicare adecvată. Aceasta permite desfiinţarea unuia dintre instrumentele de tortură inventate de stat, anume ghişeul. Relaţia de comunicare între stat, mediu economic, societate civilă şi cetăţeni este garanţia eficienţei administrative şi a încrederii pe care statul trebuie să o inspire.
În paradigma statului liberal, performanţa managerială este un obiectiv fundamental. Ea trebuie să aibă în vedere atât ţinte clare şi o evaluare echilibrată a raportului dintre resurse şi obiective, cât şi o ordonare pe orizonturi de timp. Guvernarea trebuie înţeleasă ca un management al riscului. Aceasta presupune o evaluare cât mai amplă a posibilelor riscuri, anticiparea şi preîntîmpinarea lor, minimizarea riscurilor, atunci când ele nu pot fi evitate, precum şi distribuirea cât mai echitabilă între partenerii sociali a efectelor, în cazul producerii riscului. Cu cât o guvernare este mai performantă în ce priveşte managementul riscului, cu atât ea este mai dezinvoltă în angajarea unor perspective pe termene mai lungi. Performanţele şi statura unei guvernări se măsoară prin orizontul de timp al proiectelor şi aspiraţiilor sale.
Programul PNL „Pentru o nouă economie” are în vedere îmbinarea orizonturilor de timp pe o perioadă de două decenii. Ar fi o mare greşeală să subsumăm toate energiile şi strategiile în scopul ieşirii României din criza economică printr-o atitudine pompieristică.
România trebuie să folosească această perioadă de combatere a crizei economice nu doar pentru restabilirea echilibrului bugetar, dar mai cu seamă pentru luarea unor măsuri în sensul evoluţiei pe termen lung a ţării.
Altminteri, o reducere severă a cheltuielilor, fără discernământ, doar din disperarea de a nu risca incapacitatea de plată, fără a avea în vedere şi redimensionarea acestora, poate să fie deosebit de costisitoare pe termen mediu, căci poate distruge instituţii şi risipi resursa umană. Fireşte că o seamă de obiective îşi propun un termen mult mai scurt, în ceea ce priveşte însă, obiective ample, cum ar fi reformarea sistemului de asigurări sociale ori de asigurări de sănătate, ca şi consolidarea poziţiei României ca una dintre principalele zece puteri economice ale Uniunii Europene, orizontul de timp se situează în a doua jumătate a deceniului următor.
În acest context, timpul, ca resursă economică trebuie să fie o componentă a politicilor publice. Viziunea ce ţine seama de timp ca resursă nu este doar de natură economică. Ea are conotaţii ce ţin de nivelul mentalităţilor, de nivelul oportunităţilor oferite de societate, de înţelegerea corectă a libertăţii. De modul în care timpul este fructificat depinde, în bună măsură, natura şi evoluţia unei societăţi. Valoarea economică a timpului este direct proporţională cu caracterul competitiv al unei societăţi. Cu cât o societate este mai egalitaristă, cu atât timpul e mai lipsit de valoare economică. Cu cât este mai competitivă, cu atât timpul e mai plin de înţelesuri economice. Timpul nu poate fi multiplicat, dar poate fi economisit. În peisajul programului „Pentru o nouă economie” economisirea timpului devine o componentă a bunei guvernări.
Această viziune novatoare în ceea ce priveşte prioritizarea resurselor are un corespondent imediat în planul strategic.
Informaţia, comunicarea, utilizarea eficientă a timpului şi performanţele manageriale au ca punct de plecare modernizarea de ansamblu a infrastructurii. Una dintre diferenţele majore dintre statul liberal şi statul social cu care ne-am obişnuit o constituie locul pe care strategiile pe termen lung îl acordă infrastructurii. Este o abordare calitativă, complexă ce are în vedere nu numai infrastructura rutieră, navală sau aviatică, dar şi infrastructura informatică pe care am evocat-o deja, infrastructura subterană, alcatuită din sistemele de alimentare cu apă şi canalizare, infrastructura de transport şi distribuţie a combustibililor şi a energiei electrice, infrastructura bancară, infrastructura de comunicaţii, infrastructura sistemelor publice de educaţie şi sănătate etc.
Chiar dacă responsabilitatea nu este integral a statului, el poate, prin intermediul politicilor publice – ajutor de stat, parteneriat public-privat, utilizarea managementului privat, angajarea creditării externe şi utilizarea fondurilor nerambursabile – să înlesnească procesul de modernizare a infrastructurii. Investiţiile în infrastructură constituie un amplu proiect ce trebuie elaborat cât mai devreme, pe orizonturi de timp şi pe o evaluare onestă a resurselor. Acest proiect trebuie asumat de întreaga societate ca un important angajament naţional.
Înţelegerea corectă şi complexă a acestor resurse ameliorează şi atitudinea faţă de mediul de afaceri. Informatizarea fluxurilor financiare permite o corectă administrare fiscală şi reducerea economiei subterane. Accesul facil şi exhaustiv la informaţii elimină necesitatea unui număr mare de autorizaţii precum şi excesul birocratic. O bună comunicare permite îndeplinirea procedurilor administrative pe suport digital. Întelegerea timpului ca resursă conduce la simplificarea procedurilor de autorizare şi funcţionare a firmelor precum şi de onorare a îndatoririlor fiscale. Mediul economic devine mai simplu de parcurs şi mai eficient de administrat din punct de vedere fiscal.
O bună cunoaştere a mediului economic, prin toate aceste mijloace, poate localiza corect blocajele din economie, una dintre marile probleme ale economiei româneşti de azi, şi poate sugera căile de eliminare a lor. Ceea ce trebuie să asume o bună guvernare este că statul însuşi să nu fie generator de blocaj. Aceasta presupune onorarea la termen a obligaţiilor către furnizori, returnarea promptă a TVA, derularea rapidă şi corectă a achiziţiilor publice şi aşezarea statului şi a celorlalţi participanţi la mecanismul economic pe poziţii de egalitate.
O caracteristică a statului liberal este aceea că administraţia nu constituie un factor de risc pentru economie, statul este parte a jocului economic şi se supune aceloraşi reguli.
Modul în care s-a dezvoltat mediul de afaceri din România, prin trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă, a facut ca, din lipsa unor resurse interne, cea mai mare parte a capitalului privat să fie de provenienţă străină. Capitalul românesc reprezintă sub 10% din totalul capitalului privat, ceea ce creează dificultăţi, în momente în care e nevoie de solidaritate şi strategii concertate între Guvern, sistemul bancar şi mediul de afaceri. Amploarea crizei economice din România este expresia elocventă a acestei vulnerabilităţi.
Statul liberal nu poate fi compatibil decât cu o societate a libertăţii economice. Programul liberal „Pentru o nouă economie” acordă un loc important dezvoltării capitalului autohton. Investiţiile străine, directe sau de portofoliu, sunt extrem de necesare României. Ele aduc nu numai resurse financiare, dar şi performanţe manageriale. De aceea guvernarea, înţeleasă ca un management al riscului, trebuie să ducă la reducerea riscului de ţară. Trebuie, prin toate mijloacele, să creăm un mediu economic ospitalier şi să deschidem economia românească spre fluxurile economice internaţionale. În acelaşi timp, însă, considerăm că investiţiile străine pot fi benefice interesului naţional în măsura în care intră în competiţie cu capitalul autohton consolidat.
Capitalul românesc este cel care conferă stabilitate economică şi socială României.
Există o seamă de prejudecăţi ale tranziţiei de care trebuie să ne dezbarăm. Una dintre ele se referă la conceptul de industrializare. Opţiunea pentru reindustrializarea României trebuie asumată. Din cauza inexistenţei unei concepţii privind dezvoltarea industrială a ţării, aceasta s-a restrâns, unele industrii, cum ar fi industria zahărului ori industria sticlei, aproape au dispărut, iar altele, din cauza modului incoerent în care a fost condusă privatizarea, sunt dependente masiv de importuri ori sunt captive într-un fel de colonialism economic, cum este industria de lohn.
De data aceasta este vorba nu de o industrializare forţată, ci de un proces care să ia în calcul resursele României, conexiunile pe orizontală, structura pieţei forţei de muncă şi a cererii de consum. Cuvântul cheie este în acest caz competitivitatea.
Aceasta presupune creşterea ponderii proiectelor orientate către creşterea competitivităţii în programele cu finanţare internă şi comunitară precum şi sprijinirea industriilor intensive în tehnologie şi a investiţiilor intangibile. Evaluarea competitivităţii ramurilor industriale relevante şi iniţierea de măsuri orizontale pentru incurajarea acestora trebuie să fie o preocupare permanentă a actului de guvernare.
În acest context, de o maximă importanţă este industrializarea în domeniul agriculturii. În acest fel se poate răspunde la cel puţin trei dintre marile probleme ale agriculturii româneşti. Cea dintâi este aceea a fragilităţii pieţei produselor agricole. Cea de-a doua se referă la suprapunerea proprietăţii cu managementul, ceea ce face ca agricultura românească să fie o agricultură de subzistenţă, unde ţăranul român este mai degrabă grădinar decât fermier. Separarea proprietăţii de management şi dezvoltarea fermelor agricole este un pas necesar în modernizarea agriculturii româneşti. În al treilea rând, industrializarea satului românesc şi o mai bună conectare a agriculturii la industrie va duce la fiscalizarea sectorului agricol şi utilizarea forţei de muncă latente din mediul rural.
Un alt concept de care nu trebuie să ne temem este asocierea. Încurajarea formelor de asociere este obligatorie în condiţiile în care dorim să scoatem sectorul agricol din starea de izolare şi din condiţiile arhaice în care funcţionează. Asocierea proprietarilor de terenuri, fie că e vorba de activitatea de producţie, ori de cea de aprovizionare sau de desfacere a produselor, este singura modalitate care poate scoate agricultura din starea de economie naturală.
Agricultura românească trebuie să se dechidă către industrie şi către piaţă. Iar deschiderea către piaţă presupune organizarea agriculturii pe baze capitaliste. Acest lucru nu exclude utilizarea subvenţiilor pentru încurajarea şi orientarea producţiei agricole.
La aceasta trebuie să se adauge refacerea sistemelor de irigaţii şi crearea unui sistem de finanţare a agriculturii care să aibă ca verigă intermediară camerele de comerţ agricole, constituite prin transferarea către sectorul privat a actualelor direcţii agricole judeţene. Pe de altă parte marketizarea agriculturii şi conectarea ei la sectorul industrial vor avea efecte considerabile asupra ocupării, asupra reducerii deficitului comercial şi, mai ales, asupra veniturilor bugetare.
Modernizarea marilor sisteme publice are în vedere, în primul rând, consolidarea bugetară. Aceasta înseamnă, pe de o parte, realizarea echilibrului bugetar, iar, pe de altă parte, asigurarea suportului financiar pentru funcţionarea celorlalte sisteme publice.
În ceea ce priveşte politica fiscală, ea se va derula în strânsă legatură cu administrarea fiscală. Politica fiscală trebuie să fie stabilă şi flexibilă.
Statul liberal optează pentru o politică de reducere şi de simplificare a fiscalităţii.
PNL şi-a asumat răspunderea faţă de mediul privat de a promova şi susţine adoptarea unui nou set de măsuri fiscale care să asigure atât un mediu stimulativ şi nediscriminatoriu, cât şi îmbunătăţirea transparenţei, stabilităţii şi predictibilităţii politicii fiscale. În acelaşi timp PNL îşi asumă responsabilitatea ca în ceea ce priveşte impozitarea veniturilor, ea va fi nuanţată prin introducerea unor sisteme de deductibilităţi care să protejeze categoriile de salariaţi cu venituri mai mici dar să încurajeze, în acelaşi timp, un comportament economic din partea contribuabililor.
Mediul de afaceri din România are nevoie de libertate economică şi fiscalitate prietenoasă pentru întreprinzători şi forţa de muncă, pentru angajator şi angajaţi. Filosofia finanţelor publice este, în prezent, în flagrantă contradicţie cu principiile dezvoltării economice sănătoase. România are nevoie de schimbarea fundamentală a filosofiei fiscale. În loc să acoperim găurile bugetare prin impozite tot mai mari, trebuie stimulată activitatea celor care sunt performanţi şi asteaptă de la stat un semnal pozitiv.
Pe lângă componenta anticriză, obiectivul strategic al reformei fiscale vizează, în acelaşi timp, transformarea României într-un mediu atractiv din punct de vedere fiscal şi al prosperităţii în Uniunea Europeană. Aceasta este singura cale prin care putem accelera acumularea de capital, creşterea investiţiilor, crearea de noi locuri de muncă şi ridicarea nivelului de viaţă al românilor.
Pentru a fi asigurată această tendinţă, politica fiscală trebuie să fie însoţită de un set cuprinzător de politici după cum urmează: arhitectura instituţională trebuie să tindă către statul minimal, conformarea voluntară trebuie să crească la peste 90%, ponderea economiei fiscalizate trebuie să sporească în dauna economiei naturale şi a economiei subterane, fluxurile financiare precum şi administrarea lor trebuie integral informatizate, eficienţa politicilor publice trebuie să se amelioreze.
Opţiunea noastră este îndreptată, în principal, pe reducerea impozitării directe. Atingerea obiectivelor de mai sus ar putea să permită îndeplinirea simultană a două opţiuni de politică fiscal-bugetară: pe de o parte sporirea veniturilor bugetare, ca pondere în PIB, pe de altă parte reducerea fiscalităţii.
Atingerea unui nivel de cel putin 90% în ceea ce priveşte conformarea voluntară, însoţită de întregul set de politici amintite mai sus, poate conduce la reducerea contribuţiilor de asigurări sociale cu până la 10 puncte procentuale şi continuarea scăderii cotei unice până la 10%. Odată cu reducerea deficitului bugetar, TVA ar putea să se reîntoarcă la nivelul iniţial, de 19%.
Partidul Naţional Liberal îşi menţine opţiunea pentru cota unică de impozitare datorită viabilităţii soluţiei în această perioadă de tranziţie. Cota unică de impozitare a asigurat suportul fiscal al creşterii economice din perioada 2005 – 2008 şi a permis creşterea veniturilor bugetare ca pondere în PIB.
Una dintre schimbările majore de paradigmă ale statului liberal, în raport cu tentativele de stat social încercate până în prezent, va fi aceea privind rolul activ al individului, ca actor al politicilor publice. Din obiect pasiv, el va putea, la nivelul său de responsabilitate, să fie generator al acestor tipuri de politici. În ceea ce priveşte politica bugetar-fiscală, conceptul de buget trebuie extins, atât la nivelul mentalităţilor dar şi la nivelul administrării, până la nivelul familiei.
Familia trebuie să devină un vector economic. Aceasta presupune, desigur, existenţa unui anumit nivel de venituri care să permită, dincolo de cheltuielile obligatorii privind întreţinerea locuinţei şi subzistenţa, manifestarea unor opţiuni privind gestionarea propriului portofoliu. Forţa investiţională a sumelor mici de la cei mulţi este incomparabil mai mare decât cea a sumelor mari de la cei puţini. Individul, familia trebuie să devină în viitor o resursă investiţională considerabilă. În plus, fiind cointeresat, prin sistemul de deductibilităţi, către un anumit comportament economic, contribuabilul va solicita dovada fiscală a cheltuielilor sale, obligând la fiscalizarea activităţilor economice respective. Practic, cetăţeanul devine, într-un anumit fel, agent fiscal al statului.
Legătura familiei cu mecanismele pieţei trebuie înlesnită prin intermediul politicilor publice. Dimensiunea investiţională a politicilor publice este, probabil, cea mai importantă mutaţie pe care o presupune programul “Pentru o nouă economie” noua paradigmă a statului liberal, cu efecte atât în planul sustenabilităţii politicilor publice, al acumulării de resurse investiţionale dar şi în planul mentalităţilor.
Politica bugetară este, cu siguranţă, rezultatul voinţei politice, dar este şi consecinţa eficienţei politicii fiscale. Obiectivele politicii bugetare trebuie orientate către câteva scopuri precise, urmărite în evoluţie, de la an la an.
Cel dintâi obiectiv este legat de reducerea, ca pondere în PIB, a cheltuielilor legate de funcţionarea administraţiei centrale, atât în cee ce priveşte bunurile şi serviciile, cât şi în cee ce priveşte cheltuielile de personal. Această acţiune trebuie să se desfăşoare cu o preocupare constantă pentru îmbunătăţirea performanţei guvernării, ceea ce presupune auditarea prealabilă şi pe parcurs a procesului de redimensionare a administraţiei centrale.
Cel de-al doilea obiectiv se referă la transparenţa şi simplificarea procedurilor care pun în contact interesul public cu cel privat, cu deosebire în cee ce priveşte achiziţiile şi licitaţiile publice. Interferenţa dintre interesul public şi cel privat este principala zonă de proliferare a corupţiei. De aceea ea trebuie bine delimitată şi sever reglementată, optând pentru formule transparente, care apară cât mai bine interesul public şi aşază în acelaşi timp, pe poziţii de egalitate de şanse pe toţi posibilii parteneri din zona privată.
Cel de-al treilea obiectiv se referă la disciplinarea şi permanenta urmărire a cheltuielilor publice. Menţinerea plafoanelor de cheltuieli, înlăturarea asimetriilor între începutul şi sfârşitul perioadei, realizarea proiecţiilor orientative multianuale, cu deosebire în cee ce priveşte investiţiile, standardizarea costurilor pentru diferiţi ordonatori de credite bugetare sunt doar câteva astfel de măsuri. Şi, cu siguranţă, pentru a menţine rolul activ al bugetului, trebuie asumat principiul potrivit căruia atunci când exerciţiul bugetar se încheie cu deficit, el nu poate fi mai mare decât volumul cheltuielilor de capital, astfel încât deficitul bugetar să fie dedicat în exclusivitate investiţiilor.
Cel de-al patrulea obiectiv se referă la eficienţa derulării investiţiilor publice şi la întărirea capacităţii de absorbţie a fondurilor europene. E limpede că statul nu dispune de expertiză necesară şi nu dă dovadă de suficientă corectitudine şi de operativitate în cee ce priveşte derularea proiectelor investiţionale, fie că e vorba de investiţii publice, fie că e vorba de fondurile europene.
Este necesară o opţiune curajoasă de a face apel la managementul privat, la firme de reputaţie şi cu experienţă în plan internaţional. Instituţia proiect-managerului privat, pentru marile investiţii precum şi pentru programele operaţionale europene trebuie instituită cât mai rapid pe scară largă.
Un aspect esenţial al noii paradigme oferite de programul “Pentru o nouă economie” îl oferă modul de gestionare a marilor sisteme publice de sănătate şi protecţie socială. În cadrul acestei noi paradigme, persoana vizată este proprietară a propriului cont de asigurări sociale. Ea nu mai este contributor abstract al unui sistem asupra căruia nu poate decide şi de binefacerile căruia, adesea, nu poate beneficia, ci este principalul decident. În plus, sistemul de politici publice în această nouă formulă devine resursa pentru investiţii şi o formă negociată de finanţare a politicii bugetare.
În cee ce priveşte sistemul de pensii trebuie să acceptăm faptul că actualul sistem, în care contribuţiile salariaţilor de azi sunt destinate acoperirii drepturilor constituite în timp ale salariaţilor de ieri, actualmente pensionari, şi-a atins optimul în toamna anului 2008. E greu de presupus că, multă vreme de aici înainte, se va putea reveni la asigurarea punctului de pensie de 45% din salariul mediu brut. Reducerea dramatică a numărului de salariaţi, transferarea către bugetul de pensii a unui număr mare de beneficiari de pensii speciale, precum şi numărul mare al recentelor pensionări anticipate fac ca sustenabilitatea sistemului de pensii să nu permită păstrarea acestei corelaţii. Sistemul de pensii trebuie reformat din temelii.
Potrivit noii paradigme a statului liberal, asigurarea pensiei prin redistribuire va fi înlocuită prin asigurarea pensiei prin acumulare.
Este singura soluţie care poate da echitate şi sustenabilitate sistemului, care îi poate feri de arbitrariu şi poate, în acelaşi timp, să ofere şansa unor pensii decente. Aceasta înseamnă că fiecare persoană devine titulară a contribuţiilor sale, acestea nu mai sunt utilizate de stat în cadrul bugetului de asigurări sociale, ci sunt acumulate în contul de asigurat al persoanei respective. Nimeni altcineva decât persoana însăşi nu mai decide ce pensie va obţine, nivelul pensiei nu va mai fi apanajul populismului electoral ori al tertipurilor legislative. Punctul de pensie va fi doar un indicator statistic si nu un apanaj guvernamental. Trecerea de la actualul sistem redistributiv, care şi-a dovedit fragilitatea şi care a adus pensionarilor mai degrabă umilinţe şi sărăcie decât răsplata meritată după decenii de muncă, la un sistem de acumulare este rezultatul unei opţiuni politice şi, în consecinţă, al unei investiţii pe care trebuie să o asume întreaga societate. Mărimea anuală a acestor transferuri către fondul de pensii depind de perioada luată în calcul pentru operaţionalizarea lui. Realizarea sistemului de conturi personale va crea, de asemenea, surse investiţionale care pot fi implicate în susţinerea proiectelor investiţionale publice şi private.
Un alt pas important în cee ce priveşte protecţia socială este mutarea centrului de greutate dinspre individ către familie.
Astfel, protecţia socială va deveni într-adevăr cunatificabilă şi efectivă. În cee ce priveşte ajutoarele sociale, actualul sistem, care pune întreaga responsabilitate doar asupra statului, va trebui modificat, astfel încât, utilizând conceptul de social business, ajutoarele sociale să fie condiţionate de prestaţii specifice din partea persoanelor asistate.
Sistemul stabilit pentru pensii va fi aplicat şi în ceea ce priveşte politicile în domeniul sănătăţii.
În mod corespunzător, bugetul naţional urmează să asigure un pachet de bază (minimal) privind serviciile medicale de urgenţă, cele de prevenţie şi cele aferente programelor naţionale de sănătate, restul serviciilor medicale urmând să fie achitat de firmele de asigurări de sănătate, în baza şi în limita contului de asigurări obligatorii şi private al fiecărei persoane.
Contribuţia angajatorului face venit la bugetul Ministerului Sănătăţii, care repartizează, în baza unor criterii unitare, fondurile aferente pachetului minimal de servicii medicale de sănătate. Restul serviciilor medicale sunt achitate de către firmele de asigurări pentru serviciile medicale executate de furnizorii autorizaţi de servicii medicale. În acest fel, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate se desfiinţează, cu tot aparatul birocratic aferent. Contribuţia plătită de asigurat, sub două forme: obligatorie şi facultativă către firmele de asigurări devine, astfel, o formă de investire, un cont propriu de capital, care, la un moment dat, peste acumularea unei anumite sume şi la o anumită perioadă, în condiţii specifice, poate fi reorientată, dacă persoana respectivă doreşte.
Reforma sistemului de sănătate presupune dezvoltarea celor două componente importante şi necesare ale asigurării calităţii şi creşterii acesteia: competiţia şi concurenţa.
Finanţarea sistemului de sănătate trebuie să ducă la asigurarea reală a accesului la servicii medicale de calitate în conformitate cu standardele internaţionale, la transparenţa şi eficientizarea utilizării banului public, la atragerea personalului medical în sistemul public de sănătate.
În ceea ce priveşte sistemul de învăţământ, în viziunea PNL, punctul de plecare nu poate fi altul decât prioritatea formării unei resurse umane competitive, nu doar prin consacrarea educaţiei timpurii ci, mai ales, prin educaţia permanentă. Nici un cetăţean român nu trebuie să rămână în afara proceselor de învăţare atâta timp cât el reprezintă un potenţial lucrător activ. Aceasta înseamnă, de fapt, dezvoltarea durabilă a resursei umane.
Competitivitatea sistemului de educaţie ţine de redarea demnităţii profesorilor, nu numai în sensul standardului de viaţă dar, mai ales, în ceea ce priveşte parcursul de carieră, ceea ce implică şi creşterea responsabilităţii sistemului pentru pregătirea acestora.Pentru părinţi, competitivitatea şcolară a propriilor copii înseamnă un număr mai mare de drepturi dar şi de responsabilităţi: pe lângă dreptul de a decide împreună cu profesorii asupra aspectelor administrative la nivelul şcolii, părinţii vor fi aceia care vor putea influenţa indirect calitatea procesului didactic prin alegerea şcolii care va primi astfel resursele financiare alocate elevului. Nu tipul de proprietate ori cantitatea de servicii suplimentare oferite sunt determinante în ceea ce priveşte calitatea învăţării ci calitatea profesorilor.
Într-un sistem performant se caută individualizarea rutelor de pregătire pentru elevi, care permite sporirea spaţiului pentru opţiuni profesionale şi alegeri de direcţii de pregătire, reorganizarea şi dotarea bibliotecilor şi a întregii baze de informare şi de formare profesională împreună cu organizarea educaţiei pentru valori prin reformă curriculară în cadrul unei noi politici pentru tineret.
Din punctul de vedere al interesului public, sistemul educaţional trebuie să fie un sistem sigur. Un sistem sigur înseamnă a fi depolitizat, cu nivel crescut de autonomie - fie aceasta universitară, fie legată de iniţiativele locale - descentralizat financiar şi diferenţiat din punct de vedere al curriculei şi mai ales predictibil din punct de vedere al sistemului de examinare. Pe de altă parte, responsabilitatea publică trebuie reflectată în controlul calităţii proceselor educaţionale şi delimitarea clară a interesului public faţă de interesele grupurilor care urmăresc doar beneficii financiare. Nu în ultimul rând, un sistem sigur semnifică şi garantarea procesului investiţional care va trebui să urmărească priorităţile societăţii cunoaşterii, accentuând asupra dotărilor care să permită, în special la nivelul învăţământului mediu, un spectru larg de experimentare prin care să se asigure elevilor apropierea de viitoarele meserii.
Într-o societate competitivă, un accent deosebit trebuie pus pe asigurarea unui proces continuu de cunoaştere. România are nevoie de mai multă inovare în scopul dezvoltării tehnologiilor autohtone, fie că este vorba despre domeniul tehnologic sau despre economie, administraţie şi chiar cultură. Va fi nevoie de profilarea institutelor şi a centrelor de performanţă, creşterea responsabilităţii universităţilor pentru cercetarea de vârf, stimularea juridică şi financiară a inovaţiei dar şi măsurarea performanţelor în cercetare după criterii internaţionale.
Modul prin care se vor derula politicile publice, pe lângă cele două consecinţe de o uriaşă importanţă şi anume scoaterea sistemului de pensii de sub incidenţa arbitrariului politic şi pe cel de sănătate de riscul risipei şi a marii corupţii precum şi asigurarea de resurse interne pentru finanţarea investiţiilor şi a deficitelor, are şi rolul de a scoate la iveală munca la negru, cointeresând pe salariaţi să aibă o situaţie cât mai clară din punct de vedere legal a biografiei lor profesionale.
Statul liberal nu înseamnă, în mod simplist, aplicarea principiilor liberale ale secolului XIX. Statul liberal presupune aplicarea principiului autorităţii. Autoritate înseamnă, întâi de toate, capacitatea unui stat de a îndeplini funcţiile sale.
Autoritatea statului se exprimă prin ordine şi eficienţă. Atunci când imperativul ordinii nu este susţinut de eficienţa politicilor publice, statul nu mai poate susţine, prin resurse, îndeplinirea obligaţiilor sale fundamentale, riscă intrarea în colaps şi atunci ordinea se poate menţine numai prin instaurarea dictaturii. Atunci când eficienţa nu este însoţită de ordine, societatea se fracturează şi statul intră în disoluţie, riscând anarhia.
Autoritatea presupune existenţa unui parteneriat între stat şi cetăţean. Statul respectă instituţia numită cetăţean şi nu foloseşte puterea pe care cetăţeanul i-a acordat-o prin procesul democratic pentru a o întoarce, apoi, împotriva acestuia. Autoritatea exclude orice formă de represiune. Puterea unei administraţii nu stă în brutalitatea sa, ci în încrederea pe care i-o acorda cetăţenii săi. O autoritate reală se sprijină pe cetaţenii săi, acţionează în deplinul lor folos şi nu luptă împotriva lor.
În ultimii ani s-a vorbit, cu temei, despre necesitatea modernizării statului. Ea trebuie realizată pe trei direcţii: reforma instituţională la nivel central şi local, în scopul realizării statutului minimal şi eficient precum şi în scopul fundamentării procesului de descentralizare şi realizare a reformei administrativ-teritoriale, reforma reglementărilor, în scopul raţionalizării şi simplificării acestor precum şi creşterea importanţei corpului funcţionarilor publici pentru consacrarea prestigiului acestei bresle.
Importanţa pe care Programul „Pentru o nouă economie” o dă construcţiei instituţionale nu trebuie să ignore fiinţa umană care trebuie să rămână miezul acestei construcţii. Cînd ne gîndim la om, avem în vedere miracolul unicităţii sale. Când abordăm construcţia instituţională, avem în vedere tocmai funcţia modelatoare a guvernării, care abstractizează raporturile umane şi care se poate găsi într-un raport de contradicţie cu vocaţia unicităţii persoanei.
Autoritatea nu se poate implica în trăirile interioare ale omului. În ceea ce priveşte cunoaşterea de sine şi căile prin care omul comunică celorlalţi rodul acestei cunoaşteri, ingerinţele societăţii constituie un abuz. Societatea şi statul nu trebuie să constituie o ameninţare şi nu trebuie percepute de cetăţean în acest fel. Primejdia uniformizează. În faţa unei primejdii naturale oamenii se solidarizează. Dar nu şi în faţa unei primejdii sociale. În faţa unui stat autoritar, a unei agresiuni sociale, tendinţele de dezbinare prevalează în faţa celor de solidarizare şi, în societate, omul se simte mai străin ca oricând. Autoritatea trebuie, aşadar, să îndepinească acest obiectiv esenţial care este garantarea siguranţei cetăţeanului.
Ca actor al pieţei libere, ca subiect al sistemului normativ, omul este privit ca individ abstract, egal cu ceilalţi. În acelaşi timp, însă, omul nu poate fi imaginat în afara motivaţiilor sale intime, a particularităţilor şi năzuinţelor sale. Avem în vedere, pe de o parte, asemănările dintre oameni, în privinţa accesului la resurse, al gradului de informare, al egalităţii de şanse şi în faţa legii precum şi al răspunderilor aferente, iar, pe de altă parte, deosebirile dintre oameni, ce decurg din matricea unicităţii lor.
Modernitatea tinde să abstractizeze fiinţa umană, tradiţia şi morala au calitatea de a o personaliza. Acceptând provocarea necesară a îmbinării tradiţiei cu modernitatea, viziunea noastră devine, în acelaşi timp, individualistă şi personalistă. Această dualitate trebuie să fie, de altfel, şi marca specifică a Dreptei începutului de secol XXI românesc.
Astfel, construcţia instituţională nu este o simplă altimetrie socială, ci e o constructie organică, umanizată. Întreaga construcţie ideologică a dreptei, ca sinteză doctrinară, reformatoare şi pragmatică, este dedicată definirii şi consolidării instituţiei numite cetăţean. Aceasta presupune o schimbare de paradigmă, corelarea tentativelor reformatoare abstracte, birocratice, de sus în jos, cu reforma societăţii, în ansamblul său, fără de care nici o modernizare reală a statutului nu e posibilă.
Orice construcţie instituţională trebuie să aibă în centrul ei instituţia numită cetăţean. Compatibilizarea acestei dualităţi dintre individ şi persoană, dintre cultura şi piaţă, dintre competiţie şi comunicare este esenţială în demersul nostru ideologic. Căci, în cele din urmă, finalitatea este aceea de a transforma radical un sistem care îl consideră pe om un interlocutor pasiv, supus egalitarismului şi populismului, într-un alt sistem, unde instituţia fundamentală este cetăţeanul, ale cărui prestigiu şi bunăstare devin pentru toate celelalte instituţii criteriul fundamental al bunei funcţionări şi al bunei cuviinţe .
România nu mai trebuie să fie un spaţiu al dezamăgirilor şi al resemnării. Ţara noastră nu trebuie să fie apreciată doar pentru marii oameni de cultură din exil, pentru tinerii olimpici care aleg, invariabil, universităţi din străinătate şi pentru faimoşii noştri sportivi. Mândria de a fi român începe odată cu performanţa sistemului de guvernământ, cu modul în care cetăţenii sunt respectaţi iar societatea oferă fiecăruia şansa de a-şi urma idealurile. Mândria de a fi român trebuie să fie un sentiment care să ne unească pe toţi care suntem parte a poporului român, de acasă, din vecinătatea graniţelor şi de pretutindeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu