În cursul zilei de ieri,la festivalul Ziua Magnoliei, la Păuleşti,am avut ocazia să fiu alături de tânărul poet sătmărean Robert Laszlo.Cu această ocazie, extrem de talentatul scriitor ,m-a invitat la un eveniment pe care îl va organiza în satul natal,Amaţi,pe 25 septembrie,ocazie cu care îşi va prezenta volumele de poezii .Sper din tot sufletul să nu intervină nimic inopinant şi să pot da curs invitaţiei !
În continuare ,ţin să prezint "Spre Cuvânt",o excelentă critică a poetului Robert Laszlo asupra poeziei de azi.
Spre Cuvânt
Detest bufoneria poetică, boema aceea marginală care transformă poezia într-un accesoriu existenţial bizar.
Poezia a fost – cândva – un lucru esenţial şi grav. Mesajul profund al marii poezii a ajuns astăzi un agreabil accesoriu butaforic.
Jocurile isteţe de cuvinte au colmatat şuvoiul ideii pure, beţivanii care au curioase revelaţii lingvistice în timpul iresponsabilităţii lor bahice, au transformat diamantul expresiei pure în cenuşa umilă a nimerelii calamburistice.
Poeţi de toată mâna, unii mai inspiraţi, alţii doar nişte bieţi scribi, fac figuraţie într-un spectacol de tip medieval, în care bufonul curţii, ştirb şi gângav, cerşeşte un miez de măduvă deoarece cu dinţii tocţi nu mai poate roade oasele căzute de la masa princiară.
Pentru mulţi, pentru toxic de mulţi poeţi, faptul, simplul fapt de a fi poeţi este doar un rol. Prin conclavuri cvasi-funerare, graseiază şi aruncă pe nări fraze preţioase, îndelung exersate, ca mai apoi, după căderea cortinei, să constaţi că ai de a face cu nişte bieţi negustori care sunt gata să vândă nişte cuvinte împerecheate ciudat la preţ de superofertă.
Homer rătăcea orb din cetate în cetate şi declama povestea tristă a Troiei. Astăzi, poeţii îşi plâng singuri de milă şi potcovesc nepricepuţi, calul troian al propriei lor trădări.
Mai târzu, Timur Lenk, un tiran sângeros şi urât ca dracul, masacra întreaga populaţie a unei cetăţi cucerite cu excepţia poeţilor.
Medievalul dictator avea nevoie, pe lângă râurile nesfârşite de sânge, de noi şi noi poveşti, care să-i potolească frica de lumea pe care nu o încăpea forţa sabiei sale.
Groparii veseli care prevestesc de vreo două veacuri încoace sfârşitul poeziei, organizează pomelnice cuminţi în care invocă fantoma unei literaturi pe care chiar ei au ucis-o, doar ca să-şi asigure obiectul muncii.
Noroc că literatura, poezia, sunt în altă parte. Şi din acea parte va veni Cuvântul, înfăşurat în chiar hlamida esenţei sale. Cea pe care o plângeau ochii stinşi ai lui Homer, cea pentru care sabia lui Timur Lenk se făcea pavăză şi scut.
Nu ştiu dacă e vremea să spunem lucrurilor pe nume. Din cauza frunzişului mult prea bogat, este foarte greu să vedem dacă fructele au dat în pârg.
Dar cred că a venit vremea Rostirii cele Adevărate. Dincolo de marginalii care-şi badijonează incertul fior liric în franjuri bahici ori în pozele boeme ale unei absolute ratări, trebuie să vină armata cea adevărată. Cea care apără Cuvântul. Şi-l pune pe soclu. Şi îngenunchează credincioasă, gata de luptă. De ultima…
Poezia a fost – cândva – un lucru esenţial şi grav. Mesajul profund al marii poezii a ajuns astăzi un agreabil accesoriu butaforic.
Jocurile isteţe de cuvinte au colmatat şuvoiul ideii pure, beţivanii care au curioase revelaţii lingvistice în timpul iresponsabilităţii lor bahice, au transformat diamantul expresiei pure în cenuşa umilă a nimerelii calamburistice.
Poeţi de toată mâna, unii mai inspiraţi, alţii doar nişte bieţi scribi, fac figuraţie într-un spectacol de tip medieval, în care bufonul curţii, ştirb şi gângav, cerşeşte un miez de măduvă deoarece cu dinţii tocţi nu mai poate roade oasele căzute de la masa princiară.
Pentru mulţi, pentru toxic de mulţi poeţi, faptul, simplul fapt de a fi poeţi este doar un rol. Prin conclavuri cvasi-funerare, graseiază şi aruncă pe nări fraze preţioase, îndelung exersate, ca mai apoi, după căderea cortinei, să constaţi că ai de a face cu nişte bieţi negustori care sunt gata să vândă nişte cuvinte împerecheate ciudat la preţ de superofertă.
Homer rătăcea orb din cetate în cetate şi declama povestea tristă a Troiei. Astăzi, poeţii îşi plâng singuri de milă şi potcovesc nepricepuţi, calul troian al propriei lor trădări.
Mai târzu, Timur Lenk, un tiran sângeros şi urât ca dracul, masacra întreaga populaţie a unei cetăţi cucerite cu excepţia poeţilor.
Medievalul dictator avea nevoie, pe lângă râurile nesfârşite de sânge, de noi şi noi poveşti, care să-i potolească frica de lumea pe care nu o încăpea forţa sabiei sale.
Groparii veseli care prevestesc de vreo două veacuri încoace sfârşitul poeziei, organizează pomelnice cuminţi în care invocă fantoma unei literaturi pe care chiar ei au ucis-o, doar ca să-şi asigure obiectul muncii.
Noroc că literatura, poezia, sunt în altă parte. Şi din acea parte va veni Cuvântul, înfăşurat în chiar hlamida esenţei sale. Cea pe care o plângeau ochii stinşi ai lui Homer, cea pentru care sabia lui Timur Lenk se făcea pavăză şi scut.
Nu ştiu dacă e vremea să spunem lucrurilor pe nume. Din cauza frunzişului mult prea bogat, este foarte greu să vedem dacă fructele au dat în pârg.
Dar cred că a venit vremea Rostirii cele Adevărate. Dincolo de marginalii care-şi badijonează incertul fior liric în franjuri bahici ori în pozele boeme ale unei absolute ratări, trebuie să vină armata cea adevărată. Cea care apără Cuvântul. Şi-l pune pe soclu. Şi îngenunchează credincioasă, gata de luptă. De ultima…
Robert Laszlo s-a născut la 7 iunie 1991 în Satu Mare. A debutat revuistic în „Alfazet”, în 2008. Debutul editorial, cu volumul de versuri "In vid iata viata mea!", a urmat un an mai târziu. În 2010 ,i-a apărut volumul Istoria secretă a Sătmarului, în colaborare cu Felician Pop. Robert Laszlo a obţinut Premiul I la Concursul Internaţional de poezie „Lucian Blaga” (Lugoj, 2009) şi Premiul Cultural al judetului Satu Mare, acordat de Consiliul Judetean (decembrie, 2009).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu