Despre moarte ca revedere

de M. Ivănescu 

1.
sigur că nu este adevarat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poarta cu ochii închişi – şi te leagană –
şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –
şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,
este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi
cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,
ca flacara lumânării – şi pe urmă lumina
îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea
îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat
în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici
descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiinţei, gură în gură,
nu mai exista. pe urmă nu mai este nici un pe urmă

dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea
aceasta a ei, cel care ramâne îşi deschide
ochii deodata – (şi ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodata, un popor nevăzut de furnici
îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui dupa aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinţe – vede din nou
ceea ce nu s-a vazut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede
şi-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi – ceea ce a vazut el atunci
a fost înfăţişarea adevarată, a fost
- dar adevărul nu mai înseamna aici nimic –
a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată
şi fără urmare.

3.

se intră greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – rămâne
pe obrazul cel de alături o spaima care decolorează

trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi
nu mai aud răspunsul, şi caută, caută.
pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e
a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,
desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce
mereu câte un gest, pentru ca ochiul vede mereu –
chiar şi nemişcare. şi chiar
şi întunericul care se lasă – si înconjoară totul.
şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, şi bucuria, şi  pierderea oarbă a contururilor
şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea
gesturile care sa înconjoare obiecte – şi ochii să vadă

şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacara palidă care i se aşeaza pe faţă

trăsaturile i se schimbă, mai caută încă.
şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat
aşteaptă acum veşnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă
în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte
pâna când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin înca un timp,
câta vreme ţi-e frica privindu-i pe cei care au murit.
şi poate ca aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,
tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –
ochii închişi, adânciti, buzele strânse, decolorate,
- toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne
şi în cei care sunt înca vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,
nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur.
moartea e o lumina decolorată. privirea spre ea
e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă

aşezare de vorbe.