Oameni...

"Există oameni care sunt săraci, dar sunt plini de bogăţie sufletească, care sunt umili, însă cunoscuţi lumii datorită calităţilor pe care le au, oameni care plâng noaptea de griji, dar care se trezesc a doua zi şi o iau de la capăt, zâmbind, sperând la mai bine...

Există oameni care nu au nimic, dar care dăruiesc din tot sufletul, care împart acel nimic cu ceilalţi; există oameni care sunt urâţi, dar ei iubesc cu toată fiinţa lor pe cei care îi urăsc.

Există oameni buni şi oameni răi, oameni cărora le spunem să plece, doar pentru că nu îndrăznim să le spunem mai stai... Totuşi, oamenii buni nu sunt aceia care fac tot timpul astfel încât să fie bine, ci aceia care se bucură de bine, indiferent de forma pe care acesta o are.

În fiecare zi întâlneşti oameni, dar nu îi judeca, nu fi superficial! Dacă nu ai răbdare să arunci o privire în sufletului fiecărui om pe care îl întâlneşti şi dacă vrei să ajungi să îl cunoşti cu adevărat, atunci nu încerca să analizezi felul în care tace când e supărat, felul în care vorbeşte sau plânge... Priveşte-l râzând! Un om care râde din tot sufletul nu este altceva decât un om bun.

E posibil să mor chiar mâine şi pe pământ n-o să rămână nimeni care să mă fi înţeles întru totul. Unii or să mă considere mai rău, iar alţii mai bun decât sunt. Câţiva vor spune că eram un om bun; alţii că am fost o canalie. Dar amândouă aceste opinii vor fi la fel de greşite."

Mihai Lermontov, "Un erou al timpului nostru"

Metamorfoze

„De aceea e aşa de important să laşi anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele. Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează, uneori câştigăm, alteori pierdem. 

Nu aştepta să ţi se dea ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. 

Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. 

Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!”

Paulo Coelho - „Zahir”

Punct și de la capăt

"Gata! Ai suferit destul. Ajunge cât ai plâns și cât te-ai ascuns. A venit momentul să te ridici și să pornești pe un alt drum. Nu te mai încăpățâna să mergi pe drumul care nu te duce nicăieri.

Du-te și privește-te în oglindă. Îți place ce vezi? Ochii plânși, chipul trist cu grimase de durere și sufletul răvășit?

A venit timpul să îți ștergi lacrimile, să-ți pansezi rănile sufletești și sa uiți trecutul. Fiecare secundă în care îți plângi de milă înseamnă o șansă pierdută la fericire. Zâmbește! Vezi ce frumos ești? Amintește-ți cine vrei să fii. Amintește-ți că ai deptul la fericire!

Ai în fața ta mai multe drumuri pe care poți alege să pornești. Important este să faci primul pas. Îndrăznește! Ia cu tine lecțiile învățate din toate experiențele, ia-ți încrederea, forța, visele și iubirea. E tot ce îți trebuie pentru a porni pe noul drum al vieții tale. Nu privi înapoi la drumul pe care l-ai abandonat. Nu plânge după oamenii care au ales alte drumuri. Aceștia au fost doar niște umbre care te-au însoțit pe parcursul călătoriei tale.

Să nu te simți singur. Ești însoțit în permanență de cel mai bun prieten: Dumnezeu.

Nu știi ce te așteaptă pe noul drum pe care vei porni. Nu ai nicio garanție că vei găsi fericirea. Dar ești dator să o cauți. Nu în oameni trebuie să crezi, ci în tine.

Mergi înainte! Să nu cumva să privești în pământ. Admiră peisajele și privește oamenii. Fii frumos și cald. O mulțime de oameni așteaptă să facă parte din viața ta.

Dragostea și fericirea te așteaptă. Mergi înainte!"

Irina Binder

Singurătatea

"Ajungi să fii condamnat atunci când sufletul tău simte nevoia de singurătate. Obosit fiind, sufletul simte nevoia să fie singur. Tu simți nevoia să petreci ceva timp cu tine, cu gândurile tale. Simți o nevoie acută, fizică și sufletească, de tăcere. De liniște. De ecoul propriilor gânduri. Pentru că oricât de mult ai iubi oamenii și prezența lor, uneori vrei să te ai doar pe tine. Dar ei nu vor înțelege asta. Se vor supăra, se vor simți neglijați, uitați. Nu vor înțelege nevoia ta de liniște și o vor interpreta și analiza la infinit. Te vor întreba mereu “De ce?”. Sau vor spune că ești egoist.

Nu voi da niciodată explicații pentru nevoile mele de singurătate. Nu sunt nici tristeți, nici melancolii, nici depresii. Sunt regăsiri. Mă simt în siguranță în liniște. Am senzația de libertate.

Cred că singurătatea e prost înțeleasă, motiv pentru care mai toată lumea se teme de ea. Eu nu mă tem. Dimpotrivă. Uneori o caut așa cum caut să fac orice alt lucru care îmi aduce bucurie.

Singurătatea nu mă bucură, nu mă întristează, însă din când în când îmi face bine. Un bine care nu poate fi explicat în cuvinte, ci doar experimentat.

Uneori eu, doar eu îmi sunt de ajuns."

Iustina Ţalea

Iubirea

"Iubirea nu are sfârşit, ea este o continuă ardere a sufletului, este o candelă veşnic aprinsă, este glasul şoptit care se aude doar în urechile celor care ştiu că lumea nu ar fi ajuns aici dacă sentimentul frumos nu ar fi existat în sufletele celor care au ars pentru a lumina calea plină de întuneric a timpului, este acea stare de veghe continuă ce ţine sufletul în viaţă chiar şi după topirea trupului. Născută din har, nu din facere, acest foc dulce nu ţine cont de vremuri, de restrişti, de bunăstare, ci doar de beatitudinea împlinirii frumuseţii lui Dumnezeu pe pământ. Căci unde dragoste nu e, nimic nu e, iar sufletul este mai sărac, trupul trece mai greu prin viaţă, fără bucuria pe care numai spiritul acesteia ţi-o poate dărui. Iubirea este sensul tuturor lucrurilor, existând peste tot în Creaţie, fiind unul din numele lui Dumnezeu. Jertfa pe cruce, din iubire faţă de om, a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru refacerea comuniunii între om şi Dumnezeu, este pentru veşnicie pilda cea mai vie şi înfricoşătoare de iubire necondiţionată, curată şi deplină. Din iubire Dumnezeu a trimis pe Duhul Sfânt, Mângâietorul care ne învaţă iubirea. Dacă Dumnezeu ar uita un singur gest, nu ar mai fi dragoste deplină. Ori de câte ori jertfim sinele nostru pentru aproapele săvârşim o răstignire a eului, care ne spală de zgura egoismului. E drept, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi suferinţele, dar merită. Un exemplu de deschidere şi jertfă în iubire este şi monahul acela care se ruga ca toţi oamenii să intre în Rai şi pe el să-l lase afară, la poartă, să-i păzească pe cei dinăutru.

Cine iubeşte se transformă, se deşartă în persoana faţă de care îşi manifestă acest sentiment minunat. Iubirea nu are limite, sau mai bine zis iubirea în Dumnezeu nu are limite. Iubirea te învie, te schimbă, te transformă, te jertfeşte pe altarul inimii într-o permanentă liturghie a iertării din care suntem datori neîncetat să ne împărtăşim. În iubire eşti mereu acoperit de aripa unui înger ce îţi picură în inimă, în minte şi în viaţă harul Duhului Sfânt. 

Pe lângă echilibru interior, bucurie şi pace sufletească, iubirea este momentul care repară trecutul şi cucereşte viitorul… Şi când te gândeşti că aici pe pământ sufletul atinge doar puţin iubirea, căci dulceaţa Iubirii o vom gusta deplin în veşnicie!"

Hrisostom Filipescu, "Puţine cuvinte, multă iubire"

Opinii

“Știi când vei putea avea o părere obiectivă despre un om? Atunci când vei trăi în locul lui. Când vei suferi în locul lui sau când te vei bucura în locul lui. Când vei munci în locul lui și când vei face sacrificii în locul lui. Când vei trăi fiecare clipă a lui, fiecare regret, fiecare teamă, fiecare durere, fiecare emoție. Când vei lua decizii în locul lui. 

Până atunci părerea ta nu valorează nimic. Pentru că nu-ţi poţi face o părere despre un om după o primă impresie sau după nişte zvonuri. Şi nici după prejudecăţi. Pentru că atitudinea pe care o afişează un om nu-ţi spune neapărat dacă e fericit sau nefericit, aşa cum lucrurile lui nu-ţi spun dacă are totul sau îi lipseşte ceva.”

Irina Binder

Rostul vieții

"Dacă n-aş fi avut convingerea că orice clipă pe care o trăiesc, pe care o risipesc, care trece, se depune totuşi undeva, într-un seif la care numai eu am acces şi în care nimic nu se degradează şi nu se pierde, nu aş fi fost, sunt sigură, în stare să ajung la această vârstă, aş fi înnebunit demult calculând astronomicele cifre ale secundelor irosite. Sunt atât de încredinţată, însă, că nimic din ce-am trăit n-am trăit degeaba, că nimic din ce-am văzut n-am văzut în zadar, că nimic din ce-am suferit n-am suferit fără rost, încât încerc uneori sentimentul, aproape iresponsabil, pe care trebuie să-l aibă acţionarii marilor întreprinderi, care ştiu că simpla trecere a vremii îi îmbogăţeşte necontenit. Şi chiar dacă amân fără încetare să scot de la Banca Timpului mormanele de minute, şi de zile, şi de ani, strânse aproape fără voia mea acolo, existenţa acelei bănci nu este mai puţin importantă pentru mine. La urma urmei, omul cel mai bogat din lume nu este cel care mănâncă cel mai mult, sau se îmbracă cel mai bine, ci acela care ar putea oricând să o facă."

Ana Blandiana

Dependența temporală

"Vă puteţi interpreta corect prezentul numai dacă aruncaţi o privire spre trecut, deoarece fiecare eveniment este consecinţa unui eveniment precedent. Ştiţi toate acestea, dar trebuie să fiţi deopotrivă conştienţi că aveţi posibilitatea să lucraţi asupra acestui prezent ce reprezintă consecinţa trecutului pentru ca viitorul să împlinească dorinţele şi proiectele voastre cele mai bune.

Pentru a înţelege bine sensul unei existenţe umane, a voastră, la fel ca şi cea a tuturor fiinţelor, trebuie să o consideraţi ca pe o consecinţă a unui trecut îndepărtat, dar deopotrivă, şi acest lucru este cel mai important, ca pe un punct de plecare pentru o nouă existenţă. Acela care studiază o viaţă umană fără să ţină cont că ea reprezintă numai o za a unui lung lanţ, nu poate emite decât judecăţi greşite."

Omraam Mikhaël Aïvanhov

În căutarea fericirii

"A căuta fericirea - iată o stare firească a omului. Dorința de a fi fericit este firească, dar atașamentul de fericire înseamnă altceva. Atașamentul de fericire este cauza nefericirii și asta nu pentru că noi n-am avea dreptul la fericire, cât pentru că atașamentul descrie o stare de dependență de fericire. În dependență regăsim, în același timp, neînțelegerea condiției umane, a ființei umane, a propriei ființe și, în consecință, neînțelegerea experienței și neacceptarea ei. Din pricina dependenței noastre de fericirea omenească pierdem chiar starea de fericire, căci nu găsim justificarea și puterea de a înțelege momentele de zdruncin, de umilire sau de umilință a valorilor superioare. Neînțelegând, judecăm, ne supărăm, urâm, simțim frica într-un mod care întrece simpla ei forță protectoare și devenim intoleranți cu noi înșine, ca și cu greșelile sau comportamentele oamenilor din jurul nostru. Când vrem cu orice preț să fim fericiți, cea mai mică stare de durere, de nefericire, de iritare, de suferință ne poate crea un dezastru lăuntric și chiar comportamental. 

Un oarecare atașament de fericirea omenească am putea avea cu toții și, dacă îl avem trebuie să-l observăm și să înțelegem ce anume ni se întâmplă. Cum ne dăm seama că suntem atașați de fericire? Ei bine, cele mai mărunte comportamente neplăcute ale altor oameni ne rănesc, ne stimulează judecata, ne irită, ne mânie și ne fac să ne pierdem capacitatea de a iubi și, mai ales, toleranța. Devenim răi de dragul fericirii, cam asta-i ideea. Devenim agresivi emoțional și ne agresăm pe noi înșine, înainte de a-i agresa pe alții. Cea mai mică durere fizică sau sufletească ni se pare sfârșit de lume atunci când suntem atașați de fericirea omenească, cel mai mărunt comportament al unui partener, al unui părinte, al unui copil sau al unei alte ființe apropiate trezește în noi suferința și neînțelegerea. Fericirea ne fuge de sub călcâie tocmai pentru că suntem dependenți de ea, iar neînțelegerea ne frânge energia și puterea de a iubi.

Noi suntem oameni și oamenii vor simți întotdeauna durerea, suferința, pierderea și dificultățile condiției umane. Fără suferință nu există dezvoltare, spune Lazarev și asta nu-i o scuză pentru existența suferinței, cât un fel în care acceptăm că ea are un rol bine determinat în viața noastră. Iubirea noastră se poate ridica deasupra suferințelor pe care le îndurăm, dar asta nu înseamnă că avem scutire de suferință. Sufletul nostru poate aspira către fericire, o poate trăi, dar - în același timp - să avem grijă ca fericirea sau, mai bine spus, dependența de ea să nu ne înrăiască. Acceptarea suferinței, a durerii și a pierderii în viață, presupune o conexiune corectă cu puterea iubirii, cu puterea divină și o mai bună adaptare la viață. Durerile omenești nu există pentru a ne lua fericirea, ci pentru a ne ajuta să înțelegem că nici o stare umană nu-i fixată pe un perete pentru noi anume; fericit poate fi acela care acceptă că este și nefericit, că nu-i nefiresc să trăiești și suferința, că tocmai capacitatea de a acecpta, a tolera, a înțelege suferința și pierderile vieții deschide poarta către iubire. Dacă devenim răi în numele fericirii, rămânem în nefericire. Dar, dacă izbutim să trecem peste greutăți cu bunătate și cu înțelepciune, să ne acceptăm lacrimile și slăbiciunea pe care ele o trădează, avem capacitatea să percepem fericirea și nu atât pe aceea izvorâtă din ceea ce avem, cât pe aceea ce se naște în interiorul nostru, din ceea ce suntem."

Maria Timuc

Cheia succesului

"Nu am pierdut niciodată cu bunătatea. Este adevărat că au fost și oameni care doar au profitat de sufletul meu cald și încăpător, că au fost și oameni care mi-au răspuns cu rău la binele oferit, că au fost și oameni nerecunoscători, însă viața m-a răsplătit din plin pentru toată bunătatea mea. Tot ceea ce nu am primit de la oameni, am primit înzecit de la Dumnezeu. 
Nu am pierdut niciodată cu modestia. Este adevărat că unii oameni m-au desconsiderat și că m-au subestimat, dar cu timpul au realizat că modestia este o virtute și au ajuns să își dorească să fie ca mine. Iar ceilalți, care m-au apreciat obiectiv au câștigat în mine un prieten loial. 
Nu am pierdut niciodată cu sinceritatea. Au plecat de lângă mine doar oamenii care nu suportă adevărul și mi-au devenit dușmani doar cei nesinceri, care, oricum nu aveau ce căuta în viața mea.
Nu am pierdut niciodată cu răbdarea. Este adevărat că uneori a trebuit să aștept foarte mult pentru a-mi îndeplini câte un vis, iar alteori a trebuit să renunț de tot la visurile mele. Dar am învăţat că cele mai mari realizări necesită timp și că pentru cele mai importante lucruri trebuie să fii pregătit, pentru a ști cum să le valorifici și să nu le pierzi.
 Nu am pierdut niciodată iertând. Este adevărat că am iertat oameni care m-au rănit foarte tare, care nu și-au cerut iertare niciodată și care nici măcar nu au regretat că m-au nedreptățit. Dar iertându-i, am câștigat un suflet liber și liniștit, netulburat de amintiri triste din trecut, de regrete, de frustrări și de dureri.
 Nu am pierdut niciodată crezând în Dumnezeu. Este adevărat că uneori nu am înțeles greutățile nemeritate prin care a trebuit să trec, dar totodată mi s-a dovedit că orice problemă are o rezolvare, că orice încercare își are rostul ei, că după orice sfârșit urmează un alt început, că după orice durere urmează o mângâiere, că după orice pierdere de sine urmează o regăsire, că după orice eșec urmează o reușită. 
Nu am pierdut niciodată iubind. Este adevărat că nu mi s-a răspuns întotdeauna cu aceeași iubire, că unii oameni m-au iubit doar declarativ și că doar m-au folosit, dar eu m-am dăruit cu totul și am refuzat să nu mai cred în iubire doar pentru că am întâlnit și oameni care m-au dezamăgit. Iubind, am trăit din plin, cu bucurii și cu momente de adâncă tristețe, dar am trăit cu adevărat iar azi, privind în urmă, nu regret nimic, nu îmi este rușine de omul care am fost și mai ales, am învățat că iubirea nu cunoaște limite și că este motivul existenței mele."

Mooji

Între nouri și-ntre mare

Ziua Culturii Naționale

În urmă cu cinci ani, la iniţiativa Academiei Române, ziua de 15 ianuarie, ziua naşterii poetului nepereche, Mihai Eminescu, a devenit Ziua Culturii Naţionale.

Dezvoltarea culturii întăreşte conştiinţa naţională, luminând mintea şi înălţând sufletul.

Noi, românii , considerăm că izvorul culturii se află în conştiinţa naţională, iar esenţa acesteia este fixată şi sintetizată în limbă, aceasta devenind simbol al culturii, iar Eminescu este expresia integrală a naţiunii române.

Luceafărul poeziei româneşti e românul absolut. El e cel care a primit Adevărul, l-a cunoscut, apoi l-a revelat în cuvântul ce zideşte temelia culturii naţionale, în slova în care subzistă mireasma veacurilor şi ecourile dulci ale atâtor „Mioriţe”, oferind, prin geniul său, limbii române virtuţi complete, premise valorice pentru a deveni o limbă universală, iar Neamului românesc aura nemuririi.

Fiind oglinda cea mai credincioasă a realităţii noastre tradiţionale, purtând virtuţi vii, incomensurabile, cultura naţională are menirea să trezească conştiinţe care să le reamintească românilor că aparţin unei naţiuni, nu unui popor.

Cultura naţională poate fi preţuită numai de cei care au tăria de a fi demni, respectând Cuvântul, Adevărul şi Viaţa, Sfânta Treime a Culturii noastre: Eminescu, Limba Română şi Neamul Românesc!

Mihai Eminescu(1850-1889)

Mihai Eminescu a văzut lumina zilei pe 15 ianuarie 1850,în localitatea Ipoteşti, jud.Botosani. A fost supranumit „Luceafărul poeziei româneşti”. A fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română . Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Viaţa lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite şi extrovertite.

Ion Luca Caragiale ,dupa moartea poetului,in atricolele „ În Nirvana,” „Ironie „şi „Două note” ii face cea mai realista analiza psihologica:

„Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

În portretul pe care l-a făcut în studiul Eminescu şi poeziile sale, Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condiţiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile şi laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

În realitate, aşa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, şi aşa cum îşi aminteşte Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influenţa unor impulsuri inconştiente nestăpânite. Viaţa lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri şi crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcţie de importanţa întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viaţa în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul studenţiei, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuşi accesele sale de gelozie.

„Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea .”

Geo Bogza- Despre Eminescu

,,Pe vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântu Petru pe Pământ, într-o noapte ploioasă, au ajuns la marginea unui sat și abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câini mari s-au repezit să-i sfâșie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc întrebând:

– Cine bate ? 

– Oameni buni! 

Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă, unde nevasta și copiii abia se treziseră din somn, și a început a da porunci, dar cu blândețe. 

– Mario, ia mai pune câteva vreascuri pe foc. Tudore, dă fuga la fântână după o ciutură de apă proaspătă. Ilenuța, ia vezi de o oliță cu lapte proaspăt.

Și le-a dat să se spele și să se șteargă cu ștergare albe și i-au ospătat și i-au dus să doarmă într-o odaie în care mirosea a gutuie și a busuioc … A doua zi iar le-a dat să se spele, i-a ospătat și le-a pus în traistă niște mere cum nu mai văzuseră și le-a urat drum bun. Și cum au ieșit din sat, Sfântu Petru a început să se roage :

– Doamne, fă ceva pentru oamenii ăștia, că tare ne-au primit frumos! 

– Ce-ai vrea să fac Sfinte Petre, c-ai văzut că nu erau nevoiași. 

– Doamne, fă ceva ca să-și vadă măcar odată sufletul ! 

– Să-și vadă sufletul spui, Sfinte Petre ? 

– Da, Doamne, să-ți poată vedea sufletul, așa cum vedem noi plopul cel de-acolo ! 

– Bine, Sfinte Petre, a răspuns Dumnezeu, privind gânditor la satul din vale. 

Iar după o vreme, în neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.”

Despre Eminescu

"Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.

Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese … Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca «Luceafărul lui – nemuritor și rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Sakiamuni."

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult"

„Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare."

Ion Luca Caragiale

Baladă pentru Eminescu

de Radu Gyr

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme

Şi te-au înălţat iconostas,

Ca să fulgeri tânăr peste vreme,

Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,

Ciobănind genune şi zăpezi,

Potcovar de fum bătând potcoave

Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră

Care sparge piscul viforos,

Şi fierar înfierbântând pe vatră,

Mările călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tâmple steme.

Făt-Frumos, ţi-au pus în mâini hanger.

Şi-au cules, din pana ta, blesteme,

Viscole şi răzvrătiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zării,

Paşii tăi pe unde te-au fost dus,

Şi-nsetat pe drumurile Ţării

Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neşterşi încă,

Ai crucificării pe furtuni

Şi sărut lumina lor adâncă

Şi-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie

Dăruind azur din mâini subţiri,

Sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,

Scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,

Biruit de ramuri de arin,

Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,

Ars ca Nesus în cămaşă de venin…

Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,

Nu eşti înstelatul împărat.

Sfâşiat ţi-i pieptul şi obrazul.

Tu eşti marele însângerat!

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată

Şi-n icoane noi pe flori de crin.

Crinii nu vor stinge, niciodată,

Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri…

Numai rănile mă plec şi ţi le strâng

Şi le fac medalii mari de aur, 

În genunchi, le-nchid în inimă şi plâng.

Netrebnicii care ne conduc

Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului" 

„Ce caută aceste elemente nesănatoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului voiesc să câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trai fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conştiinţă? Ce căuta d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atâtea cunoştinţe pozitive pe câte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic şi om de stat? Ce caută? Vom spune noi ce caută. Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, când loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român...

Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm de vorbă gospodăreşte şi să vă întrebăm ce poftiţi d-voastră? Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi? Arătaţi-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricelor mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului", şi ale „Românului" şi de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei?... Ciudată ţară, într-adevăr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-a crescut, adică i-a hrănit prin internate, ca după aceea să-şi câştige, printr-un meşteşug cinstit, pâinea de toate zilele. Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mântuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârşitul vieţii. Dar nu-i numai atâta. Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învaţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi - numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

Alungaţi turma acestor netrebnici!

Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: «Ia staţi, oameni buni! Voi plătiţi profesori care nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă. Nefiind stăpân care să-i ţie în frâu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creându-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stapânească cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dânşii? De aceea, alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc să vă economisească pe voi toţi.»"

Din ciclul „Icoane vechi şi icoane nouă", publicat în „Timpul" - 1877

Eminescu

E glasul cerului cuprins în cuvânt,

dorul purtat pe aripi de gând;

Munte de suflet ceresc,

pârjolit de focul iubirii,

Icoană a neamului românesc,

renăscută din cenuşa firii.

Nobil cânt de luceferi aici, pe pământ,

în zbor către cete de îngeri,

Ecoul veşniciei mângâiat de vânt,

de demoni tăcuţi şi stingheri.

Slavă a graiului pământesc

dincolo de orice închipuire;

Coloană a templului omenesc

mai presus decât orice gândire.

Universul cuprins în cuvânt,

cel mai viu glas al limbii române,

pe plaiul mioriţei, adăstând 

poetul nepereche, de veghe, rămânând. 

(Ionel Mesaroș)

In memoriam Mihai Eminescu

La 15 ianuarie 1850, vedea lumina zilei Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei româneşti.

Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti. El a fost şi rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, încât Mircea Eliade mărturisea: “Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă."

Cu mâine zilele-ți adaogi...

de Mihai Eminescu

Cu mâine zilele-ți adaogi, 
Cu ieri viața ta o scazi
Și ai cu toate astea-n față
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În asta lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El și răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-același vad,
Se pare cum că-i alta toamnă,
Ci-n veci aceleași frunze cad.

Naintea nopții noastre umblă
Craiasa dulcii dimineți;
Chiar moartea însăși e-o parere
Și un vistiernic de vieți.

Din orice clipa trecătoare
Ăst adevăr îl înțeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Și-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Și se cufundă în trecut,
Tu ai ș-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâine zilele-ți adaogi,
Cu ieri viața ta o scazi,
Având cu toate astea-n față
De-a purure ziua de azi.

Priveliștile sclipitoare,
Ce-n repezi șiruri se distern,
Repaosa nestrămutate
Sub raza gândului etern.