E glasul cerului cuprins în cuvânt,
dorul purtat pe aripi de gând;
Munte de suflet ceresc,
pârjolit de focul iubirii,
Icoană a neamului românesc,
renăscută din cenuşa firii.
Nobil cânt de luceferi aici, pe pământ,
în zbor către cete de îngeri,
Ecoul veşniciei mângâiat de vânt,
de demoni tăcuţi şi stingheri.
Slavă a graiului pământesc
dincolo de orice închipuire;
Coloană a templului omenesc
mai presus decât orice gândire.
Universul cuprins în cuvânt,
cel mai viu glas al limbii române,
pe plaiul mioriţei, adăstând
poetul nepereche, de veghe, rămânând.
(Ionel Mesaroș)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu