Mama

de Traian Dorz

Mi-ai cântat cu glas de lacrimi, legănându-mă alene,
alinându-mi cu-al tău cântec lacrima ivita-n gene.

Si mi-ai plâns înfiorată cântecele duioșiei,
de-ai trezit în al meu suflet, cald, fiorul armoniei.

Mi-ai citit în ceasuri sfinte din Cazanii si Scriptură,
a lui Dumnezeu iubire ele-n inima-mi crescură.

În singuratatea serii, luminat de raza lunii,
m-ai făcut să simt puterea și odihna rugăciunii.

De durerea altor inimi te-am văzut plângând pe tine
si de-atuncea port durerea altora si eu în mine.

Pentru adevar întruna te-am văzut fără de teamă
si de-atunci știu c-adevărul e curaj si lupta, mamă.

…A trecut în urma vremea si-ntr-o toamna grea, târzie,
m-a rapit de lânga tine lumea largă si pustie.

Ai vărsat atunci, amare, mii de lacrimi în năframă
si cu inima zdrobită m-ai pierdut în zare, mamă.

Mult umblai de-atunci prin lume, multe ochii mei văzură,
multe șoapte mă chemară, multe vânturi mă bătură,

dar, din mii de lucruri scumpe de fiinte si de nume,
tu-mi rămâi mereu ființa cea mai mult iubită-n lume.

…Astăzi tot străin si singur, si departe sunt de casă,
dar sunt fericit, măicuță, c-azi si tu ești credincioasă.

Si că stiu c-odata-n ceruri, unde nu mai sunt suspine,
fericit voi fi-mpreună, printre cei iubiti, cu tine.

Dumnezeu să-ti dăruiască, scumpă mamă, mângâiere,
mâna Lui să-ti steargă ochii de-orice lacrimi de durere.

Să-ţi văd chipul totdeauna luminat de bucurie,
cea mai fericită mamă, Doamne, mama mea sa fie!

La Mulți Ani!

Pentru că azi e o zi specială, un moment când până și timpul pare să se oprească pentru a omagia femeia, vă doresc, doamnelor și domnișoarelor, să aveți o viață cu împliniri si fericire, să rămâneți mereu ceea ce sunteți, o adiere de iubire și speranță, rostul vostru aici pe pământ fiind unul sacru, acela de a fi mamă, iubită și soție. Vă doresc o viață în iubire, credință și lumină, să purtați mereu în suflet primăveri însorite!

Cu admirație,

Ionel Mesaroș

8 Martie- o zi cu parfum de femeie…

Femeia e cea mai de preţ bijuterie a unui bărbat, fie că e vorba de mamă, iubită, soţie sau soră. Ea este liantul unei familii, în pântecele ei se naşte viaţa, femeia e un mister pe care bărbaţii nu-l pot dezlega. Şi se ştie cât de mult atrag misterele… 

Femeia poate face dintr-un bărbat mai mult decât îşi poate el închipui că e capabil. Nu degeaba se spune că “În spatele unui bărbat puternic se află o femeie şi mai puternică.” Ea are o forţă lăuntrică dincolo de limitele normalului, iar pentru familie şi copii, poate trece şi prin foc, fără să simtă că se arde.

Gingaşă ca o floare, neîndoită de suflarea niciunui vânt, femeia poate dărui iubire fără de graniţe. Se poate dărui pe sine fără să stea pe gânduri, doar pentru a-i aduce fericire celui iubit.

Femeia-mamă poate fi blândă cu copiii ei, dar poate fi şi aspră, pentru a face din copii – oameni adevăraţi. Iar copiii ştiu asta. Şi nu se supără deloc atunci când mama are un ton mai apăsător, când ridică vocea sau când e mai dură. Pentru că ei ştiu că o face din dragoste pentru ei.

Se spune că femeia a fost creată din coasta lui Adam, nu din picioarele lui – ca sa fie călcată în picioare, nu din capul lui – ca să domnească peste el, ci dintr-o parte (din coasta lui ) – ca sa-i fie egală, sub brațul lui – ca să fie protejată, şi aproape de inima lui – ca să fie iubită...

Se mai poate adăuga aici că femeia nu poate fi supusă niciodată, decât cu voia ei.

Femeia are nevoie de atenţie şi apreciere, de stimă şi respect. Şi îi place să se simtă importantă. Ea dăruieşte, dar aşteaptă, din când în când, să şi primească ceva înapoi.

Martie e luna femeii, e începutul primăverii, anotimp care se aseamănă atât de mult cu Ea: soarele e călduţ, dar nu dogoritor, e suficient de mult pentru a trezi totul la viaţă, ciripitul păsărelelor încântă auzul, precum vocea blândă a unei femei; totul e plin de lumină şi speranţă.

Cu prilejul   Zilei Femeii, doamnelor și  domnișoarelor, vă urez să aveţi parte de o  primăvară frumoasă, cu soare, speranţă şi fericire!

La Mulți Ani!

O primăvară frumoasă, dragi prieteni!

Ghiocelul pare să fie o floare fragilă, pare că se poate frânge uşor, dar el înfruntă iarna şi uneori îi ţine cu vitejie piept, anunţând, de fapt, capitularea ei şi preluarea puterii de către mai tânăra sa soră, primăvara.
Precum ghiocelul, găsesc şi femeia. Deşi pare o făptură gingaşă şi delicată, uşor de doborât, ea face cu succes faţă vieţii şi încercărilor ei. Pentru acest lucru, îi mulţumesc şi-i ofer din toată inima un mărţişor!

Mărțișor

La poarta primăverii

PASTILA ZILEI. JOI.La poarta primăverii. autor Ionel Mesaroș

Ce frumos ar fi dacă am învăța lecția renașterii  naturii și am aplica-o în viața de zi cu zi! Înțelegându-i tainele și aplicând învățămintele sale, am beneficia de un adevărat miracol; Speranțele ar încolți, visele ar înflori, iar roadele dorințelor nu ar întârzia să apară, oferind nădejdea că anotimpurile vieții au corespondență în natură și că vârsta noastră e determinată nu de ani, de numărul de primăveri, ci de atitudine.

Fiecare anotimp își are frumusețea sa. Ca să o zărim, e  suficient să ne deschidem ochii și sufletul spre frumos, întâmpinând fiecare  zi cu recunoștință pentru darul primit, pentru șansa de a viețui.

După o iarnă bizară, cu puține sclipiri ale  anotimpului alb de altădată, soarele se furișează printre norii pufoși,  împărțind din tolba sa magică  săgeți de lumină primăvăratecă.
Sub privirea senină a astrului zilei, verdele crud al ierbii, cu miros de pământ reavăn, iese la iveală, înconjurând pâlcurile  de ghiocei și viorele, ce se închină zeului Luminii, cu mătănii de parfum ceresc și vii cruci de culori pastelate.
Păsările, bucuroase din cale afară că au scăpat de urgia iernii, cântă cu o veselie de nedescris, zburând dintr-un loc în altul, vestind sosirea anotimpului verde.
Sub mângâierea catifelată a luminii solare, mugurii copacilor, atinși de mâini magice, se deschid într-o corolă cu parfum de veșnicie.
Ca prin minune, la un semn, întreaga  făptură a naturii prinde viață.

Primăvara a sosit! Oare a revenit și în sufletele celor ce o admiră?!

E trist că  primăvara nu poate topi gheața din sufletele unor oameni pentru care în fiecare zi e iarnă și că anotimpurile vieții revin numai în amintiri!
Deși anotimpul alb nu mai are puterea de a se întoarce, făurarul fiind plasat, cu amabilitate, în matca lunilor trecute, unele inimi rămân înghețate bocnă, sub gerul năprasnic al nepăsării. Sufletele obosite de patimi, lipsite de putere de primenire pe care primăvara o împrumută tuturor ființelor, refuză să înțeleagă că anotimpurile vieții sunt stări de spirit, iar primăvara este fluviul tinereții ce poate să curgă prin orice ființă, indiferent de vârstă.
Numai încolțirea speranței, sub atingerea diafană a soarelui iubirii, oferă vieții o primăvară sublimă!

Martie, luna în care natura reînvie, dăruie aripi viselor,iar smaraldul  speranțelor ne colorează viața în  bucurii atotcuprinzătoare, reeditând mitul păsării Phoenix într-o formă maiestuoasă. Fiind ușa de intrare în anotimpul renașterii, martie ne întâmpină încă de la intrare ca o gazdă bună, cu zâmbetul pe buze și vorba caldă, împlinind miracolul renașterii, reîntruparea spiritului divin în natură și om, prin sărbătoarea Mărțișorului și omagierea  femeii.

Un  vis cu gust de fericire, hrănit de  râurile de   lumină,  de smarald, de muguri și flori, pe un fundal de cântece vesele, mi-a dăruit  o petală de surâs care să-mi întregească  gândul bucuriei unui nou început, adunând din simfonia de culori și sunete  seva iubirii ce exaltă într-un, tulburător de viu, parfum al speranței.

Ionel Mesaroș

Ziua "Z"

Astăzi e o zi specială pentru Uniunea Social Liberală, "Ziua Marii Împăcări" sau "Ziua Despărțirii".

Indiferent de ceea ce se va întâmpla, USL s-a dovedit din start o construcție artificială, șubredă, ființată pentru a pune capăt regimului lui Traian Băsescu, fapt pentru care rămânerea în picioare a acestei construcții politice sau demolarea ei  nu va avea niciun beneficiu pentru oamenii obișnuiți.

Setea de putere a învins principiile  de odinioară, bunul-simț și dreptatea dobândind alte accepțiuni.

Azi, după circa doi ani de minciuni, de teatru ieftin, se poate da arama pe față, dacă PNL, partidul în care eu am activat până în martie 2012, crezând cu stoicism în Meritocrație, ar ieși de la guvernare.

Având în vedere promisiunile electorale, cele cu care USL a câștigat alegerile, dar mai ales analizând rezultatele politicii guvernamentale  consider că împăcarea sau partajul  PSD-PNL nu ar avea rezultate benefice imediate pentru niciuna dintre părți, electoratul fiind debusolat de cele întâmplate în timpul crizei  politice din sânul Puterii.

Dacă azi se produce marea ruptură în viața politică românească, instabilitatea politică se va accentua, iar partidele partenere PSD și PNL  se vor lansa în acuzații încredibile, fiecare dorind să iasă cât mai puțin șifonate din această competiție.

Chiar dacă, printr-un miracol, USL va rezista zilei de astăzi, nu cred că vom avea parte de dreptate până la capăt și de o Românie a bunului-simț, având în vedere prețul pus pe adevăratele valori, promovând o politică șubredă, încurajând clientelismul și  traseismul politic.

Făcând o politică în care Parlamentul este doar de decor, USL-ul și-a arătat  adevărata față. Atât liberalii, cât și social-democrații, au făcut compromisuri prin care și-au lezat imaginea. Nu intru în detalii. E suficient să aruncăm o privire în curtea conducerii ASF-ului, la stipendiile  și la arborele genealogic a membrilor.

Astăzi,  Ziua "Z",  poate  fi momentul  în care viața politică românească  să iasă de sub fardul minciunii, însă, din nefericre, prin accentuarea sărăciei, cauzată de iresponsabilitate politică,  rămânem tributari ghinionului de a alege conducătorii pe care această țară nu-i merită!

După 21 de ani...

Astăzi,  se împlinesc 21 de ani de la plecarea la Ceruri a mamei mele, Ana Mesaroş.
Mi-e dor, dor de EA!!!

Arca iubirii...

PASTILA ZILEI. MIERCURI. Arca iubirii. autor Ionel Mesaroș

Viața m-a învățat că iubirea, hrana sufletului,  cea care ne deschide porțile binelui, ne poate salva, asemenea Arcei lui Noe în vremurile potopului.

Trecând în arealul sfințit  de prezența dragostei curate, primind și dăruind lumină în suflete,  oferind iubire pură și  sentimente înălțătoare, omul se schimbă pe sine și, totodată, transformă lumea, făcând-o mai prietenoasă, mai bună, mai frumoasă. Așa se îmbogățește  cu o lecție de viață pe care nu o va uita  niciodată;  Îmbarcat pe Arca iubirii,  sufletul său va renaște ca pasărea Phonix din propria cenușă, iar existența sa lumească  se va derula  necontenit sub înrâurirea forței  trăirii, ca o poveste cu  happy-end.

Există un timp când putem descoperi chintesența vieții, regăsind  lumină în tot ceea ce întâlnim în cale, un anotimp al salvării din naufragiul nimicniciei  lumești.

Poposind pe Arca iubirii,  viața capătă un nou sens, visele de odinioară prind aripi, parfumul florilor de-nu-mă-uita înmiresmează unghere prăfuite, iar veștmintele cernite  dobândesc, miraculos,  o strălucire aparte, ca în zilele de sărbătoare, metamorfozându-se în nuanțe parcă „rupte” din curcubeul ce vestește o nouă viață.

Renașterea prin iubire vindecă sufletul pironit de patimi, oferind inimii o gură de oxigen,  șansa de a bate și pentru o altă inimă.

Dăruind din suflet iubire, un colțișor din univers iese din umbră, o lacrimă de mulțumire scaldă asemenea unui val țărmul arid al desnădejdii, oferind Arcei iubirii viață și dincolo de  naufragiu, dobândind, în schimb,  o fericire nețărmurită.

Descoperind forța vieții, Iubirea,  ne redescoperim. Aflăm că soarele ne luminează la fel pe toți și că, totuși,  totul depinde de noi pentru ca mesagerii lui, razele sale aurite și mângâietoare, să ajungă  în sufletul nostru ca să ne lumineze angelic  cele mai ascunse cotloane.

Nu există putere mai mare decât Iubirea. Prin ea, se curăță sufletul de rugina și zgura ce adastă, din neglijență, în iatacul său, iar magia vieții prinde contur, eliberând ca o binecuvântare elixirul fericirii, schimbând, sublim,  chipul lumii,  transformându-l  într-un paradis al binelui.

Tăcerea iubirii e o boală fără leac, o muțenie de plumb a inimii împietrite, o încătușare  draconică a speranței  de eliberare  din matca neputinței, o încercare nereușită în  a găsi arcul lui Cupidon cu care să vâneze măcar o clipă de viață adevărată, o fărâmă  de vis împlinit.

A fi sau a nu fi este o alternativă existențială, însă a fi sau a nu fi fericit  e, în final, o alegere directă a noastră.

Dacă vom stărui să ne luminăm viața, iubind, valoarea ei va crește în intensitate, călătoria lungă ori scurtă în oceanul lumesc, oferind satisfacții incomensurabile.

Nu există timp predestinat descoperirii esenței vieții, Iubirea, însă  sunt   ocazii  sau   cel puțin un prilej când ne putem întâlni  cu cea care ne va lumina,  pentru totdeauna, ca o torță, străfundurile ființei, dacă o vom recunoaște și-i vom asculta sfaturile.

Alegând să trăim prin iubire,  de fapt,  girăm pentru o înfrumusețare  a  catedralei sufletului nostru, dar și a feței lumii în care viețuim. Cântecul existenței noastre  va deveni o odă dedicată vieții, de vom alege calea iubirii, a adevărului ce învinge  orice obstacol ce ne-ar putea îngrădi fericirea.

Iubind, ne vom cunoaște mai bine.  Având luminat  făgașul spre noi înșine, vom birui temerile, iar  călătoriile  noastre, ale celor  îmbarcați pe Arca iubirii, vor fi ferite de furtunile diluviene ale sorții.

Ionel Mesaroș

24 Ianuarie- Ziua Renașterii Naționale

Uniți în jurul Sfântului Adevăr, călăuziți de sacrele valori naționale și animați de fiorul simțămintelor de Iubire de Neam și Țară, astăzi, la 155 de la Unirea Principatelor Române, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, ar trebui să prindem într-o horă a unirii, în cuget și simțiri,  pentru  viitorul României, praznic ce ar trebui să devină, cu adevărat,  Ziua Renașterii Naționale.

Din păcate, suntem dezbinați, uniți în jurul unor interese meschine, departe de spiritul ce ar trebui să se manifeste cu această ocazie.

Sper să vină vremea trezirii  nației române și să  ne prețuim cu adevărat valorile naționale!

Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859

Renaşterea naţională în timpul lui Alexandru Ioan Cuza

Monstrul din umbră

PASTILA ZILEI DE SÂMBĂTĂ.Monstrul din umbră. autor Ionel Mesaroș

Viața, o filă a timpului, scrisă  cu slovele adevărului și iubirii, trăită în lumină și bunătate, oferă șansa împlinirii umane, deschizîndu-i purtătorului de logos calea spre mântuire.Trăită, altfel, devine o  umbră  ce își extinde arealul  dincolo de limite imaginabile, înlăuntrul  nostru, opacizând conștiința, și,  în afara noastră, ghilotinând adevăratele valori.

Oare  cum ar arăta viața noastră dacă în fiecare zi am putea sta fără mustrări în fața oglinzii propriei  conștiințe? La această întrebare răspunsul îl putem afla  căutând  cauzele  sărăciei, sub toate formele sale, cu instrumentele calibrate pe  Adevăr.

Într-o lume servilă intereselor meschine, existența devine un hățiș de alegeri necuviincioase, minciuna și surata ei mai  “cultă”, indiferența, umbrind  gândurile curate, sufocând visele mărețe,  în detrimentul unor voluptăți de moment aflate în vogă.

Orbiți de false modele de succes, scala valorilor s-a deteriorat  simțitor, în locul cultului  pentru o viață virtuoasă, alegând încuscrirea cu răul. Preferând  calapodul  celor  detașați de reverberațiile sinelui, de fapt, se alege trădarea demnității umane, îngroșând rândul  celor fără Dumnezeu, ce formează, prin atitudine,  monstrul din umbră,  o dihanie pe care o hrănim cu neadevăruri și nepăsare față de viitorul nostru, întregind bucuria namilei ce ne dorește aciuați la “sânul” ei.

Indiferența oamenilor buni, generată de mutațiile survenite  prin adoptarea  arbitrariului sau a pseudo-valorilor, călcând pe creștet virtutea,  otrăvește nădejdea  că binela va triumfa, pactizând, astfel, cu Diavolul, cu răul scăpat din Cutia Pandorei, ce ucide până și ultima fărâmă de sănătate sufletească.

A ne exonera de orice vină, trecând cu vederea aportul  nostru  malefic, prin cârdășie cu cei ipocriți, politicieni fără căpătâi  sau alți semeni, echivalează cu fuga de responsabilitate,  completând lanțul  slăbiciunilor umane cu o za  prin care ne încătușăm  zborul spre zările luminoase ale binelui.

Molima sărăciei și-a întins, cu lăcomie, tentaculele, râvnind ca un monstru vorace să înfulece tot ce-i ieșea în cale. Ajutată de împrejurări, mai exact, de indiferență, a pus stăpânire peste trupul și sufletul celor atinși de veninul ei, despuindu-i de speranță.

Monstru din umbră, la urma urmelor, e  nepăsarea, penuria conștiinței, maladie  ce  are efecte dezastruoase, inimaginabile, umbrind  demnitatea umană, slăbind-o și, cu timpul, dezgolind-o de veștmântul virtuții.

Indiferența naște monștri, generând reacții în lanț ce, finalmente, conduce la cancerizarea societății, la modificarea sistemului de valori, la mutații ascunse în inflorescența vorbelor goale, atentând la  viitorul nației.

Sărăcia materială și spirituală a unui popor e până la urmă opera noastră, a indivizilor ce îl compun, noi fiind, prin alegerile noastre,  responsabili morali. Chiar dacă s-a aruncat anatema pentru această stare pe clasa politică, “o adunatură de nulități,[…] artiști ai cuvântului, unii șmecheri răufăcători, care curând devin călăuzele turmei și stăpânii tuturor”, cum o considera   omul politic Ion Mihalache,  omitem să recunoaștem  că, prin vot, i-am legitimate, i-am ales să ne reprezinte. Nu intenționez  să disculp  clasa politică, vinovată pentru inexistența unui proiect național viabil ce să aibă ca obiectiv  fundamental  eradicarea sărăciei, a plăgii uriașe a neșanselor, o boală indusă, un virus administrat, la pachet, de la centru spre margini, de cei care sunt   “orbi”, când e vorba de semeni, „ochi și urechi”, când e vorba de interesul personal , ”surzi”, când e vorba de pretențiile conștiinței și care stăpânesc  arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice, bazându-se pe  inexistența memoriei colective și  a atitudinii demne, pe nepăsarea noastră.
Semănând mătrăguna indiferenței, nu putem obține decât roade otrăvite, ce în loc să ne hrănească, să ne ofere vitalitate, ne sărăcește în resurse morale, ne diminuează nădejdea, iar, în final, ne omoară, cu zile, scoțându-ne mult mai devreme de pe scena vieții adevărate.

Eliberarea de sub dominația monstrului  din umbră e o sarcină grea, dar nu imposibilă, dacă fiecare dintre noi  va încerca să “evadeze” din  nepăsare, vindecându-se pe sine, contribuind, astfel, la însănătoșirea nației.

Ionel  Mesaroș

15 Ianuarie-Ziua Culturii Naționale

În urmă cu patru ani, la iniţiativa Academiei Române, ziua de 15 ianuarie, ziua naşterii poetului nepereche, Mihai Eminescu, a devenit Ziua Culturii Naţionale.

Dezvoltarea culturii întăreşte conştiinţa naţională, luminând mintea şi înălţând sufletul.

Noi, românii , considerăm că izvorul culturii se află în conştiinţa naţională, iar esenţa acesteia este fixată şi sintetizată în limbă, aceasta devenind simbol al culturii, iar Eminescu este expresia integrală a naţiunii române.

Luceafărul poeziei româneşti e românul absolut. El e cel care a primit Adevărul, l-a cunoscut, apoi l-a revelat în cuvântul ce zideşte temelia culturii naţionale, în slova în care subzistă mireasma veacurilor şi ecourile dulci ale atâtor „Mioriţe”, oferind, prin geniul său, limbii române virtuţi complete, premise valorice pentru a deveni o limbă universală, iar Neamului românesc aura nemuririi.

Fiind oglinda cea mai credincioasă a realităţii noastre tradiţionale, purtând virtuţi vii, incomensurabile, cultura naţională are menirea să trezească conştiinţe care să le reamintească românilor că aparţin unei naţiuni, nu unui popor.

Cultura naţională poate fi preţuită numai de cei care au tăria de a fi demni, respectând Cuvântul, Adevărul şi Viaţa, Sfânta Treime a Culturii noastre: Eminescu, Limba Română şi Neamul Românesc!

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a văzut lumina zilei pe 15 ianuarie 1850,în localitatea Ipoteşti, jud.Botosani. A fost supranumit „Luceafărul poeziei româneşti”. A fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română . Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Adevărul despre cum a murit Mihail Eminescu, ucis la comandă

Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.

Zoe Dumitrescu Buşulenga

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic.

Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator.

Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor.

Despre Eminescu

,,Pe vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântu Petru pe Pământ, într-o noapte ploioasă, au ajuns la marginea unui sat și abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câini mari s-au repezit să-i sfâșie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc întrebând:

– Cine bate ? 

– Oameni buni! 

Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă, unde nevasta și copiii abia se treziseră din somn, și a început a da porunci, dar cu blândețe. 

– Mario, ia mai pune câteva vreascuri pe foc. Tudore, dă fuga la fântână după o ciutură de apă proaspătă. Ilenuța, ia vezi de o oliță cu lapte proaspăt. 

Și le-a dat să se spele și să se șteargă cu ștergare albe și i-au ospătat și i-au dus să doarmă într-o odaie în care mirosea a gutuie și a busuioc … A doua zi iar le-a dat să se spele, i-a ospătat și le-a pus în traistă niște mere cum nu mai văzuseră și le-a urat drum bun. Și cum au ieșit din sat, Sfântu Petru a început să se roage :

– Doamne, fă ceva pentru oamenii ăștia, că tare ne-au primit frumos ! 

– Ce-ai vrea să fac Sfinte Petre, c-ai văzut că nu erau nevoiași. 

– Doamne, fă ceva ca să-și vadă măcar odată sufletul ! 

– Să-și vadă sufletul spui, Sfinte Petre ? 

– Da, Doamne, să-ți poată vedea sufletul, așa cum vedem noi plopul cel de-acolo ! 

– Bine, Sfinte Petre, a răspuns Dumnezeu, privind gânditor la satul din vale. 

Iar după o vreme, în neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.”

Geo Bogza

Mihai Eminescu

Socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul și-a asimilat viziunile poetice occidentale, unii critici observînd malițios cum că creația sa ar aparține unui Romantism relativ întârziat, poetul fiind ușor desincronizat față de Occident, care străbătea în acei ani tranziția către Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărțile, „prieten drag al sufletului meu", nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filozofică, opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon și de marile sisteme de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, de idealismul lui Fichte și Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conținut filozofic al operei sale Constantin Noica, un cunoscut eseist și filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate omul deplin al culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai Eminescu era influențat de mari creatori romantici germani, de Novalis, de la care a preluat motivul „florii albastre", de Goethe sau Lenau și de alți mari prozatori germani, de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era interesat și de filosofia indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi text indian, și i-a recomandat amicului său Ioan Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au păstrat în caietele rămase de la poet și sunt studiate de specialiștii în opera sa, denumiți în mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală etc. 

Despre Eminescu

"Poetul era un prieten ideal. Bun de inimă, îndatoritor, niciodată răutăcios, totdeauna gata de sacrificiu pentru alții. De discutat serios nu prea discuta cu alții nici literatură, nici filozofie, nici politică, nici altceva. Se vedea simțindu-se ridicat sus peste ceilalți, la care privea liniștit și blând din înălțimea gândurilor lui. Îi asculta bucuros pe toți și când se întâmpla de spuneau vreo prostie, zâmbea binevoitor. Era o fire plină de contraste și extreme: rezervat și expansiv, izolat și plăcându-i zgomotul vieții, foarte dulce cu prietenii și neîndurat cu adversarii de idei, pe care îi ura din cea mai adâncă convingere. Viața de gazetar îl făcuse unilateral; generaliza scăderile unora din roșii (C.A. Rosetti) asupra tuturor. Cu subalternii lui se purta îndatoritor; se întâmpla că muncea el și pentru ei, de pildă traducea el în locul lui Brăneanu când îl vedea încărcat de muncă și-i lua cu sine la «câte un pelin», cum făcea cu Brăneanu, care era foarte tânăr pe atunci. În redacție muncea enorm de mult; până nu înnebunise întâi, nu-i plăceau chefurile exagerate și bucuriile senzuale, ca după nebunie, ci stătea ziua întreagă, uneori noaptea chiar, la redacție. Cu superiorii era demn și neîncovoiat."

( D. Roșca.)

Tudor Arghezi despre Eminescu

“A vorbi de poet este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta … Nu poate sa ajunga vorba pana la el, fara sa-i supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene din departare delicata lui singurateca slava. In toate veciile vizitate de atletii si biciclistii filozofiei, el are vecia lui deosebita, inchisa. Trebuie vorbit pe soptite … Intr-un fel, Eminescu e sfantul preacurat al ghiersului romanesc. Din tumultul dramatic al vietii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastra depasita, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri. Fiind foarte roman, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste: cu parere de rau ca lacatul limbilor nu poate sa fie descuiat cu cheile straine. S-au facut multe incercari, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decat in romaneste. Daca se poate traduce o proza, o povestire, un roman, unde literatura se margineste, aproape fizic, la tablouri, la personaje si la conture, dominata de miscarea si succesiunea cinematica, poezia nu poate sa fie talmacita, ea poate fi numai apropiata. Poezia apartine limbii mai mult decat proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizari din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici in romaneste … Dovada si incercarea de fata. Competinta eterului e limitata si ea nu ar vrea sa semene cu nimic ordonat si pedagogic. E vorba de un Eminescu zarit in dezordine si razlet, dupa o calatorie prin peisajele lui facuta in zigzag si fara Cicerone. Muntele incepe de jur imprejur si nu are poteci. Unde nu te poti urca te uiti si te multumesti cu cateva imagini vaporoase. Daca as ravni sa agat de constelatia lui Eminescu o lumina ar fi o neinchipuita indrazneala. Constelatia fuge mereu, se departeaza. Cine ar putea sa o ajunga?"