In memoriam Octavian Paler

Astăzi comemoram 6 ani de la moartea maestrului Octavian Paler.

  

 Octavian Paler (1926-2007) a fost un scriitor, om politic și jurnalist român. A absolvit simultan Facultatea de Litere și Filosofie, respectiv cea de Drept din București (1949).
A debutat in 1958, cu versuri editorial, din 1970, cu volumul de poezii "Umbra cuvintelor". Vor urma de-a lungul timpului alte volume care l-au consacrat. Printre acestea se numără:
Drumuri prin memorie: Egipt-Grecia (1972), Mitologii subiective (1975), Apararea lui Galilei (1978), Scrisori imaginare (1979), Caminante (1980), Viata pe un peron (1981), Polemici cordiale (1983), Viata ca o corida (1987), Vremea intrebărilor (1995), Desertul pentru totdeauna (2001), Autoportret intr-o oglinda sparta (2004), Calomnii mitologice (2007).
În 2005 a fost premiat de către Uniunea Scriitorilor.

Iată mai jos câteva citate din Octavian Paler care mi-au plăcut în mod deosebit:

Pentru mine România este o vasalitate, adică m-am născut român și n-am cum să ies din acest destin. Cu alte cuvinte o să-mi iubesc țara chiar dacă va fi condusă de canalii și lepădături și escroci. Nu mă interesează! Dar îmi păstrez unicul drept care mi-a rămas după iluzii, după dezamăgiri, după revoltă – ultimul meu refugiu e disprețul.

Adevărata “măsură” a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin “lipsa de măsură”, dorind “fără măsură”, îndrăznind “fără măsură”, iubind “fără măsură”.

Nu există experiență căreia să nu-i poți supraviețui dacă ai curajul să înfrunți viața.

Înţelepţii hinduşi pretind că există patru anotimpuri în viaţă. Unul pentru a studia şi a descoperi lumea. Al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Şi, în sfârşit, al patrulea, în care eliberat de inhibiţii şi de obsesii devii un fel de călător fără bagaje.

Noi suntem ca un cântec, nu credeți? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit.

Acesta e omul, domnilor. Rezistă la multe, dar câteodată îl doboară golul din jur.

Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă. Unele amintiri scad în importanţă, pălesc, altele, dimpotrivă, capătă înţelesuri noi la care nu ne-am gândit înainte. Devin, din fleacuri, momente esenţiale. De aceea, azi, înţeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenuşie şi insesizabilă banalitate.

Nimeni nu există pentru altul. Nu există decât cursa fiecăruia. În clipa în care se opreşte, moare.

Nu iubesti o femeie pentru ca este frumoasa, ci este frumoasa pentru ca o iubesti tu.

În deşert, se zice, nu se duc decât îndrăgostiţii şi nebunii. Eu mai cunosc o categorie, în care mă includ. Cei care nu se descurcă prea bine în vacarm şi tânjesc după un loc de unde, speriindu-se de izolare, să se întoarcă pocăiţi în societate.

Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată o asemenea stare. Nu eşti nici mort, nici viu. Te simţi ca un foc care abia mai pâlpâie, gata să se stingă. Stai cu ochii deschişi, te uiţi într-un punct fix, dar nu vezi nimic. Şi nici nu te gândeşti la nimic decât la propria ta oboseală de a trăi şi de a muri. Răstignit undeva între viaţă şi moarte, nu eşti bun pentru niciuna dintre ele. Parcă pluteşti în derivă şi aştepţi să fii aruncat pe un mal, ori al vieţii, ori al morţii, ţi-e egal.

Începem să murim când nu mai avem puterea de a alege.

Lângă o mare, în timp ce soarele domneşte singur deasupra plajei, nu mai e nevoie de nicio retorică pentru a da un înţeles vieţii. Trupul singur umple lacunele filosofiei. El găseşte o mângâiere într-un adevăr care pe filosofi nu-i satisface: ca există.

Eu chiar cred în ce-am scris, că un om normal are într-adevăr o singură patrie. Restul sunt țări.

Avem timp pentru toate.

Să dormim, să alergăm în dreapta şi în stânga,

să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,

să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,

avem timp să citim şi să scriem,

să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,

avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,

avem timp să ne facem iluzii

şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambiţii şi boli,

să învinovăţim destinul şi amănuntele,

avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,

avem timp să ne-alungăm întrebările,

să amânăm răspunsurile,

avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,

avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,

avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,

avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp pentru puţină tandreţe.

Când să facem şi asta murim.