de Octavian Paler
Când lemnul învață să sufere
și să viseze ca oamenii,
se va numi de acum înainte vioară.
Când tăcerea ruginește oglinzile
și sticlește ca un ochi rece de lup,
se va numi de acum înainte singurătate.
Când vântului îi e dor
de pasărea pe care a învățat-o să zboare
și de vara din pâinea tăiată pe masă,
se va numi de acum înainte trecut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu