de Boris Ioachim
S-a-nstăpânit zăpada pe zările albastre –
Curată sau murdară - ca sufletele noastre...
Şi-un ger ce sfarmă piatra învăluieşte firea
Un dor de îmbuibare în jur se-nvederează –
Căci asta-i noaptea care va ţine firea trează,
De parcă omenirea făcută-i spre plăcere -
Iar nu spre suferinţă, tristeţe şi durere.
Mulţimi cu braţe pline, se întrec în veselie -
De parcă s-ar întoarce cu prăzi din tâlhărie...
Şi gerul se-nteţeşte cu aspră-ncrâncenare
Şi toată viermuiala miroase-a-nmormântare.
Cuprinsă-n negre gânduri fiinţa mea zoreşte...
Deodată-n colţul străzii ceva mă împietreşte:
Pe-o bancă stă nebuna – ce-ntregul târg o ştie
Slinoasă e şi ştirbă şi roasă de beţie.
Nu râde şi nu urlă, nu înjură şi nu cântă
Şi nefiresc de dreaptă-i statura ei plăpândă
Nu simte sau nu-i pasă că gerul stă s-o-ngheţe
Spre alte orizonturi ţinteşte cu tristeţe.
Pe-alături, trecătorii, păşesc fără să vadă
Cum stă înţepenită – statuie pe zăpadă
Şi râd cu nepăsare urându-şi „La mulţi ani!”
Şi alte vorbe goale – ceva legat de bani.
Tăcută stă nebuna – deşi nu-i stă în fire
Şi adânc mă înfioară sticloasa ei privire
Doar câţiva câini în juru-i cu grijă o veghează
Privirile lor calde cu milă lăcrimează.
E trist când câini-s oameni şi oamenii sunt câini -
Dar câinii-au libertate şi oameni-au stăpâni...
Un gând mă mustră iute: „ Hai nu te crede domn –
Şi nu te mai preface – nu eşti decât un om!”
Cum scârţâie zăpada, sub pasu-mi clătinat!
Plecând, mă simt, deodată, umil şi ruşinat…
Din urmă mă-nfioară un urlet a pustiu
Ce-ngheaţă şi mai tare văzduhul vineţiu.
…Cum vorbele sunt păsări - ce foarte iute zboară,
O veste se-nteţeşte în târg, aşa, spre seară…
Firesc o spun cu toţii, fiindcă le e totuna:
Cum că, de frig şi foame, în ger, s-a stins nebuna.
E Anul Nou – prilejul de-a ne ura „Mulţi Ani!”
Şi de-a rosti obsesii legate de mulţi bani…
Din ceruri, luminoasă şi ştirbă râde luna –
În raza-i îngheţată, s-a-ntruchipat nebuna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu