Săptămâna Patimilor

În aceste zile trebuie să fim mai buni,în semn de recunoştinţă faţă de Domnul.
Într-un fel sau altul , fiecare fiinţă cunoaşte  crucificarea.
Crucea este şi simbolul pentru suferinţa omenească. Este durerea, obstacolul, degringolada, întunericul interior, ce se iveşte în noi faţă-n faţă cu experienţele vieţii. Pe calea noastră către Domnul, pe drumul ce ne duce către lumina... din noi, pe cărarea îngustă şi atât de largă, în acelaşi timp, a vieţii, cel ce sfârşeşte crucificat este omenescul din noi.
Săptămâna Patimilor este chiar un simbol al acestui sacrificiu; un simbolul al renunţării la Eul omenesc, care nu se lasă plecat fără suferinţă, fără durere, fără angoasă şi fără tulburare. Tocmai de aceea patimile noastre vestesc şi apropierea luminii, patimile noastre ne spun că ne apropiem mai mult, conştient sau nu, de Dumnezeu!
Fiecare suferinţă e semn că păşim către lumină. Marile încercări, oricât de nedrepte ar părea ele, oricât de grave şi pline de zbucium, sunt semn că lumina care aşteaptă s-o descoperim e tot atât de mare pe cât ne e suferinţa... Doar să ne amintim asta clipă de clipă; prin suferinţa noastră mai moare ceva din rătăcirea omenească, prin ceea ce ni se întâmplă rău şi ne doare, mai moare o parte din omul care-şi poatră crucea pe drumul său către iubire şi dumnezeire. Simpla acceptare a morţii Eului nostru uşurează durerea şi-o astâmpără, cum ne aşează mintea şi inima pe calea înţelegerii faptului că nu avem şansa cunoaşterii lui Dumnezeu fără a fi oameni şi a accepta, ca şi Domnul, propria noastră crucificare sau crucificarea a tot ce-i omenesc în noi! Acesta-i rostul patimilor noastre şi, dacă ele sunt pe aproape, dacă ele se petrec sau se vor petrece nu-i decât semnul că Dumnezeu s-a apropiat de noi!