Suntem în „stare de urgență”, una de natură medicală, iar în aceste momente medicii sunt în prima linie. Medicii de acum sunt soldații din timp de război. Dacă soldații ar dezerta în timp de război ar fi judecați de o curte marțială și ar primi pedepse grele. Putem face în aceste zile asocierea medic= soldat? Este corectă din punct de vedere etic?
Radu Umbreș: Mi se pare problematică această asociere. Soldatul este recrutat/se înrolează cu un contract explicit care prevede pedepse pentru dezertare. Cadrele medicale au fost încadrate cu un contract de alt tip, de prestare a unor servicii. Dacă medicilor li s-ar prezenta de la început condițiile în care vor lucra și pedepse pentru încălcarea contractului inițial, atunci am putea trage o paralelă.
Am putea discuta de încheierea unor noi contracte de muncă în care să se prevadă drepturi și obligații în cazul unor evenimente extreme cum este această pandemie. Așa, doctorii ar putea avea de ales dacă vor continua în noile condiții contractuale (eventual pot să negocieze recompense suplimentare sau condiții de muncă minimale), sau pot alege să nu mai lucreze. Abia după ce fac o alegere liberă și conștientă, putem să le judecăm comportamentul.
În ceea ce privește comparația cu soldații, aș zice că avem în România generali pe timp de pace, pensii speciale pentru militari și nenumărate drepturi aparte fără să fim angajați într-un război major din 1945 încoace (cu excepția militarilor aflați în teatre de operații cum ar fi Kosovo, Afganistan sau Irak, despre care ar trebui să facem o discuție specială, mai ales că aceștia au ales să participe, nu au fost forțați). Comparația cred că îi defavorizează pe medicii atât de blamați în aceste zile.
Radu Uszkai: Filosofia morală este cu atât mai relevantă pentru noi cu cât este capabilă să facă lumină în situații care pot fi caracterizate drept dileme. Din punct de vedere teoretic, o dilemă morală este o situație în care putem să producem temeiuri solide pentru două sau mai multe decizii pe care un agent moral le poate lua.
O modalitate prin care încercăm să înțelegem în primul rând datele unei probleme este de a compara situația în cauză cu un exemplu ideal în care considerăm că intuițiile tuturor converg spre aceeași soluție.
Analogia dintre medici și militarii aflați pe front în luptă deschisă cu inamicul se încadrează într-un asemenea efort filosofic, însă sunt sceptic că aceasta surprinde, întru totul, toate aspectele normative ale situației în care ne aflăm.
Desigur, din punct de vedere retoric și simbolic, metafora luptei împotriva Covid-19 a căpătat valențe militare în discursurile publice ale multor politicieni ori influenceri însă există, în opinia mea, niște limite inerente ale unei asemenea strategii argumentative.
Pe de-o parte, desigur, eticienii discută deseori despre datoriile speciale și stringente pe care indivizii le au în virtutea faptului că aparțin unei anumite organizații profesionale, fie ea liberală sau nu. În sensul acesta, doctorii (la fel și militarii) nu sunt niște simpli angajați cu drepturi și obligații precum strungarii, fotbaliștii sau croitorii.
Pe de cealaltă parte, suntem siguri că nu există niciun temei moral în virtutea căruia chiar și un militar nu ar avea dreptul moral (legal, desigur, el ar ajunge în fața judecății unei curți marțiale) de a dezerta în timp de război? Are un militar datoria de a lupta într-un război injust? De a masacra populația civilă ca urmare a ordinului unui superior? Sau, pentru a ajunge mai aproape de subiectul nostru, are un militar datoria de a urma ordinele unei conduceri incompetente care îl trimite la luptă neechipat și îi pune în pericol viața periclitând șansele ca batalionul său să câștige lupta?
Radu Uszkai: „Numărul doctorilor care au protestat, public, împotriva corupției din sistem este cel mai mic dintre toate organizațiile profesionale liberale din România”
Mulți medici invocă lipsa mijloacelor cu care să-și facă meseria. Cu alte cuvinte, ei spun că atâta vreme cât statul nu le oferă mijloacele (măști, combinezoane, aparate de ventilație etc), ei nu-și pot face treaba. Deci mai degrabă e vina statului, nu a lor. În același timp, medicii au depus un jurământ prin care s-au angajat să nu-și abandoneze niciodată pacienții. Cum se împacă aici cele două aspecte: pe de o parte, lipsa mijloacelor de a face bine, pe de altă parte obligația de a face bine, inclusiv cu mâinile goale dacă nu ai altceva la îndemână?
Radu Umbreș: Oare un medic care se îmbolnăvește din cauza lipsei de echipamente, care îmbolnăvește și alți pacienți sau alți doctori, nu face mai mult rău? Oare un medic care lucrează împotriva voinței sale nu este oare descurajat, ineficient, neatent, incapabil într-un fel sau altul să-și ducă misiunea la bun sfârșit?
Ce preferăm? Să-și facă doctorii datoria sau să avem rezultate cât mai bune din punct de vedere medical? S-ar putea ca cele două variante să nu ducă în aceeași directie și la aceleași judecăți morale.
Radu Uszkai: Deseori, când ne gândim la deontologia medicală, punctul de plecare este jurământul lui Hipocrate precum și la celelalte sisteme de norme generate endogen (coduri etice profesionale ale unor organizații medicale) ori exogen (ca urmare a unor reglementări venite din exterior, de cele mai multe ori din partea statului).
Ce este comun acestei întregi infrastructuri etice ale profesiei medicale este, desigur, suprapunerea dintre datoria profesională și cea morală a doctorilor, în speță aceea de a-și salva pacienții. Din această perspectivă, cred că există mai multe chei de lectură a ultimelor demisii din sistemul medical public românesc.
Poate un doctor echipat necorespunzător să-și îndeplinească datoria față de pacienți? Este legitim oare ca doctori care trebuie să-și spele măști, care oricum nu le asigură o protecție corespunzătoare, să fie obligați să trateze, atât pacienți suspecți/infectați cu noul coronavirus, cât și alți pacienți care vin cu alte probleme la spital?
Este de netăgăduit, cred eu, că cel puțin unii medici sunt puși concomitent în situația de a alege între a respecta principiul binefacerii (în relație cu pacienții infectați cu Covid-19), dar și principiul nefacerii răului (în relație cu alți pacienți, veniți la spital cu alte probleme, dar cărora le pot transmite virusul în contextul în care nu beneficiază, pe alocuri, nici de niște standarde minimale de protecție).
Apoi, datoria binefacerii în relație cu pacienții poate să intre în contradicție cu datoriile pe care medicii le au ca indivizi umani: față de familia, prietenii ori comercianții cu care ar intra în contact în momentele când nu se află la locul de muncă. Cine este însă responsabil pentru această situație?
Nu suntem, din nou, în fața unui exemplu tradițional al unei responsabilități morale colective și difuze? Pe de-o parte, avem un stat incapabil să-și îndeplinească sarcina minimală pe care noi i-am încredințat-o în virtutea contractului care stă la baza existenței noastre sociale: noi renunțăm la unele drepturi și la o anumită parte a veniturilor în sprijinul protecției și securității.
Pe de cealaltă parte, situația corpului profesional al medicilor este cu atât mai interesantă cu cât – iar aici sper să nu mă înșel din punct de vedere empiric – numărul doctorilor care au protestat, public, împotriva corupției din sistem este cel mai mic dintre toate organizațiile profesionale liberale din România.
Pentru un sistem cu atât de multe deficiențe și cu o corupție endemică (n-a trecut mult timp de la scandalul dezinfectanților, nu?) am avut prea puțini avertizori de integritate ori încercări de „nesupunere civică” ale medicilor din România.
Radu Umbreș: „Nu putem crea eroi cu forța, este o idee contrară ideii de sacrificiu, de eroism”
În această relație stat-medici intervin acum oamenii, potențialii pacienți. Mulți dintre ei îi acuză pe medicii demisionari de trădare și lașitate. Avem dreptul să intervenim în această dispută, ca și contribuabili la sistemul medical românesc, și să facem presiuni pe stat să adopte măsuri mai dure împotriva demisionarilor (să li se interzică să-și dea demisia, să fie pedepsiți dur, să nu mai aibă voie să se întoarcă vreodată în meserie, ca să dau doar câteva exemple din ce am citit pe Facebook zilele acestea)?
Radu Umbreș: Cred că ar fi o idee foarte proastă să reacționăm dur. Ar duce la prăbușirea încrederii în medici (lucrează doar pentru că sunt forțați, altfel și-ar abandona pacienții), încrederea în stat (alege să forțeze medicii să lucreze, dar nu să le ofere condiții de desfășurare a muncii), dar și a încrederii medicilor în pacienți (pacientul este egoist, se gândește doar la binele lui și nu-i pasă de sănătatea medicilor).
Soluția optimă trebuie să păstreze medicii în sistem de bună voie, aceștia să aibă încredere că sistemul îi sprijină și că munca lor salvează vieți, să înțeleagă că societatea le este recunoscătoare, atât simbolic, cât și practic.
Radu Uszkai: Furia publicului este legitimă și îndreptățită în baza așteptării rezonabile din partea noastră de a beneficia de o serie de servicii publice în virtutea cărora aproape toți considerăm existența statului necesară în vremea unei pandemii. Direcționarea acestei furii înspre medici, fie prin blam moral, fie prin propunerea unor sancțiuni mai mult sau mai puțin permanente este, pe de-o parte, întemeiată dacă analizăm comportamentul medicilor din alte țări care, confruntați o perioadă cu lipsuri similare, au rămas pe poziții.
Pe de altă parte, cred că aceasta este o ocazie ratată a publicului de a pune presiune acolo unde contează mai mult în acest moment. Cum spuneam anterior, cred că este greu să scoatem din ecuație responsabilitatea morală pe care medicii o au la rândul lor pentru aspectul general al sistemului medical din România.
Totuși, demisia unor medici din sistemul public, cu precădere din orașe mici, unde cetățenii sunt lipsiți de alternative, nu ar trebui să fie nimic altceva decât semnalul de alarmă pentru ca noi, cetățenii, să punem presiune pe stat să aloce fondurile necesare pentru achiziția echipamentelor de protecție fără de care lupta împotriva Covid-19 nu are cum să fie câștigată.
Un asemenea act de lașitate ar putea avea, așadar, niște consecințe neintenționate pozitive.
Pe de cealaltă parte, acuzațiile de trădare sau lașitate din spatele tastaturii pot fi făcute doar din punctul în care tu, ca cetățean, ai făcut tot ce ți-a stat în putere, pentru a contribui la echiparea spitalelor din comunitatea ta. A externaliza responsabilitatea întotdeauna doar către stat ori către alți indivizi este tot un semn al lașității.
Zilele acestea se dau exemple de medici eroi, de medici care merg în zone de conflict, voluntari de la „Medecins sans frontieres” etc. Este corectă asocierea dintre medici care fac lucruri deoarece cred într-o cauză și medici angajați pe bază de contract, care și-și fac meseria la fel care orice alt angajat din România?
Radu Umbreș: Unii medici au ales să fie eroi, alții nu. Nu putem crea eroi cu forța, este o idee contrară ideii de sacrificiu, de eroism. Cum ar fi dacă am obliga medicii să lucreze fără compensație, să devină eroi fără voie? De ce să ne oprim la medici? Hai să forțăm pe toata lumea să fie eroi, să interzicem gunoierilor, casierilor, livratorilor să își dea demisia....
Radu Uszkai: Pentru a ne întoarce la prima întrebare, cred că de-abia acum suntem într-un punct în care analogia dintre medici și militari poate să funcționeze. Riscul existențial al deciziei de a deveni militar e prezent în matricea ta de costuri de dinainte de a te înrola.
Similar, a decide voluntar că dorești să fi un medic care lucrează în zone de conflict înseamnă a acționa autonom, pe baza unei cunoașteri complete a riscurilor potențiale. Este dezirabil să ne gândim la doctorii care aleg să fie voluntari la „Medecins sans frontieres” ca având întocmai profilul etic pe care trebuie să-l cultivăm în cadrul educației morale a medicilor noștri. Sacrificiul personal pentru binele altora este lăudabil moral – ori, cum spun filosofii, avem o datorie supererogatorie să ne comportăm astfel – dar orice teorie a unei etici profesionale medicale care le impune o asemenea datorie membrilor săi le cere prea mult.
Există pericolul ca exemplul demisiei să fie urmat și de alți medici din sistem și practic România să rămână descoperită în această luptă cu pandemia de coronavirus. Poate fi considerată o problemă de siguranță națională care ne afectează pe toți. În aceste condiții, au dreptul medicii, ca breaslă, să slăbească capacitatea României de a se apăra de o pandemie mondială?
Radu Umbreș: Termenii în care ne exprimăm sunt foarte importanți și ar trebui să fim atenți la ei. Nu consider că trebuie să judecăm medicii per ansamblu, ca breaslă, ci ca indivizi și comportamente personale. Cred că medicii au aceleași drepturi și obligații pe care le avem toți în apărarea împotriva acestei pandemii.
Deși vedem extraordinara importanță a medicilor în acest moment, trebuie să ne dăm seama că toți avem un rol de jucat, că societatea funcționează pe baza unei diviziuni sociale a muncii în care fiecare rotiță are rolul său. Și medicii trebuie să mănânce, să aibă un acoperiș deasupra capului, să își educe copii, să se relaxeze și deci se bazează pe ceilalți cetățeni.
Radu Uszkai: Să ne imaginăm că cineva ne adresează următoarea întrebare: ar trebui să mă călugăresc și să mă retrag la o mănăstire? Nu pare a fi nimic problematic din punct de vedere moral într-o asemenea alegere personală, cât timp la mijloc nu a existat niciun soi de coerciție la adresa persoanei în cauză, nu-i așa?
Dar dacă, atunci când am formula un răspuns, ne-am gândi ce s-ar întâmpla dacă aproape toți oamenii ar alege să se călugărescă? O lume în care toți sunt călugări sau maici ar fi o lume în care ne-am confrunta cu tot soiul de dileme practice de tipul cine ar mai cultiva pământurile, cine ar mai compune muzică rock ori cine ar mai face copii.
Cu toate acestea, opțiunea individuală a unei persoane de a-și petrece viața într-o mănăstire nu este problematică în aceeași măsură în care un individ care s-a abținut de la vot nu este de blamat pentru că politicianul X a câștigat. Genul acesta de alegeri devin problematice în contexte de tip acțiune colectivă, adică atunci când o majoritate relevantă a unei comunități se comportă într-un anume fel.
Contrafactualul propus în întrebare (ce s-ar întâmpla dacă toți medicii s-ar comporta la fel?) este extrem de relevant într-una dintre tradițiile filosofiei morale care pune accent pe testul universalizarii: trebuie să acționăm pe baza unor reguli pe care ni le dorim a fi universale și urmate de toți.
Într-un sens practic însă, îmi e neclar în ce măsură exemplul dat de câțiva medici până acum este (ori va fi cu adevărat) preluat de alți doctori în contextul în care mesajul public venit de pe mai multe canale ne cere mai degrabă sprijin în lupta pe care o duc în fiecare zi.
În loc să ne gândim la „naționalizarea" medicilor și la trimiterea forțată a acestora în câmpul medical al muncii ar trebui să petrecem mai mult timp încercând să înțelegem de ce unii dintre ei au luat această decizie și cum am putea face astfel încât să le preîntâmpinăm pe celelalte, fără a-i trata ca niște sclavi ai interesului public. Altfel, riscăm ca promoțiile universităților de medicină să aibă din ce în ce mai puțin absolvenți care și așa vor pleca în alte țări.
Este medicul un simplu angajat cu drepturi și obligații, la fel ca noi ceilalți? Sau este mai mult decât atât?
Radu Umbreș: Eu aș pune problema la modul abstract. Să ne imaginăm că apare o criză în care meseria noastra devine vitală, oricare ar fi ea. Am fi de acord să fim tratați altfel decât ceilalți? Să ni se impună să muncim împotriva dorinței noastre? Să ne sacrificăm pentru binele celorlalți fără să ne gândim la binele nostru? Sau ar trebui să punem în echilibru nevoile noastre cu nevoile celorlalți și să ajungem la o soluție mutual benefică? Dând răspunsul pentru noi înșine, vom da răspunsul și în cazul medicilor.
