Cândva, ziua de 29 iunie, era o zi fericită. Era ziua mamei mele, moment în care și eu îmi sărbătoream ziua de naștere, deși în actele de stare civilă figurez, în mod greșit, ca născut pe 26 iunie, de fapt, fiind născut în Ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
Din 1993, această zi are pentru mine o încărcătură de tristețe, iar din 2015, această stare s-a aprofundat, în ziua de 29 iunie, fratele meu, Vasile, părăsind, pe neașteptate, această lume...
*********************************************************************
Măicuţa mea...
De nu ar fi plecat atât de devreme dintre noi, astăzi, mama ar fi împlinit 84 de ani.
Au trecut 27 ani de când vorbesc despre măicuţa mea numai din amintiri. Mi-e dor de ea!
În tot ce este mai frumos în existenţa aceasta o regăsesc pe maicuţa mea. Era o fiinţă simplă, frumoasă, cu frică de Dumnezeu, cu dragoste pentru oameni, o icoană de bunătate şi blândeţe.
Pe 13 februarie 1993, la 22.30, măicuţa mea a părăsit această lume, la 54 de ani, cu ochii înlăcrimaţi, după o viaţă de adevărată luptă, crescând singură trei copii, toţi minori, după ce tatăl meu, în floarea vârstei, la numai 37 de ani, plecase la Ceruri.
Timpul a trecut, însă nu mi-a putut îngropa în uitare amintirile . De cinci ani, fratele meu mai mare, Vasile, se află la câțiva pași de mormântul mamei mele, trecând la cele veşnice pe neaşteptate, mult prea devreme, tocmai în ziua de naştere a mamei mele, 29 iunie.
Şi azi, după atâţia ani, mă simt ocrotit de ea. Ce e paradoxal e că ori de câte ori am de luat o decizie cardinală, în noaptea ce precede acel moment, sunt "sfătuit", prin vis, de forţe necunoscute raţiunii.
Îmi place să cred că sfetnicul bun al nopţii este mama mea. Gândul călăuzitor, venit de undeva din tenebrele anotimpului veşniciei, dintr-o lume necunoscută, mă îmbie să aleg calea cea dreaptă.
Atâtea zile câte voi avea, îmi va rămâne vie în minte amintirea ei. Măicuţa mea a fost, este şi va fi soarele meu. Deşi e dincolo de timp, sunt convins că ea va rămâne îngerul meu păzitor!
*****************************************************************
In memoriam fratelui meu, Vasile...
În urmă cu cinci ani, când prăznuiam pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, fratele meu cel mare, Vasile, ieşi de sub tutela timpului, trecând pragul veşniciei, taman în ziua de naştere a mamei noastre.
Mai tare decât moartea e numai iubirea, credinţa ce oferă posterităţii coroana unor amintiri de neuitat, învingând, astfel, timpul.
Prin amintiri, învingem timpul, trecând din prezent în lumea de “ieri”.
Prin cei dragi, care au plecat din lumea cu dor în cea fără de dor, îngerii noștri păzitori, primim nu doar semne călăuzitoare, ci și nădejdea că moartea nu e o boală invincibilă, că harul divin, Iubirea, trece dincolo de granițele morții, luminând ungherele vieții, arătând că salvarea se află în mâna noastră, în noi înșine.
Iubind, simt că şi dorul e mai tare ca moartea.
Dumnezeu să te odihnească în pace, dragă frate Vasile!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu