Despre Biserică

Maxima zilei...

IMN EMINESCULUI

de Valeriu Anania

„Eminescu e sfântul preacurat
al ghersului românesc”
(Tudor Arghezi)

Starea întâi
E mult de când te’nsinguri spre nopțile de-apoi
Mișcându-ți veșnicia prin spații și prin noi.
Intrăm cu tine’n lume şi parcă ieri ne-au fost
Năvoadele din care-ţi făcurăm adăpost.
Enciclică serbare. Ne’nvălui în rotund.
Stâlpări de foc se-adună și’n tine se pătrund.
Cenușile’nserării pe slove ni le cerni
Umplându-le cu arderi din zorii tăi eterni.

Anonimul Eminescu...

de Vasile Neagu-Scânteianu

Călător prin noaptea vremii,
Fără ţintă,fără loc,
Porţi povara anatemii-
De nu ai nici azi noroc?

Când amintirile...

de Mihai Eminescu

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung și cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

O dragoste eternă

Sfatul zilei

Ziua Culturii Naționale

În urmă cu șase ani, la iniţiativa Academiei Române, ziua de 15 ianuarie, ziua naşterii poetului nepereche, Mihai Eminescu, a devenit Ziua Culturii Naţionale.

Dezvoltarea culturii întăreşte conştiinţa naţională, luminând mintea şi înălţând sufletul.

Noi, românii , considerăm că izvorul culturii se află în conştiinţa naţională, iar esenţa acesteia este fixată şi sintetizată în limbă, aceasta devenind simbol al culturii, iar Eminescu este expresia integrală a naţiunii române.

Luceafărul poeziei româneşti e românul absolut. El e cel care a primit Adevărul, l-a cunoscut, apoi l-a revelat în cuvântul ce zideşte temelia culturii naţionale, în slova în care subzistă mireasma veacurilor şi ecourile dulci ale atâtor „Mioriţe”, oferind, prin geniul său, limbii române virtuţi complete, premise valorice pentru a deveni o limbă universală, iar Neamului românesc aura nemuririi.

Fiind oglinda cea mai credincioasă a realităţii noastre tradiţionale, purtând virtuţi vii, incomensurabile, cultura naţională are menirea să trezească conştiinţe care să le reamintească românilor că aparţin unei naţiuni, nu unui popor.

Cultura naţională poate fi preţuită numai de cei care au tăria de a fi demni, respectând Cuvântul, Adevărul şi Viaţa, Sfânta Treime a Culturii noastre: Eminescu, Limba Română şi Neamul Românesc!

Între nouri...

Mihai Eminescu(1850-1889)

Mihai Eminescu a văzut lumina zilei pe 15 ianuarie 1850,în localitatea Ipoteşti, jud.Botosani. A fost supranumit „Luceafărul poeziei româneşti”. A fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română . Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Geo Bogza- Despre Eminescu

,,Pe vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântu Petru pe Pământ, într-o noapte ploioasă, au ajuns la marginea unui sat și abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câini mari s-au repezit să-i sfâșie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc întrebând:

Despre Eminescu

"Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.

Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese … Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca «Luceafărul lui – nemuritor și rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Sakiamuni."

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult"

„Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare."

Ion Luca Caragiale

Baladă pentru Eminescu

de Radu Gyr

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconostas,
Ca să fulgeri tânăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Netrebnicii care ne conduc

Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului" 

Eminescu

E glasul cerului cuprins în cuvânt,
dorul purtat pe aripi de gând;
Munte de suflet ceresc,
pârjolit de focul iubirii,
Icoană a neamului românesc,
renăscută din cenuşa firii.
Nobil cânt de luceferi aici, pe pământ,
în zbor către cete de îngeri,
Ecoul veşniciei mângâiat de vânt,
de demoni tăcuţi şi stingheri.
Slavă a graiului pământesc
dincolo de orice închipuire;
Coloană a templului omenesc
mai presus decât orice gândire.
Universul cuprins în cuvânt,
cel mai viu glas al limbii române,
pe plaiul mioriţei, adăstând
poetul nepereche, de veghe, rămânând.

(Ionel Mesaroș)

In memoriam Mihai Eminescu

La 15 ianuarie 1850, vedea lumina zilei Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei româneşti.

Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti. El a fost şi rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, încât Mircea Eliade mărturisea: “Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă."

Cu mâine zilele-ți adaogi...

de Mihai Eminescu

Cu mâine zilele-ți adaogi, 
Cu ieri viața ta o scazi
Și ai cu toate astea-n față
De-a pururi ziua cea de azi.

Eminescu, Replici

Poetul: Tu eşti o undă, eu sânt o zare,
Eu sânt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sânt o stea - Iubita mea.

Corespondenţă Veronica Micle- Mihai Eminescu

Îngerul meu blond,

Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor - dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu - mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.

Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea.

lui Emin

Departe sunt de tine...

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,

Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc,

Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,

Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.

Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,

Redeşteptând în faţa-mi trecutele nimicuri;

Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,

Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti,

Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţş parcă treci,

Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci;

Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini

Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini...

Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,

În sărutări unim noi sărmanele vieţi...

O! glasul amintirii rămâie pururi mut,

Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,

Să uit, cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult...

Voi fi bătran şi singur, vei fi murit de mult!

Rostul vieții

O mare și frumoasă prietenie

"Dragii mei, poporul român are mulţi scriitori şi poeţi. Ei au scris povestiri şi poezii deosebit de frumoase, citite de oameni mari şi de copii, cu mare plăcere şi bucurie. Citindu-i o să fiţi mai învăţaţi, mai deştepţi, mai plini de simţire. Dar dintre toţi scriitorii care au trăit până acum mai bine de un veac, pe doi trebuie să-i cunoaşteţi şi să-i iubiţi din toată inima.

Unul se numeşte Ion Creangă, iar celălalt, Mihai Eminescu. Şi cred că o să-i tineţi minte pentru că Ion Creangă a scris o poveste minunată, plină de haz, cu Harap- Alb, cu Gerilă, cu Flămânzilă, cu Pasări-Lăţi –Lungilă; tot el a povestit multe întâmplări pline de năzdrăvenii deosebit de vesele, ori duioase din vremea copilăriei şi a tinereţii lui. Mihai Eminescu a scris şi el o poveste incântătoare cu „ Făt Frumos din Lacrimă”; dar mai ales a alcătuit poezii neintrecut de frumoase. Aceşti doi mari scriitori au fost foarte buni prieteni. Se sfătuiau împreună, îşi citeau unul altuia poveştile ori poeziile, discutau despre cărţile citite şi despre câte se intâmplă în lume. Se iubeau şi se respectau cum nu se mai află. Ceasuri întregi le petreceau împreună, tot vorbind şi sfătuind.

Că aşa-i prietenia: te simţi foarte bine când ai prietenul aproape şi poţi schimba cu el o vorbă, despre un gând ori o simţire de-a ta, îi poţi asculta bucuriile şi durerile lui sau poţi face împreună cu el, planuri despre ziua de maine şi-l poţi ajuta cum te ajută el pe tine, când ai vreun necaz ori vreo amărăciune.

Între dânşii, Eminescu şi Creangă îsi spuneau „bădiţă”, aşa ca o dezmierdare: „ Badiţă Ioane”, „ Bădiţă Mihai”.

Bădiţa Ion era om voinic, corpolent cu ochi pătrunzători, deosebit de vioi, de ageri; purta barbă, iar părul îi era des şi cam aspru; vorba lui era toată plină de tâlc, de înţelesuri adânci şi adesea încărcate de haz, chiar atunci când povestea lucruri nu prea vesele. Ştia de minune să facă haz de necaz. Era ceea ce se cheamă un povestitor iscusit, fără pereche de iscusit. În preajma lui nu ţi se ura niciodată. Să tot stai şi să-l asculţi cum depăna firul celor mai minunate şi năstruşnice poveşti şi povestiri. Potrivea aşa de bine vorbele, incât tot ce spunea despre împăraţi, despre Feţi Frumoşi, Ilene Cosânzene ori zmei paralei parea aievea. Îi şi vedeai trecând prin faţa ta.

Eminescu, Badiţa Mihai, avea o cu totul altă fire: era mai tăcut, mai gânditor şi, de multe ori, chiar trist. Frumos cum rar se află: smead la faţă, cu păr negru, bogat, cu ochi mari, adânci, melancolici şi cu zâmbet bun, cu glas plăcut , melodios, cald şi blând, cumpănit, mângâios, când vorbea despre lucruri frumoase şi furtunos când povestea fapte săvârşite de oameni răi şi netrebnici.

Amândoi aceşti scriitori s-au născut la ţară. Creangă în satul Humuleşti de lângă Târgu Neamţ, Eminescu în Ipoteşti lângă Botoşani.

Au umblat ei mult în plimbare prin sate, pe dealuri prin frig. Au urcat chiar la Cetatea Neamţ, aşa după cum s-au scăldat în Ozana râul cel limpede care trece prin satul Humuleşti.

Seara, întorşi acasă s-au aşezat pe prispă şi au urmat neîntreruptele lor povestiri. Sora lui Creangă le-a adus câte o strachină de lapte cu mămăliguţă caldă şi i-a poftit să ospăteze, zicându-le: „ mâine o să vă tai câte un pui şi o să vi-l frig la frigare cu mujdei de usturoi”... Când au terminat ospăţul amurgea, zarea dinspre asfinţit lucea portocalie şi roşie. Vaca rumega liniştită în ocol. Găinile se culcaseră sub pătul,rândunelele şopteau câte un ciripit către puişorii din cuib. Pe drum trecea arareori câte un om întârziat în câmp. Stelele începeau să licărească pe bolta înaltă a cerului, ca nişte scâteiuţe de aur.

Învăluite în frumuseţea firii cuprins de duioşirea amintirilor, Creangă a îndreptat povestirea spre întâmplări din viaţa lui zicând: „ nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gandesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, iar prichiciul vetrei cel humuit de care mă ţineam când începusem a merge copăcel , la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi băieţii de-a mijoarca şi la alte jocuri şi jucării, pline de hazul şi farmecul copilăresc , parcă îmi saltă şi acum inima de bucurie! Şi , Doamne, frumos era pe atunci: căci şi părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea.Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa. Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: <> Şi vremea se îndrepta după râsul meu.”

Eminescu îl asculta vrăjit. Când Creangă a terminat vorba el a zis cu hotărâre: „Bădiţă Ioane, mă supăr tare pe matale, dacă nu scrii aceste amintiri. Ele ar putea alcătui cea mai atrăgătoare carte de povestiri în limba română, s-o citească şi cei mici şi cei mari.”

Ascultând sfatul prietenului său drag şi al altora, Ion Creangă a scris minunatele sale „Amintiri din copilărie.”

Nu peste multă vreme, Mihai Eminescu l-a invitat pe Ion Creangă la casa părintească din Ipoteşti:

„Să vezi, Bădiţă Ioane, că şi la mine în sat sunt frumuseţi vrednice de admirat.”

Şi în adevar poetul a avut dreptate. Povestitorul, bădiţa Ion, a văzut multe pe dealurile Ipoteştilor: satul cu case bine construite, livezi, iazuri bogate în peşte şi raci, râu cu multe izvoare, păduri de fag şi plop, tei înfloriţi şi stoluri de păsări cântătoare. Înserarea i-a prins într-un pâlc de pădure, stând jos pe iarbă şi povestind, ca de obicei. Mai ales guralivul bădiţa Ion povestea. Eminescu îl asculta zâmbind, uitându-se, din când în când, după câte o pasăre, după câte o floare picurată de rouă, spre locul de unde murmura izvorul, ori spre cerul pe care înfloreau stelele şi răsărea luna. Când Ion Creangă a terminat o povestire hazlie, cum numai el ştia să ticluiască, Eminescu a râs cu mare poftă.Apoi, între dânşii s- a lăsat un moment de tăcere. În toată împrejurimea se stăpânea liniştea şi pacea.Era rândul bădiţei Mihai să povestească, aşa cum obişnuiau ori de câte ori se aflau împreună.După mai multe clipe de tăcere, Eminescu a grăit încet şi rar, măsurat, ca o mărturisire de taină, dar descriind, poetic, ceea ce se petrecea în jurul lor,în acea fermecătoare înserare de vară:,,Somnorase pasarele,,

„Bădiţă Mihai, te rog, mai spune odată poezia asta, s-o învăţ şi eu”, a zis Ion Creangă.

După ce a ascultat şi a şoptit şi el o dată cu Eminescu, bădiţa Ion s-a ridicat de jos şi şi-a îmbrăţişat prietenul:„ Minunat! Eşti un poet genial, bădiţă Mihai!”

„Nu ştiu cum sunt eu, dar ştiu că mata, bădiţă Ioane, eşti un povestitor fără pereche.”

Noi românii, care ne desfătăm de mai bine de un veac, cu cele scrise de Ion Creangă şi Mihai Eminescu, spunem că amândoi au avut dreptate."

Dumitru Almas

Egalitatea

Eminescu

Mihai Eminescu

Nenorocirea

"Nenorocirea este cel mai bun dascăl; își are metoda ei dură, dar greș nu dă."

Mihai Eminescu ( 1850 - 1889)

Dacă iubeşti fără să speri

de Mihai Eminescu

Dacă iubeşti fără să speri
De-a fi iubit vrodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
De rău viaţa toată.

Îmbătrânim

“Îmbătrânim atunci când dăm prioritate cunoscutului asupra necunoscutului.”

Krishnamurti

Tata din Ştefan cel Mare

Pe-o saltea slinoasă, în celula-i mică
Stă cu capu-n palme şi nu se ridică
De câteva ore boss-ul ăla care
Dansa ca Shakira în Ştefan cel Mare.
Plânge şi suspină c-a trecut Crăciunul,
A trecut şi anul şi tot nu-i dau drumul.

Crezul zilei

Îmbrățișarea

Dragostea

Solfegiul inimii

Fără iubire

"Fără iubire nu există viaţă. Iubiţi-vă! Şi alungaţi bezna aceasta ce ne sugrumă în fiecare clipă."

Octavian Paler

Balanța sentimentelor

"Nu există balanţă pentru cântărirea sentimentelor.
Se spune că în dragoste, întotdeauna, dai mai mult decât primeşti. Sau, poate, e invers?"

Balzac

Crezul zilei

Maxima zilei

Crezul zilei

Cugetarea zilei

Crezul zilei

Maxima zilei

"Într-un colţ al lumii este cineva care trăieşte o poveste ce se oglindeşte într-a ta. Acel cineva nu este departe. E cealaltă jumătate a cărţii. Nu mai pierde timpul scriind alte pagini.Caută-l! Restul îl veţi scrie împreună. Pentru că nu e nimic mai reuşit ca două poveşti ce se împletesc."

Giulia Carcasi

Maxima zilei

Boboteaza, în satul lui George Pop de Băsești

Botezul Domnului se prăznuieşte în fiecare an la 6 ianuarie, în amintirea botezului Mântuitorului Iisus Hristos în râul Iordan de către Sfântul Prooroc Ioan şi a Arătării Preasfintei Treimi. 

În Băsești, Boboteaza este una din cele mai populare sărbători. În ajunul acesteia, credincioşii postesc şi se pregătesc într-un mod special pentru a întâmpina marele praznic. Aceştia primesc preotul cu "botezul" sau cu "Iordanul", care le binecuvântează locuinţele şi gospodăriile cu Agheasmă Mare.

Boboteaza ocupă un loc special mai ales în viaţa credincioşilor din Băsești, unde cu acest prilej sunt organizate o serie de datini şi obiceiuri ce au rolul de a da o aură aparte acestui praznic împărătesc.

În Ajunul Bobotezei se purifică oamenii şi gospodăriile, prin stropirea lor cu apă sfinţită, se desfăşoară practici de stimulare a rodului pământului, dar sunt impuse şi interdicţii pentru a asigura bunăstarea şi sănătatea credincioşilor în noul an. 

Este îndătinată tradiţia că dacă Ajunul Bobotezei este ploios, tot anul va fi ploios, iar încotro stropeşte preotul cu busuiocul, de acolo vor veni ploile peste an. De asemenea, dacă în ziua de Bobotează este vreme frumoasă, oamenii cred că va fi un an îmbelşugat şi o vară frumoasă.

De asemenea, Boboteaza reprezenta în conştiinţa populară apogeul practicilor referitoare la întâlnirea ursitului şi a dragostei adevărate. În această noapte, fetele recurgeau la numeroase practici mai mult sau mai puţin magice pentru a-şi ghici sau vedea alesul.

Viața

"Viaţa este ca urcuşul pe scări. După ce te-ai chinuit să urci fiecare treaptă şi ai ajuns în sfârşit sus, ai toate şansele să găseşti o uşă încuiată. Însă fiecare treaptă reprezintă o oportunitate şi o provocare unică. Fiecare te apropie mai mult de atingerea obiectivelor! Iar atunci când ajungi sus, uşile se vor deschide pentru că cheia este la tine!"

Pat Quesenbury

Maxima zilei

Maxima zilei

Maxima zilei

Fericirea

Tăcerea

Citatul zilei

Cugetarea zilei

Arta de-a învinge

Fă-ți timp...

Maxima zilei

ANUL NOU

de Vasile Militaru

Din cireşul veşniciei
S-a mai scuturat o floare
După ce-a visat sub lună
După ce-a surâs sub soare.

Şi-n clipita-n care floarea
A căzut pierind în vânt,
Câte visuri neîmplinite,
Câte doruri nu s-au frânt!

Dar în locul celei duse,
Altă floare vine acum,
Sufletul să ni-l îmbete
Cu nemaigustat parfum.

Şi cum primăvara codrul
Muguri mii desface-n rouă,
Floarea nouă ne aduce
Muguri de nădejde nouă..

Îmbrăcaţi al vostru suflet
În veşmânt de sărbătoare
Şi primiţi cu imn de slavă
Noua veşniciei floare.

Iar dacă-ntre voi iubirea
Va cânta fără să plângă,
Nici un vis n-o fi himeră,
Nici un dor n-o să se frângă.