Leacul ratacirii

Traim intr-o lume a arbitrariului.

Reperele pe care le-am avut odinioara fie le-am uitat,fie le-am ignorat,ori nu am avut  intelepciunea sa le recunoastem.

Lupta pentru supravietuire se acutizeaza.

In fiecare zi ,anomaliile lumii in care "traim" ies la suprafata.

In loc sa ne salvam ,calauzindu-ne dupa principii sanatoase,"naufragiem " pe oceanul vietii ,renuntand  pana si la darul  ceresc :la viata.

Suicidul a devenit o  constanta a cotidianului.Tot mai multi semeni de-ai nostri renunta la lupta,uitand ca viata e o lupta.

Arbitrariul in care ne ducem zilele determina modificari comportamentale.In loc sa ne fortificam in fata greutatilor vietii,intarindu-ne credinta,renuntam sa mai speram in indreptarea lucrurilor.

Lipsa de orizont ne  impinge in bratele desnadejdii.De aici pana la fapte necugetate, drumul este extrem de scurt,iar ,uneori, chiar fara intoarcere.

Necazurile ne incetoseaza mintea,daca nu intelegem  ca acestea sunt doar niste incercari ale vietii.Daca avem taria  sa trecem peste ele,devenim mult mai puternici.

Cum ne putem fortifica  mai usor in fata greutatilor ?

Iubind Viata,pretuind adevaratele valori,nadajduind ;asa ,desaga cu poveri va fi mult mai usoara ,iar  sensul vietii va fi,indubitabil, incununat de Mantuire.

Dupa cum stim, Iisus Hristos e Calea ,Adevarul si Viata .

Identificarea vietii, a existentei proprii cu o cale, cu un drum de strabatut, ceea ce presupune o sarcina de indeplinit, o misiune, asa cum drumul pe care ne aflam trebuie parcurs spre a ajunge la destinatie, e specifica oricarei abordari responsabile a omului. Omul e, la randul sau, o aparitie, un dat in structura mundana care presupune dincolo de o superficialitate parca fireasca, de obisnuinta, de platitudine, de precaritatea existentei dintre nastere si moarte, o aprofundare in perspectiva originii sale si a sensului sau dincolo de moarte. De la aparenta aruncare, expulzare in lume ca sa folosim o expresie heideggeriana, spectacolul vietii si frumusetea cosmica ne provoaca acea mirare, considerata de cei vechi ca inceput al intrebarilor si o lansare mentala spre temeiu­rile fiintei, spre a ajunge la constiinta sacralitatii vietii umane. Dincolo de ceea ce vedem si pipaim, intuim si percepem pe Cel ce este si prin Care sunt toate si traim tensiunea si dorinta ire­zistibila de a intelege rosturile existentei, de a ajunge la cunoas­terea care echilibreaza si statorniceste credinta, de a astampara acea foame de divin nestavilita si de a poseda cheia intelesurilor pentru ca ulterior sa se cladeasca, sa se elaboreze edificiul, laca­sul fiintei. In pelerinajul vietii, ne straduim sa ajungem la acea mare, la acea admirabila intalnire care ne schimba total viata, ne converteste spre autenticitatea existentei, smulgandu-ne alienarii spre a ne redescoperi insasi identitatea proprie. Pentru fiecare dintre noi, pelerini ai absolutului, intalnirea cea mare este cu Hristos, cu Dumnezeu. Si aceasta poate fi o intalnire spec­taculoasa si infricosata ca a Sfantlui Pavel  cu Hristos pe drumul Damascului sau a atator eroi ai credintei din toate timpurile. Sau poate fi acea intalnire suava si dulce, incepand din frageda copi­larie, cand il intalnim pe Iisus in cuvantul mamei sau in rugaciunea cea pura a varstei, pentru oa odata cu constientizarea relatiei indumnezeitoare, in lucrarea de zi cu zi, in chipul aproapelui, in asceza profesionala si in actele liturgice cotidiene, in rugaciune si viata morala, acasa sau in Biserica, mereu sa-L intalnim pe El, sa fim cu El si sub ocrotirea si  purtarea Lui  de grija. 

In solitudinea noastra, in incercarile si bucuriile vietii il avem pe El mereu cu noi, avem nevoie de El si I ne adresam in rugaciunile noastre, pentru ca "rugaciunea e mijlocul existentei umane prin excelenta a lui Dumnezeu" (Pr. D. Staniloae). De aceea, cu orice act al nostru adaugam o piatra la templul propriu in care salasluieste Duhul lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 19), anticipand si   mijlocind   aratarea   slavei imparatiei   vesnice a  lui   Dumnezeu.

Hristos  e  Adevarul !

Adevarul este cuvantul pe care il rostim  fiecare dintre noi si a cunoaste adevarul este o dorinta mai puternica decat toate. Stim ca in imparatia adevarului  exista mai multe adevaruri  care, uneori, unele aparent s-ar contrazice, dar ratiunea umana, depasind logica clasica bivalenta si apeland la paradox si la acel "survol al spiritului" (R. Ruyer), le impaca si le intelege in profunzimea lor, in intrepatrunderea lor. Deasupra tuturor sta Adevarul cel vesnic, Dumnezeu, revelat in Hristos si prin Hristos Care este Ade­varul. De aceea, Hristos este si pentru ratiunea umana iscoditoare "piatra cea din capul unghiului", iar teologia crestina a imbinat, armonios si exemplar conceptia biblica, am putea spune persona­lista si vitalista, cu speculatia greaca abstracta concentrind si canalizand gandirea spre Dumnezeu, Treimea de Persoane, intr-o struc­tura a existentei convergente spre divin, cauza si scopul intregii creatii. Hristos, in viziunea crestina, este Logosul, este Ratiunea, iar intregul Cosmos e, la randul sau, de o rationalitate diversa si complexa, reflectand Ratiunea suprema si convergand spre ea in virtutea tendintei generalizate a fapturii de a se uni intim cu Crea­torul ei.  Pentru crestin, adevarul este Hristos. La intrebarea lui Pilat, adresata lui Hristos: "Ce este adeva­rul", intrebare a fiecaruia dintre noi, crestinul stie ca adevarul este Hristos, Logosul divin prin Care toate s-au facut si in Care toate se lamuresc in intimitatea structurii lor si "oricine este din adevar asculta glasul Meu" .Intreaga ordine din ierarhia exis­tentei isi dovedeste prin cercetare si gandire rationalitatea ei in struc­tura unitara a lumii, proiectand dincolo de ea "transcendentul care pogoara", aducand lumina in labirintul vietii. Adevarul ab­solut este o necesitate logica pentru gandire si viata pentru ca dincolo de diversitatea posibilitatii realului de a se manifesta poliva­lent exista unitatea, exista Unicul, Alfa si Omega, unitatea tuturor celor particulare in Dumnezeu Care se reveleaza in tot ceea ce exista. Astfel, intregul cosmos si umanitatea e o neincetata epifanie a divinului, potolind setea de cunoastere a omului si aducandu-i viziunea celesta, Lumina din Lumina ,Dumnezeu. Hristos, asadar, Se impune cunoasterii umane ca Adevar suprem, ca Logosul etern ce da consistenta si valoare intregii realitati, atinsa si miscata in in­timitatea fiintei ei de tensiunea spre absolut.

Hristos e Viata !

Daca vrem sa definim viata, cred ca cel mai bine ar fi sa apelam la cuvintele lui Augustin referitoare la timp: "Daca ma intrebi nu stiu ce este, dar daca nu ma intrebi stiu". Dincolo de concepte, viata este inexhaustiva, in manifestarea ei si este un dar pe care il primim si pe care il constientizam in jertfa de zi cu zi a existentei. Conceptia biblica prezinta pe Dumnezeu ca viata si ca izvor al vietii oamenilor, atat pe prima pagina a Car­tii Sfinte ca de altfel si in Noul Testament, unde Logosul pe langa amprenta rationalitatii ce o implica termenul detine si viata: "Intru  El   era  viata   si  viata  era   lumina   oamenilor" .

Viata este in Dumnezeu si viata oamenilor si a tuturor fapturilor este un dar al lui Dumnezeu pe care il jertfim prin insasi suflarea noastra, laudand astfel pe Domnul, unindu-ne cu El si intemeind constient relatia iubitoare cu El ca o permanenta recunostinta, ca o Euharistie intr-un inteles mai larg al cuvantului.

In Hristos Mantuitorul, viata nu mai sfarseste in moarte, ei moartea devine jertfa suprema prin care trecem la viata vesnica prin inviere: "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si din belsug sa aiba" .

In iubire, relatie interpersonala al carei temei este iubirea dintre Persoanele treimice, Dumnezeu insusi fiind iubire , sesizam cel mai bine continutul, valoarea si frumusetea vietii, energia ei transfiguratoare si puterea ei de a ne inalta mo­ral si spiritual spre a ajunge la lumina, la Lumina care este Dum­nezeu. Noutatea adusa lumii prin Hristos este tocmai iubirea. De aceea crestinismul e cunoscut si ca religia iubirii, iar mesajul hristic cu ponderea lui soteoriologica si deschiderea spre vesnicie in comuniunea cu Dumnezeu are drept chintesenta doar cuvintele sublime : "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, si cu tot cugetul tau" si "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind toata Legea si proorocii" . Verticalitate si orizontalitate indicand ideea Crucii si desemnand iubirea ca o daruire si o jertfa permanenta, iata in ce consta profunzimea si sublimitatea vietii-dar al lui Dumnezeu si convergenta spre ves­nicie si lumina imparatiei veacului viitor . Iubirea umanizeaza si indumnezeieste pentru ca Dumnezeu ne-a creat din iubire si din iubire a trimis pe Fiul Sau Unul-Nascut sa ne izbaveasca din pacat si moarte, spre a ne face fii ai imparatiei, daruindu-ne infierea si indumnezeirea cea dupa har. De aceea iubirea alunga tenebrele si aduce lumina, purifica de patimi si rele si instaureaza in om viata virtuoasa, pre­dispune la neincetata daruire jertfelnica si ne inalta la rugaeiunea curata care ne uneste cu Dumnezeu si ne face sa vedem in fiecare om o faptura a lui Dumnezeu, un dar al Sau care imi este oferit spre propria-mi desavarsire morala si spirituala. Iubirea lui Dum­nezeu creaza un spatiu al transparentei ce inlatura barierele, creaza in frumusetea diversitatii o unitate armonioasa, aducind prin vi­bratia iubirii un spor spiritual ce apropie de Dumnezeu si ni-L face cat mai familiar in experienta vietii. Dupa cum spune Dionisie Areopagitul, "iubirea dumnezeiasca este extatica ; ea nu permite celor ce se iubesc sa fie ai lor insisi, ci ai celor pe care ii iubesc... De aici vine ca marele Pavel, cuprins de iubirea dumnezeiasca  si de puterea ei extatica a rostit acele cuvinte inspirate de Dumnezeu : "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" . De la iubirea naturii, a frumusetii ei, ducandu-ne cu gandul la atitudinea monahala care imbratiseaza intreaga faptura cu dragoste, de la relatiile de iubire intre oameni pana la acele stralucitoare si inegalabile experiente mistice ale celor alesi, iubirea este acel fior sacru care ne cuprinde si care strabate duritatea si in­tunecimea firii  cazute  pentru  a-i  da  autenticitatea  vietuirii   dupa Dumnezeu, Care e iubire. Rationalitatea rece si lucida e incalzita de flacara iubirii care creaza comuniunea si uneste toate pentru ca "Dumnezeu sa fie toate in toti" si lumina Sa sa inunde totul spre a da la tot ceea ce este bun si frumos va­loare eterna. De aceea, asa cum spunea si Sfantul Pavel in imnul iubirii (I Corinteni 13), "iubirea e mai mare ca toate... / Ea e focul, ea e si raza, / Ea devine nor de lumina, / Ea se preface in soare /. Deci fiind foc, incalzeste sufletul meu, / Si aprinde inima mea / Si naste in ea dorinta / Si iubirea Facatorului" . Acesta este sensul vietii revelat de Hristos si la care suntem chemati mereu spre desavarsirea noastra, spre innoirea lumii, spre a face din intreaga existenta lacasul lui Dum­nezeu care a inceput prin Pogorarea Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli sub chipul limbilor de foc la ziua Cincizecimii.

Hristos este Calea,  Adevarul si Viata

Sa ne apropiem de El, sa-L intelegem si sa-L iubim. Il ga­sim peste tot unde ne duc pasii nostri sau unde ne agonisim painea cea de toate zilele. El descopera ratiunii noastre adevarul de care insetam in lucrarea noastra si care se afla in stiinta si in cultura, care, in lumina lor autentica, ne inalta spre Dumnezeu si creeaza o estetica a spatiului vital si un sens al exis­tentei noastre pe care o umplu cu intelesuri care spiritualizeaza. De Hristos ne apropiem prin rugaciunea noastra la care fiinta  liturgica din fiecare dintre noi ne da un imbold irezistibil spre a da sacralitate si semnificatie vietii. Prin efort, prin asceza, prin cunoasterea tezaurului crestin de invatatura si viata ne redesco­perim identitatea crestina prin Iisus cel din adincul firii, renascuta haric in apa Botezului si unita cu Ratiunea suprema, cu Viata ade­varata in Euharistie. De aceea, e necesara pentru noi toti o metanoia, o disponibilitate spre adevar si dreptate pentru ca in noi sa fie gandul lui Hristos  spiritul crestin sa fie la inaltimea pe care o voieste si o lucreaza tainic Dumnezeu in noi toti. Si este absolut necesar aceasta astazi, cand traim intr-o era interdisciplinara, cand lumea isi vadeste tot mai mult structura sa rationala si reveleaza slava Creatorului, cand dialogul cu alte cul­turi si spatii spirituale ale planetei ne impune o identitate sigura si deschidere spre dialog constructiv cu constiinta ca Dumnezeu lucreaza intru noi toti.

Cu asemenea repere,sensul vietii  este limpede,iar Leacul ratacirii-Credinta,ne vindeca de desnadejde si ne scoate din ceata  in care arbitrariul vietii ne-a subjugat ,indepartandu-ne de Calea spre bine,de Adevar  si de Viata !