M-am născut român şi am să mor român. De o bună bucată de vreme constat însă că a fi român devine tot mai dificil pe zi ce trece. Iar eu sunt un român sadea, neavând nici măcar “norocul” de a fi un “cetăţean conlocuitor” care să-şi refugieze conştiinţa printre naţiunile din care îşi trage obârşia, uşurându-şi astfel simţitor mantaua asta de român purtată pentru faptul că locuieşte aici. Unii o fac chiar mai zgomotos decât ar fi normal.
Fac parte din poporul ăsta şi din când în când, dar mai ales în ultima vreme tot mă închipui stând de vorbă cu el, dar ajung de fiecare dată la acelaşi monolog retoric în care curg laolaltă sumedenie de întrebări, fireşte, fără răspuns, ce nasc alte întrebări la rândul lor fără răspuns, într-o uluitoare spirală a incertitudinilor şi paradoxurilor de tot felul.
Parafrazându-l pe Petre Ţuţea simt că între Dumnezeu şi neamul meu a apărut un abis. Un abis ca oricare altul, cu pereţi imenşi pe care nu-i poţi sesiza şi cu ecouri care nu se aud deloc, oricât de tare ai striga. Un pustiu în care sufletul dormitează indiferent la hăul căscat sub el. Se spune că Dumnezeu a binecuvântat această ţară cu multe, dar poporul meu are grijă să-şi aleagă conducători pe măsură, generatori de haos, instabilitate şi mai ales de lipsă de speranţă. Şi mă întreb, oare chiar nu merităm ceva mai bun, oare chiar ne resemnăm privind cu jind la acest “mai bun” de la alţii? De ce oare trebuie să asistăm fără niciun murmur la confiscarea viitorului copiilor noştri?
Zbierăm cât putem de tare că ne dorim o ţară ca afară dar nu facem nimic, acceptând senini să ne dorim doar să plecăm afară căci considerăm că raiul este oriunde în altă parte, uitând că aici, acasă la noi, avem câteva raiuri pe care nu le punem deloc în valoare. Ba-i lăsăm pe nişte ticăloşiţi să ne facă aproape fiecare zi din viaţă un iad. Suntem credincioşi până-n adâncul sufletului dar numai pentru a ne călca în picioare la praznicul câte unui sfânt, dar nu suntem în stare să ne luptăm cu demonii ce au pus mâna pe ţară şi mai au puţin şi vor pune stăpânire şi pe sufletele noastre. Căci ce ne va fi viaţa fără libertatea de a ne hotărî destinul, de a decide pentru noi şi copiii noştri, uzurpată de aceşti malefici parlamentari. Îi vom alege pentru că aşa scrie la pagina … din manualul de democraţie, dar vom fi în slujba lor şi le vom da socoteală după cum vor considera ei de cuviinţă. Ce-ar fi dacă ei ar trebui să ne voteze pe noi, să le fim noi aleşii. Mamă, ce i-am mai reprezenta! Dar asta ar fi ca şi cum ai citi cuvântul democraţie de la coadă.
Poporul meu se mândreşte cu cinstea ca şi virtute fundamentală moştenită din moşi strămoşi. Nu ezită în schimb să se lase pe mâna unor infractori a căror număr de fărădelegi se scriu de multe ori cu două cifre şi să privească impasibil cum verbul a fura sau substantivul hoţie sunt conjugate frenetic la cel mai înalt nivel. La ce folos atunci să ai carte dacă, un găinar fiind, poţi avea mai multă parte decât orice doxat îndopat cu ştiinţă. An de an poporul meu rupe inima lumii cu olimpici, băieţi şi fete a căror inteligenţă depăşeşte orice IQ. Dar pe aceştia îi ignorăm şi îi alungăm în loc să-i păstrăm să aibă grijă de raiul nostru de aici. În schimb ne dăm girul “băieţilor deştepţi” care nu ezită să-l prăduiască sub ochii noştri blânzi, din cele mai înalte poziţii în stat.
Poporul meu se crede cult şi iubitor de frumos. Dar acceptă ca al doilea om în stat şi cu pretenţii de a fi primul, să fie un repetent, fost muzeograf. De ce trebuie să acceptăm să se poarte cu noi, poporul său, ca şi un custode la muzeu? Ţara asta nu este muzeul lui în care să modifice exponatul cel mai important, Constituţia, după cum a visat cu o noapte în urmă. Ajunge că a distrus un partid istoric, despre care am învăţat la şcoală, nu trebuie să demoleze chiar tot. Poporul meu acceptă ca “primul profesor al ţării” să fie un agramat de tip vangheliano-goagălist şi nu comentează decât vag atunci când o altă doamnă a anti-educaţiei româneşti dorea propulsarea rebuturilor examenului de maturitate în universităţi de tip SRL, spre bunăstarea buzunarelor unor dascăli vopsiţi politic. Sau întoarce pudic spatele atunci când adevărate simboluri ale culturii naţionale, surse de subiecte la examene capitale în viaţa tinerilor, sunt terfelite fără nicio jenă prin noroi. Respectivele simboluri s-au autoexilat, dar, popor român, noi le-am pierdut şi odată cu ele s-a dus şi o bucăţică din identitatea noastră!
Poporul meu se făleşte că este civilizat. Dar an după an ne-am manelizat telefoanele mobile, maşinile şi căruţele, casele şi locurile de muncă, pe noi înşine, metamorfozându-ne ca prin minune doar când ieşim din ţară. Preţ de câteva zile suntem europeni, dar de ce refuzăm cu obstinaţie să importăm civilitatea europeană la noi acasă, abandonând-o de fiecare dată în graniţă? De ce trebuie să ne murdărim permanent raiul cu toate frustrările acumulate de ce vedem la alţii? De ce a trebuit să inventăm cocalarul cu lanţ, tatuaj, creastă sau tunsoare numărul 0,5 şi cu limbaj de grotă? Ne dorim egali cu orice neamţ, francez, spaniol, englez, danez sau mai ştiu eu ce naţie. Cum să-i explici oricăruia dintre ăştia noţiunea de cocalar?
Poporul meu iubeşte dreptatea, dar tace când profesorii ajung să predea corupţia în liceu, promovând-o chiar la nivel de examen de maturitate. Nu dă nicio replică acelor tineri revoltaţi de modelele ce li se vâră pe gât zi de zi, cum ar fi un prim ministru plagiator, când la oricare universitate ce-şi respectă titulatura, studenţii nu sunt primiţi în examen cu referate şi lucrări obişnuite plagiate. Sau un membru al comisiei juridice din Parlamentul României condamnat la închisoare. Sau un ministru cu patruzecişişase de acuzaţii de corupţie. Sau… Aşa că nu este de mirare că aceştia vor pleca să-şi caute în altă parte modele demne de urmat, pentru că într-un fel noi, poporul, îi renegăm acceptând impostura drept criteriu de valoare. Popor român, ce se va întâmpla cu noi peste alţi douăzeci de ani dacă parte din tine se va fi mutat prin alte părţi ale lumii în căutarea unei linişti a binelui? Popor român, cine îţi va da atunci o cană de apă şi-ţi va sprijini bătrâneţea?
Neamul meu se lasă minţit continuu, fără să fie deranjat de eforturile disperate ale unor Gerea, Nicolicea sau alţi asemenea “politicieni” care îşi folosesc capacităţile ca să demonstreze cum că minciuna este un adevar pur iar răul cu aromă uselistă este de fapt un medicament bun, pregătit să fie oferit poporului cu linguriţa pentru bunăstarea sa. De ce oare îi lăsăm să ne otrăvească privirea şi auzul, încercând să ne convingă că de fapt interdicţiile astea la care urmează să fim supuşi în mod constituţionalizat au fost de fapt inventate de Burebista? Nu-i destul cu ce fac Gâdea, Badea şi ceilalţi saltimbanci care poluează simţurile oricui se simte în stare să-i privească şi să-i audă mai mult de zece secunde?
Am învăţat la şcoală că suntem un popor demn şi mândru. Nu ezităm însă să întindem mâna atunci când aceasta oferă ceva. Ne-am revoltat că “Băsescu ne-a furat demnitatea” cu tăierile de salarii, pensii şi celelalte. Linişte totală în schimb când USL-ul este pe cale să ne taie piuitul de tot, atât cât mai rămăsese din el, urmându-şi planul diabolic de după lovitura de stat eşuată de anul trecut. Agenţilor de poliţie care vroiau să piuie ceva li s-a interzis deja, cică ar fi împotriva legii. Precedent după precedent, până la tăierea totală, moment în care damful crinului ajuns în fruntea buchetului ne va fi năucit pe toţi. Cum se ştie, parfumul crinului nu este chiar binefăcător, putând fi chiar şi periculos.
Ajung la concluzia că noi, poporul ăsta de şaisprezecemilioaneşiceva de adulţi sau câţi om fi, după cum va decide onor USL-ul, plus alte câteva milioane de copii, suntem de fapt un imens amalgam de virtuţi ce sălăşluiesc în acest colţ de rai, România asta a noastră. Din nefericire, noi poporul, avem grijă să ni le viciem permanent pe toate, îngreunând astfel şi traiul ăsta de român. Păcat de grădina asta din mijlocul Europei, pe care o lăsăm să fie năpădită de buruieni.
Acelaşi mare român Petre Ţuţea a spus cândva: “În principiu, am certitudinea invincibilităţii Poporului Român, şi că, aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşescu, va ieşi din orice impas… E atât de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că Poporul Român nu poate fi înfrânt.”
Îndrăznesc să-l contrazic. Se poate înfrânge singur. Drag popor român, ce mai faci?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu