Noapte de toamnă

Murmur lung de stresini, risipite soapte
Cresc de pretutindeni si se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumina scapa
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apa
Si-mi trimite-n fata raza ei rasfrânta...

Ploaia bate-n geamuri, stresinile cânta.
Dar treptat, cu larma potolita scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajma umbre vii rasar,
Ploaia peste case pica tot mai rar

Si-n gramezi de neguri apele se strâng...

Lumea-ntreaga doarme, stresinile plâng.
Pâna când o raza de argint în zare,
Lamurind pe bolta straturi de ninsoare,
Lin desface umbra si de crengi anina
Scânteieri albastre, boabe de lumina.

Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea muta cad lumini de vis
Si-n troiene albe norii se desfac...

Dar când iese luna, stresinile tac.

*
Dormi, iubire dulce!...
Numai eu întârziu, singur pe carare,
Farmecul acestei clipe calatoare...
Gândurile mele vin sa te destepte,
Din pridvorul tainic sa cobori pe trepte.
Sa cobori în toamna limpede si rece
Si, visând cu mine clipa care trece,
Sa-mi sporesti tristetea ceasului târziu
Când, strain de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, ratacind pe drum,
Sa sarute urma pasilor de-acum.

(George Toparceanu)