Sufletul mi-e în doliu.
Cu mulți ani în urmă, chiar dacă amintirile parcă îmi grăiesc că totul a fost ieri, cea care mi-a făcut intrarea în lume, și care mi-a luminat mereu viața, asemenea Soarelui, a plecat la Ceruri, măicuța mea, icoană de frumusețe și bunătate.
Au trecut anii, iar dorul mă ține lângă ea, ori de câte ori îmi doresc să mă gândesc la ceva înălțător,la ceva fără seamăn.
Atunci, când sunt în momente de cumpănă, ea, cea care mi-a dat viață și mi-a hrănit sufletul cu dragostea ei nemăsurată, simt că îmi trimite un semn, călăuzindu-mă să aleg calea cea dreaptă. În acele clipe, parcă o zăresc cu ochii înlăcrimați și o aud povățuindu-mă, cu glasul ei blajin, să aleg numai cu inima.
Acum, la 24 de ani de la plecarea din această lume, în locul cuvintelor, aleg glasul tăcerii.
O lacrimă, ce vindecă sufletul, mi se prelinge peste obraz, dar în loc să-mi ostoiască dorul, mi-l răscolește, iar tăcerea de odinioară se lasă strivită sub talpa unui duios oftat.
Mi-e dor de tine, draga mea măicuță!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu