O zi de neuitat…

Amintirile mă năpădesc din nou, cucerindu-mi, redută cu redută, fortărețele cugetului și ale simțirii, chiar dacă au trecut 24 de ani  de la evenimentul ce a marcat eliberarea de sub tirania  ceaușistă.

Pe 17 decembrie 1989, în timp ce mă aflam acasă, un agent de la cazarmă mi-a adus la cunoștință ca am primit în premieră un indicativ de alarmă de luptă.

M-am deplasat imediat la unitate . Mi-am dat seama  că nu e o farsă sau un  simplu exercițiu  pentru antrenarea personalului, dar nu știam  din pricina  dezinformărilor  care este adevărul ”gol-goluț”. Deși bănuiam, nimeni nu îndrăznea să-l confirme.

După ce am aflat că  Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale, și-a pus capăt zilelor, iar situația de la  frontiera  României s-a precipitat, starea de tensiune s-a accentuat.

La orele amiezii, primisem ordin să ridicăm muniție de război  și să ne pregătim pentru a fi în măsură să ne deplasăm, dacă va fi cazul,  în  raionul de rezervă, o locație despre care știam doar că se află la circa 60 de kilometri, în mijlocul unei păduri.

Deși eram înarmați pana-n dinți , o stare de încordare a pus stăpânire pe noi, lucru explicabil  și pentru faptul că niciodată țintele noastre nu erau vii.

Clipele treceau cu repeziciune. Momentele până la care trebuia să ne învingem pe noi înșine, conștiința care refuza să fie partașă la un act criminal, erau tot mai aproape. În noi  se ducea  o adevărată  bătălie al cărui ecou a reverberat când camarazii  noștri de la Timișoara, foștii mei colegi de școală, cu care eram în legătură operațională,  ne-au anunțat că sunt atacați. M-am îngrozit la gândul  că ei trebuiau să riposteze.

Nu a trecut mult timp  și un mesaj recepționat  ne-a panicat. Niște elicoptere necunoscute,  ale căror convorbiri le-am recepționat,  se îndreptau spre noi.  Am reacționat imediat. Eu, împreună cu  cel mai versat  coleg în tehnica  de localizare, am rămas să supraveghem tehnic situația de pe acea frecvență, ceilalți ocupând poziții de tragere în jurul unității. După 20 de minute , elicopterele respective au primit ordin să se retragă la Bază; De abia atunci inima ne-a revenit la loc, însă totul pentru puțin timp. Faptul că Nița Romulus  Octavian, comandantul meu  din Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni, un om pentru care  aveam o stimă deosebită,  a căzut la datorie , încercând să apere, împreună cu plutonul pe care-l comanda, Poșta Centrală din Sibiu, m-a marcat profund.

Focarele Revoluției s-au extins cu repeziciune. Au murit oameni nevinovați. S-a plătit cu sânge libertatea.

 Dumnezeu să-i odihnească în pace pe cei care s-au jertfit pentru ca țara să iasă de sub carapacea dictaturii ceaușiste!