Născut din flori, priveşte spre lumină.
Că se pogoară tainica splendoare
A tot ce-a fost şi ce va fi să vină.
Acolo-n ierbi ascuns e trupul mumei,
Prea repede, de sărăcie stinsă.
Doar maci o plâng, de păpădie ninsă
Îşi află pacea ca obol dat humei.
Iar el, pribeag, îşi află-n codru, casă,
De fapt o scorbură şi-un braţ de paie.
Deasupra lui, vecina cucuvaie
Asupra nopţii bocetele-şi lasă.
Drept hrană numai zmeură şi murii,
Mai rar câte un fruct sau, poate, miere.
Cu roua de pe frunze setea-i piere,
Aşa se-nalţă fiul bun pădurii.
***
Ca flăcăiandru, fraţii lui sunt cucii.
Feritu-s-a de lupi ori de jivine.
Ştia cumva că o să-i fie bine
De sta-va răbdător sub semnul crucii.
Iar stelele-i vegheau singurătatea
Chiar de trăia în haine ponosite,
Cu apa din pâraie târnosite,
Visa să-i fie stinsă nedreptatea
De-a vieţui al nimănui în lume,
Orfan al vorbei calde ori alinturi,
Pierdut printre copacii labirinturi,
Ştiut de ei, dar tot fără de nume.
Aşa trăia, era flăcău de-acuma.
Şi vestea despre el se risipise
În patru zări. Credeau că el murise
La fel ca maica-n anu-n care bruma
***
Şi neaua-n Brumărel le-au stins veleatul
Tătânelui pe front, mama-n colibă,
Fără colaci, prescură sau colivă
Şi nebociţi, cum rânduise satul.
Nu i-a urât. Nici vorbă cu haiducii
Pentru bun trai cumva să se-nsoţească.
Ştia de ceasul rău să se ferească
Şi apuca, ferit, calea nălucii.
Dar prin Gerar a dat năvală lupul
Muşcând trăpaşii prinşi la o trăsură.
A dat un chiot, cu o scurtătură
L-a miruit şi-i ologeşte trupul.
Iar când galopul cailor se stinge,
La geamul troicii chip de vis se-arată,
El nu văzuse nici o altă fată.
Ea l-a chemat. El teama şi-o învinge,
***
Cu vocea tremurată-i mulţumeşte
Şi doar privea năuc icoana vie
Ce l-a întrebat voind cumva să ştie
Cine e cel ce viaţa îi păzeşte.
Eu nu am nume! a rostit: - Sunt vântul!
Sunt iarna Crivăţ, vara, Alizeu.
Cel care te fereşte-i Dumnezeu!
Atât mai zise şi şi-a frânt cuvântul.
A dat să plece, dar l-a prins domniţa
De biet surtucul. S-a oprit, ascultă.
Ea-mbujorată şi cu vorbă multă
Ar vrea să-i ştie, de se poate, viţa.
- Sunt al pădurii fiu! Din ea vlăstarul
Ce-l vezi m-am ridicat. Mi-i frate cucul
Şi adăpost a fost să-mi fie nucul,
Cu el mi-am împletit în timp amarul.
***
- Aş vrea să vii la curţi să te cinstească
Părinţii mei că m-ai scăpat de moarte.
I-a spus apoi ce drumuri or să-l poarte
Până la ei, la casa boierească.
Părea norocul să se-ntoarcă-n lume
Cu sacul plin de împliniri şi darnic
- Nu plec de-aci nicicând, de-acum, zadarnic
Veţi ispiti Vlăstarul fără nume.
Manuscrisul trilogiei NUPER AMOR, Ovidiu Oana pârâu
