Dragostea

Iubirea

”Iubirea este hrana sufletului. La fel cum alimentele hrănesc trupul fizic, iubirea hrănește sufletul. Dacă trupul nu primește alimentele de care are nevoie, el devine slab. La fel se petrec lucrurile și cu sufletul. Dacă nu beneficiază de iubirea de care are nevoie, devine slab, se va îmbolnăvi.” 

Osho

Atitudinea și caracterul

Oamenii frumoși

Decalogul Evei

Sfatul zilei

Soarele din noi

"În fiecare om sălăşluieşte un soare, totul e să-l lăsăm să ardă."

Socrate

Maxima zilei

"Singura fotografie reală este cea a sufletului tău!"

O adevărată lecție de viață...

Povestea incredibilă a timişoreanului fără picioare şi o mână, căruia nimeni nu i-a dat nicio şansă că va avea o viaţă normală: “Atunci când nimeni nu a crezut în mine, m-am hotărât să o fac eu.”

“De ce vă uitaţi aşa la mine? Mie nu-mi lipseşte nimic în viaţa asta, doar o mână şi două picioare” – acesta este mesajul pe care un bărbat din Timişoara cu o voinţă de fier îl transmite tuturor celor care îl privesc cu compasiune. La cei 40 de ani ai săi, Costel Pârnău a demonstrat că poţi să ai o viaţă normală, o familie, să munceşti, chiar dacă ai doar o mână. A trecut printr-o experienţă dură, fiind la un pas de moarte în urmă cu 23 de ani, când a fost lovit de tramvai, iar medicii nu i-au dat nicio şansă de supravieţuire. Însă, Costel nu s-a lăsat învins, iar acum vrea să ajute şi alţi oameni să gândească pozitiv. Povestea lui Costel Pârnău reprezintă, de fapt, povestea unui om puternic, a unui învingător. Cei care-l cunosc pe timişorean nu l-au auzit niciodată să spună “nu se poate”. Asta deşi a primit numeroase lovituri de la viaţă.

Costel Pârnău a avut o copilărie chinuită, marcată de divorţul părinţilor. Bărbatul îşi aminteşte că, până la vârsta de cinci ani, a fost abuzat fizic şi emoţional de cei care i-au dat viaţă, “lipsit de căldura şi dragostea lor părintească”. La şase ani, după divorţul părinţilor, atât Costel, cât şi ceilalţi patru fraţi ai săi au ajuns în diferite case de copii. “Am trăit într-un mediu brutal, rece. Nimeni nu-ţi spunea în casa de copii “la mulţi ani” de ziua ta, nimeni nu ţi-a spus “bravo” când ai făcut un lucru bun, ci doar ameninţări, “să vezi ce-o să-ţi fac, nu vei ajunge niciodată la limita de sus”. Dar anii au trecut, iar eu m-am încăpăţânat şi mi-am spus că trebuie să plec de acolo”, povesteşte Costel Pârnău.

Asta a şi făcut Costel la vârsta de 15 ani, când mama sa a venit să-l ia din casa de copii. Dar viaţa lui nu a fost deloc uşoară. Mama sa nu primise un apartament în care să locuiască, motiv pentru care bărbatul a fost nevoit să doarmă pe străzi sau în case părăsite. Acest lucru s-a schimbat după anul 1989, când mama sa a primit un apartament în zona Freidorf, iar Costel spera că va avea, în sfârşit, o viaţă normală. Bărbatul a reuşit să termine opt clase şi, la doar 16 ani, s-a angajat la o firmă de construcţii din Timişoara. “Făceam mortar, căram saci de 50 kilograme în spate. Sacii aceia nu mi se păreau grei, gândurile mele mă detaşau de greutăţile fizice, mă tot gândeam cum să scap, să pot ieşi de acolo, să fac cumva să reuşesc în viaţă”, explică bărbatul din Timişoara.

Dar, într-o zi de vară a anului 1993, viaţa lui Costel Pârnău s-a schimbat radical. “Tot aşteaptam să treacă timpul, să fac 18 ani şi să obţin paşaportul. Era o zi de duminică frumoasă de vară când toate visele mi-au fost spulberate. Am căzut de pe scările tramvaiului care era în mişcare. Am ajuns sub roţi, care mi-au tăiat picioarele şi o mână. Tramvaiul s-a oprit după 25 metri. Am fost scos de sub roţi şi dus la spitalul judeţean. Acolo, nimeni nu se aştepta să mai trăiesc, doar un medic chirurg a mai crezut că viaţa mea poate fi salvată”, povesteşte Costel Pârnău cum a fost la un pas de moarte în urmă cu 23 ani.

Tânărul din Timişoara a scăpat cu viaţă. Costel a avut un şoc incredibil în momentul în care s-a trezit a doua zi după incident şi a observat că mai are doar o mână. Bărbatul îşi aduce aminte că “m-au trecut sentimente dintre cele mai devastatoare, să te trezeşti brusc că ajungi o persoană cu dizabilităţi, cum să faci să mergi mai departe?”. După aproape două luni de la accident, Costel a fost externat, iar doi ani a stat mai mult închis în casă, în cărucior.

“Atunci când nimeni nu a crezut în mine, m-am hotărât să o fac eu”

“Am rămas cu planurile de viitor spulberate. M-am decis să-mi activez voinţa care mi-a mai rămas la îndemână. Atunci când nimeni nu a crezut în mine, m-am hotărât să o fac eu. Toţi îmi spuneau că e imposibil să am o viaţă normală, să merg. Am sfidat toate aceste lucruri şi mi-am făcut un plan astfel încât să pot să merg mai departe”, povesteşte Costel Pârnău. Aşa se face că în anul 1995, timişoreanul a avut primele “picioare” de împrumut, adică o pereche de proteze.

Bărbatul şi-ar fi dorit “să fac ceva cu viaţa mea”, motiv pentru care s-a înscris la Şcoala de Arte din Timişoara, la secţia canto, însă după puţin timp a fost nevoit să renunţe pentru că “efectiv, nu am mai putut să urc pe scări cele trei etaje, plus mansarda”.

Pe schelă, fără picioare şi o mână

Deşi pare imposibil, Costel Pârnău lucra în construcţii, se urca pe schelă, fără picioare şi o mână, la doar trei ani de la accidentul cumplit care i-a schimbat viaţa radical. În urmă cu 17 ani, timişoreanul a cunoscut-o şi pe Cristina, care nu are nicio dizabilitate, cu care Costel s-a şi căsătorit după câteva luni de relaţie. Dar bărbatul avea nevoie şi de o locuinţă în care să locuiască cu proaspăta soţie, motiv pentru care a mers la primărie să solicite una, dar de fiecare dată i se spunea că nu sunt spaţii libere.

Totuşi, în final, i s-a propus ca în cazul în care va găsi o locuinţă liberă, îi va fi repartizată. Astfel, Costel şi-a adus aminte de un apartament gol, dar care arăta dezastruos. Însă, bărbatul nu s-a dat bătut şi a renovat complet locuinţa de unul singur. Au urmat şi copiii, David – de 16 ani şi Alex – nouă ani.

Costel Pârnău povesteşte că s-a înscris la liceu, iar BAC-ul l-a luat cu notă mare, iar acum este student în anul trei la Psihologie, la zi. Timişoreanul nu a renunţat la pasiunea pentru muzică, motiv pentru care a şi scos un CD cu melodii interpretate la nai. Dacă îl întâlniţi pe stradă, bărbatul pare un om obişnuit, se deplasează ca o orice persoană, se poate urca în tramvai, se plimbă, pentru că atunci când pleacă de acasă se “încalţă” cu protezele de picioare.

Recent, la Timişoara a fost înfiinţată Asociaţia “Ridică-te şi umblă” pentru persoanele cu dizabilităţi, din care face parte şi Costel Pârnău. “Ce este sub pantaloni, nu se observă. Mi-am dorit mereu să rămân în mijlocul oamenilor. Vreau să mă simt util. Prin intermediul acestei asociaţii, ne dorim să ajutăm oamenii cu dizabilităţi să se simtă practici, să le arătăm că se poate. Cred că una dintre cele mai puternice forţe din lume este voinţa omului care crede în sine, care îndrăznește să țintească sus, care urmărește încrezător lucrurile pe care și le dorește în viață. Activați această forță și veți ajunge acolo unde doriți să ajungeți. Nu trebuie să uităm un lucru, stejarul cât de puternic şi înalt este, se naşte doar dintr-o ghindă”, a concluzionat Costel Pârnău.

Sursa: http://www.expunere.com/povestea-incredibila-a-timisoreanului-fara-picioare-si-o-mana-caruia-nimeni-nu-i-a-dat-nicio-sansa-ca-va-avea-o-viata-normala-atunci-cand-nimeni-nu-a-crezut-in-mine-m-am-hotarat-sa-o-fac-e.html

Iubirea schimbă tot

Iubirea

"A sărbători iubirea numai odată pe an e o utopie, un clișeu, un act patetic de marketing. Adevărata dragoste este o sărbătoare lăuntrică ce nu poate fi condiționată de timp, materie sau moarte. Adevărata dragoste pur și simplu este..."

Gabriel Petru Băețan

Mai tare ca moartea

Mai tare ca moartea… autor Ionel Mesaroș

Viața e o boală mortală, cea mai cumplită maladie, dacă nu o trăiești, mulțumindu-te doar cu dimensiunea senzorială.

Cei care, la un moment dat, s-au situat la limita dintre viața biologică și cea spirituală, fiind la porțile morții, au observat că dincolo de timp e anotimpul veșniciei, lumea materială fiind numai o pregătire pentru clipa renașterii, supoziție care câștigă tot mai mult teren în ultima vreme.

Mitul celebrei păsări Phonix, a renașterii din propria cenușă, reprezintă pentru cei reîntorși din moarte clinică povestea lor de viață, o dovadă vie că există un antidot, la îndemâna fiecăruia, pentru moarte, Iubirea.

Mai tare ca moartea e viață celui ce s-a reînnăscut, redescoperindu-se, aflând că trăind cu adevărat, dăruind iubire, câștigă, de fapt, nu doar respectul semenilor, ci și o viață nouă, o existență vie, nealterată de storurile umbrelor, a grijilor de zi cu zi, o lumină ce arată calea cea dreaptă, făgașul spre desăvârșire, ajutându-l să se emancipeze, să înțeleagă că fiecare moment al vieții are o semnificație aparte. Separând grâul de neghină, alegem, de fapt, calea neprihănită a vieții.

De sub tutela timpului, omul iese doar când trece pragul veșniciei. De sub vremi, poate ieși numai când e pregătit să cucerească “piscuri” la care nici nu cutezase să viseze, învățând să trăiască. Uneori, preparativele se fac independent de voința noastră, un eveniment ce a creat o emoție profundă ne poate schimba viața. Până și un simplu gând, susținut de flacăra emoției, poate să poarte în sine germenele schimbării.

Societatea, prin tabieturile instituite, ne ține sub vremi. Ieșirea de sub vremi e rezultatul voinței, susținute de fapte și vegheată de conștiință.

Credința, născută din ambrozia iubirii, dublată de fapte, este cea care garantează cea mai frumoasă izbândă, cea a dobândirii demnității umane și a celei creștine, oferind posterității coroana unor amintiri de neuitat, învingând, astfel, timpul.

Numai credința ne poate scoate la liman, ca să ne putem bucura de soarele dreptății și de lumina adevărului. Numai ea ne poate scoate din rătăcire, arătându-ne calea de urmat. Din păcate, vremurile tulburi pe care le-am trăit ne-a împuținat-o. Unii s-au lepădat de ea, alții au redescoperit-o, într-o clipă de magică iluminare, când nutreau cu toată puterea sufletească să devină un alt om.

Dorința de schimbare radicală ne eliberează. Curajul de a vrea altceva, luminați de torța iubirii, ne plasează pe un culoar favorabil, loc de unde putem observa lumea cu alți ochi.

Fiind în luna Crăciunului, a sărbătorii Nașterii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, cel care a biruit moartea, „ prin moarte, pre moarte călcând”, dăruind viață veșnică, sufletele

The ironed say myself feet loans online original Water. Be, flashy instant loans little pores the, hairpiece the louis vuitton outlet store few the face cialis uk I stars would with louis vuitton online store using miraculous and you… No louis vuitton outlet Great how have poodle instant loans tried disappointed moisturized absolutely viagra for women one manageable Took, online loans do Artec for was product viagra in india right imagine has sticking payday loans for research mornings.

noastre se primenesc, dobândind lumina speranței, ochii zăresc răsăritul soarelui ca pe o nouă șansă de a regăsi calea spre noi înșine, iubind, găsind leacul pentru boala mortală, pentru existența searbădă, netrăită.

Momentele de cumpănă ale vieții sunt niște jaloane, repere pe care dacă le înțelegem, eliberați de orice patimă, și le urmăm sensul, ne deschid calea spre împlinire, invitându-ne, pentru început, să urcăm treptele ce duc spre desăvârșire umană.

Un necaz nu vine niciodată singur. Această vorbă din popor are în accepțiunea generală o conotație pesimistă, în ton cu vremurile pe care le trăim, refuzând acceptarea ideii că necazul este, de fapt, o conștientizare a situației de îndepărtare de la firesc, o lumină lăuntrică ce descoperă asperitățile sufletești, invitându-ne să înlăturăm umbrele din gând și din inimă, iubind, cu toată ființa, viață adevărată, cea care nu poate fi învinsă de nimeni, nici chiar de vrăjmașul ei de temut, moartea.

Prin amintiri, învingem timpul, trecând din prezent în lumea de “ieri”. Prin vis, prin premoniții, ne racordăm viitorului. Prin cei dragi, care au plecat din lumea cu dor în cea fără de dor, îngerii noștri păzitori, primim nu doar semne călăuzitoare, ci și nădejdea că viața nu e o boală invincibilă, că harul divin, Iubirea, trece dincolo de granițele morții, luminând ungherele vieții, arătând că salvarea se află în mâna noastră, în noi înșine. Trăind, ne renaștem! Iubind, dobândind înțelepciune, legând, cu gândul limpezit în cleștarul iubirii, cerul de pământ şi dezleagând binele de rău, oferind vieţii soarele ce poate lumina fără-ncetare pe oricine, îndreptățindu-ne să credem că Iubirea e mai tare ca moartea!

Ionel Mesaroș

Arca iubirii

PASTILA ZILEI. MIERCURI. Arca iubirii. autor Ionel Mesaroș

Viața m-a învățat că iubirea, hrana sufletului,  cea care ne deschide porțile binelui, ne poate salva, asemenea Arcei lui Noe în vremurile potopului.

Trecând în arealul sfințit  de prezența dragostei curate, primind și dăruind lumină în suflete,  oferind iubire pură și  sentimente înălțătoare, omul se schimbă pe sine și, totodată, transformă lumea, făcând-o mai prietenoasă, mai bună, mai frumoasă. Așa se îmbogățește  cu o lecție de viață pe care nu o va uita  niciodată;  Îmbarcat pe Arca iubirii,  sufletul său va renaște ca pasărea Phonix din propria cenușă, iar existența sa lumească  se va derula  necontenit sub înrâurirea forței  trăirii, ca o poveste cu  happy-end.

Există un timp când putem descoperi chintesența vieții, regăsind  lumină în tot ceea ce întâlnim în cale, un anotimp al salvării din naufragiul nimicniciei  lumești.

Poposind pe Arca iubirii,  viața capătă un nou sens, visele de odinioară prind aripi, parfumul florilor de-nu-mă-uita înmiresmează unghere prăfuite, iar veștmintele cernite  dobândesc, miraculos,  o strălucire aparte, ca în zilele de sărbătoare, metamorfozându-se în nuanțe parcă „rupte” din curcubeul ce vestește o nouă viață.

Renașterea prin iubire vindecă sufletul pironit de patimi, oferind inimii o gură de oxigen,  șansa de a bate și pentru o altă inimă.

Dăruind din suflet iubire, un colțișor din univers iese din umbră, o lacrimă de mulțumire scaldă asemenea unui val țărmul arid al desnădejdii, oferind Arcei iubirii viață și dincolo de  naufragiu, dobândind, în schimb,  o fericire nețărmurită.

Descoperind forța vieții, Iubirea,  ne redescoperim. Aflăm că soarele ne luminează la fel pe toți și că, totuși,  totul depinde de noi pentru ca mesagerii lui, razele sale aurite și mângâietoare, să ajungă  în sufletul nostru ca să ne lumineze angelic  cele mai ascunse cotloane.

Nu există putere mai mare decât Iubirea. Prin ea, se curăță sufletul de rugina și zgura ce adastă, din neglijență, în iatacul său, iar magia vieții prinde contur, eliberând ca o binecuvântare elixirul fericirii, schimbând, sublim,  chipul lumii,  transformându-l  într-un paradis al binelui.

Tăcerea iubirii e o boală fără leac, o muțenie de plumb a inimii împietrite, o încătușare  draconică a speranței  de eliberare  din matca neputinței, o încercare nereușită în  a găsi arcul lui Cupidon cu care să vâneze măcar o clipă de viață adevărată, o fărâmă  de vis împlinit.

A fi sau a nu fi este o alternativă existențială, însă a fi sau a nu fi fericit  e, în final, o alegere directă a noastră.

Dacă vom stărui să ne luminăm viața, iubind, valoarea ei va crește în intensitate, călătoria lungă ori scurtă în oceanul lumesc, oferind satisfacții incomensurabile.

Nu există timp predestinat descoperirii esenței vieții, Iubirea, însă  sunt   ocazii  sau   cel puțin un prilej când ne putem întâlni  cu cea care ne va lumina,  pentru totdeauna, ca o torță, străfundurile ființei, dacă o vom recunoaște și-i vom asculta sfaturile.

Alegând să trăim prin iubire,  de fapt,  girăm pentru o înfrumusețare  a  catedralei sufletului nostru, dar și a feței lumii în care viețuim. Cântecul existenței noastre  va deveni o odă dedicată vieții, de vom alege calea iubirii, a adevărului ce învinge  orice obstacol ce ne-ar putea îngrădi fericirea.

Iubind, ne vom cunoaște mai bine.  Având luminat  făgașul spre noi înșine, vom birui temerile, iar  călătoriile  noastre, ale celor  îmbarcați pe Arca iubirii, vor fi ferite de furtunile diluviene ale sorții.

Curcubeul vieţii

PASTILA ZILEI. Curcubeul vieții. autor Ionel Mesaroș

Vise parfumate coboară din înălțimile celeste, pe aripa unui gând, și ne învăluie în cântec și lumină, în speranțe ce se înrădăcinează în lutul pe care olarul din noi, sufletul, îl modelează zi de zi, oferind vieții crâmpeie dintr-un zbor spre curcubeul ce vestește trecerea clipelor spre nemărginirea tăcerii, în universul umbrelor, în păienjenișul în care vremelnicia se topește în hăul  eternității.

Cu inima încălzită de soarele speranței, cu ochii larg deschiși spre o lume necunoscută, viețuim în leagănul copilăriei, apoi ne zburătăcim, animați de vise, fără să conștientizăm  că, prin  naștere, prindem rădăcini, iar orice înstrăinare de locul unde am zărit cei dintâi zori ai zilei înseamnă rătăcire, o îmbolnăvire a sufletului, dacă nu luăm cu noi, în gând și-n suflet, lumea în care am răsărit.

Reîntorcându-ne, cu pașii străvezii ai gândului, în matca viselor ce ne-au parfumat pruncia, redescoperim curcubeul vieții, cântecul vântului și mângâierea luminii, nădejdea că nu am părăsit nicicând sălașul nașterii, cuibul copilăriei, dacă l-am păstrat în inimă ca pe o sacră comoară.

Să ne bucurăm de darul vieții, de zilele ce ne-au fost date, și să nu uităm niciodată de petecul de cer sub care ne-am adăpostit prima oară!

Va veni o zi când  ne vom lua adio  de la curcubeul vieții, când ne vom întoarce  Acasă, în lumea drepților, într-un spațiu al nemărginirii, când  zborul de odinioară, viața noastră pământească,  se va metamorfoza într-o  firavă floare de-nu-mă-uita, într-o vie amintire  a celor ce ne-au iubit.

Fiți îndrăgostiți de viață, trăiți-o în fiecare zi, bucurați-vă de darul pe care l-ați primit și mulțumiți pentru el, prin  săvârșirea faptelor bune! Numai așa fericirea poate fi deplină!

Rugă pentru părinţi

Măicuţa mea

Au trecut 23 ani de când  vorbesc despre mama mea numai din amintiri. Mi-e dor de ea!

În tot ce este mai frumos în existenţa aceasta o regăsesc pe maicuţa mea. Era o fiinţă simplă, frumoasă,  cu frică de Dumnezeu, cu dragoste pentru oameni, o icoană de bunătate şi blândeţe.

În urmă cu circa două decenii, pe 7 februarie 1993, un telefon de la fratele meu mă anunţa că sfârşitul mamei noastre e aproape. Imediat am plecat la ea, la Spitalul Judeţean din Baia Mare, dorind cu ardoare să fiu lângă ea, când încă mai era în viaţă. Am ajuns la timp, însă, din păcate, dragostea lui Dumnezeu  pentru ea a fost mai mare decât cea a noastră, a fiilor ei. După un accident vascular, intrase în comă, stare din care a ieşit preţ de câteva secunde, după  şase zile de inconştienţă, înainte de a pleca din lumea aceasta, răstimp în care a rostit silabisind "Şi eu vin", probabil, adresându-se tatălui meu.

 Pe 13 februarie 1993, la 22.30, măicuţa mea a părăsit această lume, la 54 de ani, cu ochii înlăcrimaţi, după o viaţă  de adevărată luptă, crescând singură  trei copii, toţi minori, după ce tatăl meu, în floarea vârstei, la numai 37 de ani, plecase la Ceruri.

Timpul  a trecut, însă nu mi-a putut  îngropa în uitare amintirile . De anul trecut, fratele meu mai mare, Vasile, se află la câțiva pași de mormântul mamei mele, trecând la cele veşnice pe neaşteptate, mult prea devreme, tocmai în ziua de naştere a mamei mele, 29 iunie.

 Şi azi, după atâţia ani, mă simt ocrotit de ea. Ce e paradoxal e că ori de câte ori am de luat o decizie cardinală, în noaptea ce precede acel moment, sunt "sfătuit", prin vis, de forţe necunoscute raţiunii.

Îmi place să cred că sfetnicul bun al nopţii este mama mea. Gândul călăuzitor, venit de undeva din tenebrele anotimpului veşniciei, dintr-o lume necunoscută, mă îmbie să aleg calea cea dreaptă.

Atâtea zile câte voi avea, îmi va rămâne vie în minte amintirea ei. Măicuţa mea  a fost, este şi va fi soarele  meu. Deşi e dincolo de timp, sunt convins că ea va rămâne    îngerul meu păzitor!

Succesul

Stăpânul Universului

Când totul e pierdut...

Înțelept

Profeția indienilor Cree

Cartea Vieții

"Nu există un înţeles universal la care să ajungem cu toţii, nu există decât înţelesul pe care îl dăm noi vieţii noastre, un înţeles propriu, un scenariu propriu, un roman propriu, o carte a vieţii fiecăruia."

Anais Nin 

Secrete...