Câteva gânduri

Gândurile mi se răsfrâng direct în inima ce mă doare și la propriu și la figurat.
Caut să le dosesc dincolo de ochii lumii.Încerc din răsputeri să nu fiu în continuare cel mai mare dușman al meu. Dar sufletul nu mă ascultă, iar liniștea se încăpățânează să nu poposească în viața mea.
Mi se întâmplă să fiu nevoit constant să suport cu durere oamenii ce îmi vor binele văzut de ei, dar pe care eu îl simt ca pe un rău ce mă chinuie la extrem. Nu-i înţeleg deloc pe cei indiferenţi,pe cei care îmi întorc spatele după ce ani de zile problemele lor au devenit şi problemele mele ,iar eu am muncit pe brânci pentru o idee ce zilele trecute a dat roade.
Cineva pentru care mi-am jertfit sănătatea a uitat lecţia de recunoştinţă ,iar ceea ce afişează faţă de mine e doar indiferenţă ori dispreţ.Dacă nu aş ţine la el,dacă nu ar fi în jurul lui alte fiinţe dragi sufletului meu,aş fi plecat demult ,dând cu piciorul la toate clipele înlănţuite în amintiri de neuitat.
Ştiu că greşelile trebuie plătite, însă, dacă nu munceam, sunt convins că nici nu greşeam.
Sunt lucruri care o iau razna. Mă simt forțat să iau decizii sau să fac fapte cărora nu le simt încă vremea,să mă desprind definitiv de cei care poartă doar masca ipocriziei. Aș vrea să fiu măcar o dată lăsat în pace, să nu se amestece absolut nimeni în tot ce înseamnă pentru mine lucruri nerezolvate. Nu înțeleg de ce oamenii au devenit atât de păsători față de lucruri care nu au esență și de ce dau la o parte ceea ce este cu adevărat important. Prin asta nu există fericire, nici împlinire, decât o luptă surdă în care de cele mai multe ori fiecare își pierde valorile, propriile principii și chiar propria persoană.
Admir din tot sufletul pe cei care niciodată nu se uită la ceilalți atunci când vine vorba de propria lor viață, că modul lor de a trăi e doar după propriile reguli, că atunci când în joc este liniștea lor, orice altceva nu are ce căuta acolo! Este, poate, și o formă de egoism, dar sănătoasă cred, pe care eu niciodată nu am avut curajul să o pun în aplicare, pentru că mereu m-am gândit la alții, cu aceeași idee în minte: că nu pot face asta fiindcă i-aș dezamăgi. Dar eu unde eram în ecuația asta? Pentru că nu mă văd, eram inexistent chiar și pentru mine. Și din păcate, încă sunt.
Nu știu unde aș putea ”umbla”, nu știu ce rotițe ar trebui să învârt sau ce ace de cearsonic să dau în urmă, pentru a putea să-mi pun cenzură peste gândurile ce mă macină atât. Mi-aș fi dorit să mă nasc cu asta sau să fi reușit să dobândesc un egoism...benefic pentru propria mea persoană,însă ştiu că în părţile esenţiale nu mă pot schimba!!!