Orice copil

"Orice copil are un nume, 
Orice copil are o zi, 
Lumina lui aprinsă-n lume
De noapte ne-ar putea păzi.

Orice copil are o ţară, 
Orice copil are părinţi, 
Descoperind din vară-n vară
Alt joc al păsilor cuminţi.

Orice copil are o cale,
Orice copil are un gând,
Călătorind pe cer la vale
Şi printre spini din când în când.

Orice copil are un leagăn,
Orice copil crede-n poveşti,
Adăpostind o lume-ntreagă-n
Curaţii ochi copilăreşti.

Orice copil are o mare
Pe care-şi poartă barca lui,
Dar nu se-aşteaptă să coboare
La ţărmul mării nimănui.

Orice copil culege fluturi,
De dorul unei mângâieri,
Şi-ntoarce vremea la-nceputuri
Cu teama de-al rosti pe "ieri".

Orice copil se poate face
Şi floare şi păun şi cerb,
Silabisind cuvântul pace
Pe limba fiecărui herb.

Orice copil are sub gene
Şi stropi de rouă şi gheţari,
Hrăniţi din legile viclene
Din jocul unor oameni mari.

Orice copil reface-n minte
Destinul primului cuvânt,
Putând să strângă în cuvinte
Lumina-ntregului pământ.

Orice copil e o minune
Irepetabilă precum
Ivirea zilei din genune
Şi focul soarelui din scrum."

George Ţărnea

Copilăria

Copilăria-i o rază de soare,
E primul şi cel din urmă cuvânt.
E ţesută-n aur şi-n mărgăritare,
Copilăria-i o adiere de vânt.

Copilăria-i un zâmbet, un vis, e veselie,
E pasărea ce-alunecă-n zare
Şi-un gând pribeag de-o veşnicie,
Copilăria-i o suavă floare.

Copilăria nu trebuie răpită,
Căci e primul nostru cuvânt
Şi o comoară prea greu găsită...
Copilăria-i o adiere de vânt...

Coboară toamna

de Octavian Goga

Coboară toamna-ncet din slavă,
Năframa galbenă-i răsare
Și peste vârfuri de dumbravă
Îi flutură departe-n zare.

Reînviere

de Boris Ioachim

"Visez o reînviere în suflet şi-n privire
Şi-n tot ce, îndeobşte, numesc, ades, „iubire”...
Aş vrea ca pruncul care, am fost, să-l reîntâlnesc
Şi, plin de pocăinţă, să-i spun că nu-l urăsc...

Apocalipsa după noi

de Boris Ioachim


…Şi în neştire, se petrec de toate
În ţara asta, plină de absurd… 
 Zvon de moarte-n poarta ţării bate –
La toate cele, Cerul parcă-i surd.

Furia de a fi român ( II)

Furat fără ruşine, ca-n codru, acest popor,
Se pare că nu are, deodată, viitor…
În patru zări albastre i-s-au risipit bărbaţii –
Aşa e când la cârmă sunt strâmbii şi guşaţii.

Fără Țară

de Octavian Goga

Eu sunt un om fără de țară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleț scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă, 
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveștile din țara mea.

Blestemul...

O lacrimă de cer

 

O lacrimă de cer

Zâmbetul

G. Vieru

Te iubesc

Hristos a Înviat!

de Vasile Militaru


... Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă
De câte ori creştine o auzi.

Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.

Condamnaţi

de Adrian Păunescu

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe
să merg în ea, tăcut şi umilit.

Ce să mai cânt. când au venit piraţii
şi apele din mătci ni le-au furat,
o lacrimă fiinţei mele daţi-i
şi-o s-auziţi de omul scufundat.

M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.

Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
prăpădul întinzându-se îl văd
şi nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.

De n-aş avea puterea diavolească
să înţeleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.

Prietenii mă ocolosc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.

Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire
din starea condamnatului să ies.

Se pregăteşte marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântăreţul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaură de şarpe,
rostesc un acatist şi-un dezacord.

Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
că nu există cale înapoi.

Voi nu vedeţi ea nu mai aveţi ţară
şi ca străini vi-s pruncii, cobitori,
învaţă ei ceva pe dinafară,
dar n-au părinti, ei au meditatori.

Voi nu simtiţi că nu mai aveţi ape?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
şi iată, din aproape în aproape,
noi suntem un pustiu nemuritor.

Din harpa mea ridicolă şi tandră
învoluntar un cântec fără rang
te cheamă lângă mine, hai Casandra,
sărută-mi gâtul gata pentru ştreang.

Ar trebui

de Ana Blandiana

Ar trebui să ne naştem bătrâni,

Să venim înţelepţi,

Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,

Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc

Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.

Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,

Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,

Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,

Să fim copii la naşterea fiilor noştri.

Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,

Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,

Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,

Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...

Acasă

de Ionel Mesaroş

Inima cuprinde în braţe de cer

Izvoare de iubire şi , adânc ,mister,

Înălţând, în zbor, sub bolta imensă, albastră,

Dumenzeiescul cânt al zilelor petrecute acasă.

Nu e nicăieri  adăpostit sub soare,

Un loc mai scump decât pământul

Pe care l-a atins întâia oară

Cu ochii,cu inima ,cu gândul...

Nicăieri,dorul nu a plâns surghiunit

Cu lacrimi de foc presărând peste jar

Pelinul sufletului ,crunt , înstrăinat 

De primul răsărit pe care l-a simţit.

Trec anii-n zbor  şi aripa-i e frântă,

În slăvi de vis s-ar ridica,

Şi Inimioara-i,casa lui cea sfântă,

Îl însoţi ,prin dor, oriunde ar pleca.

(7 august 2011)

Alb şi negru

___________________________________________

Încă o noapte albă în contul vieţii gri
Încă un bulgăr negru la muntele de smoală
Încă un om mai crede şi altul îl înşală
Şi „a minţi” se-aude la fel cu „a iubi”.

Nu mai putem distinge minciuna de greşeală?
Ni-i dat să spargem, noaptea, tot ce zidim pe zi
Cu-aceste falimente de praf ce vom zidi?
Iubito, cum să ducem angoasa mondială?

Ce drept are minciuna să vină între noi?
Dăm pensie la diavoli să ne păzească iadul.
Noi re-nviem şi raiul, şi muntele, şi bradul!
Te-acuz şi-ţi cad în faţă tîrîndu-mă-n noroi.

Noi sîntem programaţii, trimişii, posedaţii
Unui blestem mai mare, mai rău şi mai adînc.
M-a umilit minciuna, pe-a cărei notă plîng.
Strigoii-nstrăinării din casa noastră ia-ţi-i.

Încă o noapte albă, poţi merge să te culci
Te voi iubi de taină, de jale şi de veghe,
Îţi voi fura din vorbe cercei pentru ureche
Încă o noapte albă, cu negre fructe dulci.

Eu plec nu prea departe, aici, lîngă pădure
Mă întîlnesc cu Shakespeare, un viitor coleg
Şi într-o tragedie de-a lui am să te leg,
Ca toţi actorii lumii destinul să ţi-l fure.

Prea dulceo! Noapte bună –să visezi că minţi
Şi trează în minciună s-adormi cu foc sub talpă
Să ai o noapte neagră, să am o noapte albă
Tu cu o taină-n suflet, eu cu-n cuţit în dinţi.

Adrian Păunescu

Plouă

de Ionel Mesaroş

Din cer,

Curg lacrimi de dor

Peste faţa din humă uscată,

Privirea-mi cocoţată de un nor

Cu vise de copil s-adapă.

Iarba surâde,înverzind,

Rourată de plâns senin,fără veste,

Norii mângâiaţi de vânt,

Îşi scutură trena uşor,pe pământ,

Presărând diamante celeste.

Vântul răsuflă uşor,şoptind,

Cu atingeri duioase ,vântură norii,

Lumina s-adună în cor ,făurind

În arce de curcubeu ,adunând bucurii

Şi visu -mi înseninat de sfinţenia ploii.

19.06.2011