Despre mine

Fotografia mea
Sunt o fiinţă ce a trecut prin "furcile caudine" ale existenţei, care a pierdut uşor ...şi a câştigat greu lupta cu viaţa. Când am pierdut, am dobândit Credinţă, iar când am câştigat, m-am bucurat de Nădejde; ajungând, azi, să înţeleg de ce este atât de greu urcuşul spre Omul "încoronat" cu demnitate creştină.

duminică, 28 februarie 2021

Îngerul şi ghiocelul


Într-o zi, un înger zbura în văzduhul limpede legănându-se printre stelele strălucitoare. La fiecare stea se oprea şi culegea o floare la întâmplare. Şi după ce adunase câte una din fiecare lume a universului, făcând astfel în braţe un buchet ceresc, s-a pogorât pe Pământ şi a cules şi de aici o floare la întâmplare.

Apoi, urcă din nou la cer şi dispăru sub bolta de azur. Florile de pe Pământ, care îl zăriseră pe îngerul strălucitor, fără a vedea însă şi floarea ce o luase, se întrebau geloase care dintre ele era fericita surioară pe care o alesese îngerul şi o luase cu sine.
– Este un trandafir, spuneau trandafirii.
– Este un crin alb ca şi el, spuneau superbii crini.
– Nu, este o floare de portocal cu parfum divin, încercau
să convingă portocalii.
– Vă spun eu, suratelor, că nu poate fi decât o lalea, strigă
fălindu-se o lalea splendidă.
Chiar şi violeta, atât de modestă de obicei, aspira la cinstea de a avea o soră în Rai şi susţinea cu blândeţe că îngerul luase cu el o violetă.
Singur, ghiocelul stătea deoparte, în tăcere. Celelalte flori
uitaseră de el.
Deodată, din înaltul cerului o lacrimă ca o perlă căzu şi prinse a străluci pe ghiocelul cu tulpiniţa frântă.
Îngerul nu mai apăru; însă o voce divină străbătu văzduhul înmiresmat, ca o rugă blândă şi necontenită.
– Biată floare, zise , floare cu adevărat modestă;
pentru că te-am vătămat, cere-mi o răsplată; spune-mi, ce doreşti?
– Mai nimic, răspunse ghiocelul.
– Vrei parfumul trandafirului?
– Nu.
– Strălucirea lalelei?
– Nu.
– Albastrul brebenelului?
– Nu.
– Frunza parfumată a lămâiului?
– Nu.
– Atunci, ce doreşti?
– Pentru că îţi face plăcere să-mi oferi un dar, Stăpâne, dă-mi voie să mă nasc şi să înfloresc iarna, sub zăpadă şi promoroacă şi fă ca la mireasma mea îmbătătoare, la apariţia mea binecuvântată, oamenii înăspriţi şi înfriguraţi de vânt şi de ger să se simtă încălziţi şi întăriţi de speranţa apropiatei primăveri, a soarelui de foc cu raze divine.
Din ziua aceea, ghiocelul este totdeauna prima floare care ne zâmbeşte după urâcioasa iarnă, alb ca şi cum ar mai purta încă urma lacrimii sfinte.
Iulia Hașdeu

miercuri, 24 februarie 2021

Legenda lui Dragobete...


,,Bătrânii spuneau că Dragobete era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia, despre care se credea că ar fi fost fiica lui Decebal, şi… că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea cu părul bălai împletit în două cozi ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui, şi avea o turmă de mioare pe care o ducea, zilnic, la păscut, în poienile cu iarbă fragedă. Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului din care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină, şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii, şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare, trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze, mai purta încă… mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta, şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba… din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu Ceaţa, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne,Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos, şi i-a dăruit copilului, căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu… cusut cu perle. Straiul era astfel conceput… încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.
Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele, care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii… spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul împreunării cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă… Adevărul este că, o perioadă de timp, nimeni nu l-a mai zărit pe fecior, şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.
În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau „flori de piatră” în buchete albe, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân Înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.
Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor. Călătorea cu viteza gândului, şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu ştia care este secretul care-i făcea pe bărbaţi să-l placă, şi să nu fie gelos pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvălui secretul. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat… şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, având peste 100 de ani, se considera a nu se mai afla sub jurământ.
Legenda spune că, după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu, şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului, l-a transformat într-o plantă magică, numită Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară… Şi, în mileniul 3, unele fete, chiar şi femei ale acestui popor, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului.
Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin năvalnic. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.
Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii spun că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că, în luna martie, ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău, şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră… ca să fie veşnic împreună…"

duminică, 21 februarie 2021

Pensia militară de stat

 


Ce îi îndreptățeste pe militarii români să primească pensie militară de stat, așa cum primesc și militarii statelor membre NATO:

- sunt singura categorie socio-profesională ale căror activități sunt similare muncii forțate;

- sunt singura categorie socio-profesională care este platită la zi de muncă și nu la oră;

- sunt singura categorie socio-profesională care depune jurământ față de țară că o va apăra chiar cu prețul vieții.

- sunt printre puținele categorii socio-profesionale care au drepturi anulate și/sau reduse;

- sunt printre putinele categorii socio-profesionale care actionează după standarde europene, respectiv standarde NATO, și participă la misiuni externe la fel ca orice militar al oricărui stat membru al organizației;

- sunt printre puținele categorii socio-profesionale care au regulamente severe și restrictive ale activității lor și un risc ridicat în exercitarea profesiei (în Codul Penal există un capitol special destinat militarilor);

- sunt printre puținele categorii socio-profesionale care au legi și regulamente care să le reglementeze și viața.

Alexandru Ioan Cuza, Carol I și respectul față de armată


 El însuși având gradul de colonel, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul evenimentului din 24 ianuarie 1859 intrat în istorie ca ”Mica Unire”, a fost preocupat de situația militarilor din armata română – grade inferioare și superioare – precum și a familiilor acestora.

La data de 12 februarie 1864, la inițiativa sa, în Parlamentul țării se votează proiectul de lege pentru organizarea armatei în România. Această lege constituia nucleul primului sistem de apărare al României după Unirea din 1859 și prevedea ca armata să aibă în componenţă trupe permanente cu rezerve formate din grăniceri şi dorobanţi, ce puteau fi mobilizate în situaţii excepţionale. După adoptarea acestei legi, efectivele armatei au fost treptat mărite, astfel că dacă în momentul Unirii efectivele celor două armate erau de aproximativ 10.000 de soldaţi şi ofiţeri cărora li se adăugau 3.000 de ostaşi din formaţiunile teritoriale nepermanente, în 1865 armata permanentă a ajuns la un efectiv de peste 20.000 de combatanţi cărora li se alăturau alţi 24.000 de oameni cât numărau trupele teritoriale nepermanente. Această creştere s-a datorat noilor modalităţi de recrutare şi înfiinţării de noi unităţi şi subunităţi de diferite arme și potrivit legii votate la 12 februarie 1864, recrutarea se făcea prin conscripţie publică, înrolări de bună voie şi reangajări. De asemenea, odată cu adoptarea acestei legi s-a trecut la organizarea jandarmeriei, a trupelor de administraţie, a intendenţei şi serviciului sanitar militar în fruntea căruia a fost numit doctorul Carol Davila.

Totodată, în cadrul Ministerului de Război, au fost create comitete şi consilii de avizare militară precum Consiliul Tehnic, Consiliul de Instrucţiune al Armatei, Comitetul Financiar, Consiliul de Administraţie al Armatei și altele. Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această perioadă s-a achiziţionat din Franţa, domnitorul Alexandru Ioan Cuza aflându-se în bune relaţii cu Napoleon al III-lea, iar misiunile militare franceze au contribuit la perfecţionarea organizatorică a armatei române şi la însuşirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea armatei române. În plus, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trimis mai mulţi ofiţeri la studii în Franţa, Italia sau Anglia şi de asemenea, la manevrele armatei române au început să asiste ofiţeri din mari armate europene.

Primele prevederi legale referitoare la pensiile militare, precum și la ajutoarele de stat acordate militarilor invalizi sau celor morți în campanie, i se datorează tot lui Cuza. Evident, toate această preocupare a sa față de armată, pleca de la ideea de respect, onoare și demnitate pentru cei capabili a face dovada sacrificiului suprem. Legislația lui Cuza avea la bază un studiu temeinic și fundamentat al unor prevederi din legislația franceză. De asemenea, Cuza a ținut seama și de posibilitățile economice ale tânărului stat născut în condiții atât de vitrege. Desigur, la vremea aceea nu era o ”inflație” de generali. Salariul unui general era de doar 1200 lei, a unui colonel de 1000 lei, al unui maior de 800 lei, al unui căpitan de 600 lei, iar a unui subofiţer de 400 lei – lunar. Important de menționat este și faptul că paritatea legală a leului, în aur, în perioada 1867-1914, a fost 0,3226 gr. aur cu titlul de 900 la sută. Domnitorul Carol – viitorul Rege Carol I – și el având instrucție și grad militar dobândit încă din armata prusacă, a completat această legislație cu aceeași atentă preocupare și respect.

Legea din 3 iulie 1865

Subofiţerii şi soldaţii care au servit sub drapel 25 de ani, vor avea dreptul la pensie. Nu au dreptul la pensie cei judecaţi de Codul penal militar ca urmare a unei sentinţe judecătoreşti. Indiferent de timpul servit în armată, subofiţerii şi soldaţii care au suferit răni, contuzii, infirmităţi incurabile pe timp de război vor avea dreptul de pensie.Subofiţerii şi soldaţii care au suferit răni, contuzii, infirmităţi incurabile pe timpul serviciului vor primi pensie cu o valoare de două treimi.

Pensiile se acordă astfel:

– Pentru serviciu de 25 de ani serviţi sub drapel 600 lei pe an

– Pentru cazurile prevăzute la punctul 3, 600 lei pe an

– Pentru cazurile prevăzute la punctul 4, 400 lei pe an

Pentru cei care nu au probleme cu rănile, contuziile şi care nu sunt suferinzi vor primi 600 lei ajutor. Constatarea rănilor se va face de către Consiliul de administraţie al corpului din care face parte militarul. Ministerul de război va elibera sub ori ce titlu, mijloace de transport pentru cei răniţi. Pensiile sunt viagere şi se vor socoti şi văduvelor soldaţilor morţi în război primind jumătate din pensie, pe câtă vreme vor rămâne necăsătorite.

Legea din 15 februarie 1868 (Completată)

EXTRAS:

1. Funcţionarii Statului, civili, militari şi eclesiastici, care vor servi cu bună credinţă şi onestitate vor avea dreptul la pensie astfel:

– Militarii după împlinirea vârstei de 50 de ani, civilii şi eclesiasticii după împlinirea vârstei de 60 de ani.

Proporţia de a avea drept la pensie:

– pentru 18 ani serviţi în cariera militară sau 20 de ani în serviciu civil şi ecleziastic, dreptul la pensie este de jumătate din retribuţia de mijloc primită în ultimii cinci ani;

– pentru 25 de ani de serviciu în armată sau 30 de ani ca civil sau ecleziastic pensia este de 3/4 din retribuţia de mijloc ce s-a primit în ultimii 5 ani;

2. În termenul de retribuţie de mijloc se calculează leafa postului care a fost cel mai bine retribuit.

3. Nici o pensie nu poate fi mai mare de 18 mii lei pe an.

4. Pensia se calculează începând cu intrarea în vigoare a legii de faţă.

5. Timpul servit în campanie de către ofiţeri, civili şi ecleziaşti, ataşaţi la armată se va socoti îndoit la calcularea pensiei.

6. Văduva funcţionarului, militarului sau ecleziastului va primi jumătate din pensie, până la o nouă căsătorie. Văduva cu copii va prini 3/4 din pensie, iar în caz de căsătorie, copii vor primi 1/2 din pensie. Dacă militarul decedat nu era căsătorit părinţii pot primi pensie în cuantum de 1/3 din pensia cuvenită.

Sursa: https://www.istorie-pe-scurt.ro/alexandru-ioan-cuza-carol-i-si-respectul-fata-de-armata/

sâmbătă, 20 februarie 2021

Scrisoare deschisă către realizatorii de televiziune

 


Motto: De ce să lași adevărul să strice o știre bună? Dragă jurnalistule, oriunde te-ai afla, știu că nu ai habar de existența mea, a militarului român, dar aud că ești tare frământat de veniturile mele actuale și mai ales cele viitoare, așa că încerc să îți alung neliniștile. Îți scriu din Afganistan. NU, nu sunt mercenar și nu am plecat pentru bani. Legea mă obligă să particip la astfel de misiuni, „pentru îndeplinirea obligațiilor asumate de România prin convenții și tratate internaționale”.

e văd destul de cult la cap încât să înțelegi că astfel de obligații sunt asumate de către politicieni, eu sunt doar un militar care a jurat să-și apere țara. Sunt un militar care ar fi vrut să fie lângă soție când a născut, să-și țină fetița de mână la primii pași, să-și însoțească tatăl pe ultimul drum. Aș fi vrut, doar că în ultimii 10 ani am mai multe nopți în misiune decât ore de emisiune ai să aduni tu vreodată. 

Despre mine mai târziu, spune-mi ceva și despre tine. Am auzit că ai terminat liceul în România. Sau America, Franța ori UK. Frumoși anii de liceu. Păi nu știu eu? În aceeași perioadă cu tine, eram tot în liceu, unul militar, la Câmpulung Moldovenesc. Pe tine te-a trimis tata școli private sau licee bune, pe mine nu m-a convins mama să rămân la „Murgoci”, în Brăila.  Nu-i așa că n-a fost rău în liceu? Tot la 6 te trezeai, cu înviorare, sectoare și în formație până la sala cu mese? Tot în bocanci și ținută, 8 în cameră și învățai în aceeași sală cu cei 30 de colegi? Tot instrucție, rigoare militară și o felie de pâine în pauza mare? Evident însă, ce mai contează efortul și privațiunile când amândoi suntem motivați de aceeași dragoste de țară? 

Am înțeles că ai terminat două facultăți, completate cu un Executive Master of Business Administration. Excepțional! Eu am rămas tot în cazarmă, la Academia Forțelor Terestre, încă 4 ani, în orașul președintelui nostru. Aceleași vicisitudini din liceu, acum completate cu mai multă instrucție, ai avut și în facultate, nu? Frumos oraș Sibiul, sper să merg într-un concediu să-l vizitez pe îndelete, în Academie timpul era foarte atent gestionat de comandanții noștri. Mi-a spus un coleg că, deși foarte tânăr, ai fost deja reporter, șef de departament ori administrator, director executiv și chiar director general la diferite firme. La mine, în Armată, posturile de director se accesează mai greu și rareori familia e un argument.

După Academie eu am fost 4 ani la o unitate de la Lunca de Sus. Acolo nu prea aveam probleme cu traficul. Bine, nici timp nu aveam, că ieșeam zilnic cu plutonul la instrucție. Iarăși găsesc asemănări între noi. Temperatura în munți este ca atmosfera din emisiunile voastre, când vorbiți despre Armată: negativă. Frumoasă tinerețe am avut amândoi. La 26 de ani tu cu „8 într-o barcă”, eu cu 24 în pluton, la minus 8 prin poligon. De la Lunca am fost mutat la Cincu. M-au ajutat și cele 6 luni din Afganistan să devin instructor, iar provocările unei locații izolate n-au cum să nu te bucure. Ții minte cum ai plecat tu să studiezi limbi exotice prin tot felul de deplasări „în interes editorial”? Eu nu am ajuns la acest stadiu dar am studiat 3 luni într-un Centru de pregătire la Făgăraș. În perioada în care tatăl tău te ținea la facultate, al meu tată a plecat să-și întâlnească parte din colegi. S-a prăpădit la doar 58 de ani. Fost ofițer, s-a bucurat 5 ani de 4.200 de lei pensie. Nesimțită pensie, nu-i așa? După aproape 40 de ani de Armată, după mii de ore în frig și ploaie, s-a pregătit să-și apere țara dar a pierdut lupta cu boala. A rămas mama, care l-a urmat prin garnizoane, de la Bistrița la Topraisar, cu pensia de urmaș, 2.100 de lei.  În cimitir, când mai merg pe la tata, realizez speranța de viață a militarilor, 60 de ani. Puțini ajung să și cheltuie, mai mult de  5-7 ani „pensia nesimțită” așa că eu chiar nu înțeleg îngrijorarea ta. Am văzut o știre potrivit căreia renunțarea la pensiile militarilor ar produce o ecomomie de 9 mld. lei. Înțeleg că intenționați să nu le mai dați niciun leu în următorii 4 ani, pentru că altfel nu știu ce matematică se întâmplă acolo. Poate îi chemați zilnic la Centrul Militar și le aruncați câte un sufertaș cu mâncare. Și încă ceva, cred că informațiile pe care le primești tu au nevoie de actualizare. Armata plătește 60.000 de militari în rezervă și retragere, nu 180.000 cum repetați, obsesiv, în emisiuni.  

N-am stat mult la Cincu, dar am avut timp de o altă misiune, în Afganistan. De data asta am fost mai puțin norocoși. Nu ne-am mai întors toți după șase luni. Unii au venit mai repede. Uciși sau mutilați de un dispozitiv exploziv improvizat. Se mai întâmplă. Ne lăsăm scrisori de rămas bun înainte de fiecare misiune și încercăm să ne consolăm cu gândul că cineva va avea grijă de familiile noastre. Statul, România, politicienii, că doar ei sunt cei care-și asumă obligații în numele nostru. Unul dintre colegii uciși avea un băiețel născut după ce el a plecat în misiune. A rămas soția să-l crească, din pensia de urmaș a soțului, 1.800 de lei. Știu, te surprinde! Cum să trăiască cineva din banii pe care tu îi dai lunar la coafor, la frizer sau la spa?! Sunt convins că ești la curent cu solda unui căpitan după 20 de ani de armată, 3.600 de lei, și că te încearcă o empatie profundă față de familiile eroilor noștri. După 3 ani la Cincu am fost mutat, iarăși, la Câmpulung Muscel. Altă garnizoană plină de posibilități, în care soția și-a găsit cu greu un loc de muncă și unde fiica noastră încearcă să-și facă alți prieteni. Doar știi, noi ne asumăm voluntar privațiunile serviciului militar, partenerii de cuplu le acceptă înainte să ne spunem jurămintele, iar copiii le descoperă ulterior. 

Pe tine nu te deranjează modificarea grilei de program? Nu prea? Pe mine mă cam neliniștește incertitudinea cadrului legislativ. În ultimii 7 ani Statutul cadrelor militare, Ghidul carierei și ordinele de ministru care reglementează organizarea și funcționarea sistemului de ierarhizare și selecție se modifică mai des ca promisiunile politicienilor. Mai grea este incertitudinea cadrului legislativ decât precaritatea tehnicii cu care mă instruiesc sau gloanțele și atacurile talibanilor în misiune. Cred că ții minte accidentul cu camionul de la Câmpulung Muscel în care au murit 3 colegi de-ai mei. Știu că ții minte! La cât te preocupă veniturile noastre sigur ești informată și asupra obligațiilor pe care ni le asumăm pentru cele câteva mii de lei. Ei bine acolo de vină a fost tehnica, la fel ca în cazul accidentului în care au murit alți 3 colegi pe timpul unei trageri cu muniție reală. Se mai întâmplă. Noi mergem însă cu încredere, la instrucție sau la misiune, convinși că țara va avea grijă să fim dotați corespunzător, iar familiile noastre să nu fie umilite dacă rămân fără noi. Până la urmă încă din vremea Imperiului Roman statul asigura venituri militarilor după retragea din armată, așa cum sunt convins că știi.

Acum ce să spun? La pensie încă nu mă gândesc. Îmi înțelegi, însă, disconfortul la gândul că vă folosiți de noi în discurs așa cum vă folosiți pe timp de criză sau la război. Mass media sau politicieni, „influensări” sau comentatori, vă aduceți aminte de noi la inundații sau alte calamități naturale, la explozii sau catastrofe industriale, pe timp de pandemie sau în alte crize, după care aruncați vitriol peste memoria eroilor, le umiliți văduvele și ne transformați în „asistați sociali” sau „pensionari nesimțiți”. Simți și tu ce simt eu când aud imnul, când văd tricolorul sau când revin în bază după o misiune începută la 9 seara și încheiată la 2 dimineața, pe timpul căreia îmi repet de zeci de ori frânturi din jurământ? „Jur să-mi apăr ţara, chiar cu preţul vieţii” e legământul meu față de România. Pe mine cine mă apără, dragă jurnalistule? Peste 20 de ani, când sper să trec în rezervă, cine-mi apără dreptul la un trai decent după o viață de privațiuni? Încă mulți ani după ce trec în rezervă sunt sub legământ față de țară și pot fi rechemat în activitate, motiv pentru care este firesc să-mi fie asigurat venitul tot de către Armată, nu de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, tu cum spui? Cât de greu este să avem o lege a pensiilor de serviciu, pentru militari, care să nu fie modificată la fiecare 7 ani, doar pentru că asigură spectacol discursului politic? O lege care să fie respectată, nu cu drepturi suspendate cum s-a întâmplat anul ăsta. O lege care să asigure România că militarii ei, în rezervă, își pot îngriji decent sănătatea pentru a fi rechemați, la nevoie. 

Dragă realizatorule, sper să revin în țară peste câteva luni, până atunci te rog să transmiți câteva gânduri ministrului apărării pe care sigur ai să-l inviți la o emisiune, să-și apere camarazii. Domnul Ciucă e un intelectual rasat, un politician versat și un militar cu o carieră care l-a transformat în legendă. Am auzit că are și un doctorat, în științe militare, pe care abia aștept să-l citesc. Plecând de la lucrarea științifică „Dimensiunea participării Armatei României la operații multinaționale” poate să-ți spună că majoritatea covârșitoare a țărilor din NATO și UE au legi și sisteme de pensii separate pentru militari. Cei foarte puțini, care nu au, asigură o soldă muuult peste media salariului net, beneficii consistente la trecerea în rezervă, iar în activitate posibilitatea de a fi aleși în administrația locală sau o formă de sindicat despre care noi nici nu visăm. Sunt convins că ești de acord că în România interzicem militarilor exercitarea unor drepturi fundamentale ale omului, le cerem sacrificiul suprem, dar trebuie să ne asigurăm că există mecanisme de compensare. Domnul general (rz.) dr. Ciucă n-a uitat anii de Liceul militar de la Craiova, tinerețea de la Vânju Mare sau provocările din garnizoana Focșani, motiv pentru care sunt convins că n-ar vinde Armata pe interese politice. Sunt mulți care îl suspectează de interese oneroase, oportunism sau arivism, dar nu plec eu urechea la zvonuri lansate de detractori. Cum să cred că a făcut praf organizarea și înzestrarea Armatei, cum să accept că a cultivat obediența și a încurajat incompetența, cum să fi subminat capacitatea de apărare a țării, el, eroul de la Nasiriah? Cheamă-l, te rog, pe ministrul Ciucă și sunt convins că va susține cauza militarilor cu aceeași determinare cu care a susținut achiziționarea bateriilor Patriot sau ordinul privind chemarea în activitate, cu grade de ofițer superior, a multor persoane care nu au ținut vreodată o armă în mână.   

Tot spuneți că avem nevoie de 1 mil. de tineri să se întoarcă în țară și să se integreze pe piața muncii. Care piață a muncii? Dar cum? Uite, unul, pe nume Pavel Popescu, s-a întors din Norvegia, la 29 de ani, și a fost „invitat” pe listele PNL la Camera Deputaților, la doar 3 zile după ce s-a înscris în partid. Cum să trăiești în Norvegia 5 ani fără niciun venit, cum să vorbești despre salarii și pensii când nu ai muncit niciodată, cum să nu te recomande nimic, dar să ajungi parlamentar, sunt sfaturi pe care tânărul Popescu le poate împărtăși milionului de tineri pe care îi așteptați. Vreo 20.000, împreună cu domnul Popescu, ar putea acoperi deficitul de combatanți din Armată. Poți veni și tu, jurnalistule. Astfel, peste 20 de ani, te vei putea bucura să treci în rezervă cu o căciulă de bani și o raniță de afecțiuni medicale. 

Cu drag, căpitan PT.

Sursa: https://politica-dezastrului.ro/articol/scrisoare-deschisa-catre-realizatorii-de-televiziu-1103?fbclid=IwAR004bUQfB1OhwLlNhuveoQDDZThlVzgqxnjq_TYXHhzmxdeuZIca_qF8zw

miercuri, 17 februarie 2021

Confesiunea unei doamne

 de Zoe Dumitrescu-Bușulenga


 

Într-o scurtă conversaţie, un bărbat întreabă o femeie:
- Ce tip de bărbat cauţi?
Ea rămase un moment tăcută, îl privi în ochi şi îi zise:
– Vrei să ştii într-adevăr?
El răspuse:
- Da!
Atunci ea începu:
– Fiind femeie, sunt în poziţia de a-i cere bărbatului ceea ce eu nu pot face pentru mine. Plătesc facturile, mă ocup de casă, merg la supermarket, fac cumpărături şi totul fără ajutorul unui bărbat… Îmi pun întrebarea: Ce poţi tu să aduci în viaţa mea?
Bărbatul rămase privind. Gândea cu siguranţă că este vorba de bani. Ea, ştiind ce gândeste el, spuse:
– Nu mă refer la bani. Am nevoie de mai mult. Am nevoie de un om care să lupte pentru perfecţiune în toate aspectele vieţii.
El îşi încrucişă braţele, se aseză în fotoliu şi privind-o îi ceru să explice mai în detaliu.
Ea zise:
– Caut pe cineva care să lupte pentru perfecţiune mentală, pentru ca am nevoie de cineva cu care să conversez şi care să mă stimuleze din punct de vedere intelectual. Eu nu am nevoie de cineva simplu din acest punct de vedere... Am nevoie de cineva suficient de sensibil ca să înţeleagă prin ce trec eu ca femeie, dar suficient de puternic ca să mă încurajeze şi să nu mă lase să cad. Caut pe cineva pe care sa îl respect ca să pot sa fiu “ascultătoare”. Nu pot să fiu aşa cu cineva care nu poate sa îşi rezolve singur problemele. Eu caut un bărbat care se poate ajuta pe sine însuşi pentru a ne ajuta reciproc. Caut un bărbat care să înţeleagă că sexul are importanţa lui într-un cuplu, dar ca nu determină existenţa cuplului care se vrea cu adevărat fericit. Şi o femeie adevărată nu va accepta niciodată lânga ea un bărbat care este extraordinar… doar numai o oră! Pentru simplul motiv că ziua are 24 de ore! Când termină, se uită la el şi îl vede foarte derutat şi întrebător.
El îi zise:
– Ceri mult.
Ea răspunse:
– Valorez mult!

luni, 1 februarie 2021

Scrisoarea lui I. L. Caragiale către Alexandru Vlahuță


 "Frate Vlahuță,

De ce să ne facem spaimă și inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii, și nici chiar nu s'ar putea altfel. Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, religiuni - precum și toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut - îi pot arăta ca și cum s'ar deosebi mult cei dintr'un loc de cei dintr'altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni și totdeauna sunt aceiași.
Nu există pe pământ speță zoologica mai unitară decât a regelui creațiunii. Între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, alta deosebire hotărâta, nu există decât modul de a-și găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace!
Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne ca lumea româneasca ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut înca; nu e pân'acum dospit cumsecade.
E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; înca nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poata comanda; înca nu știe de cine să asculte - fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni... Fript cu lapte, suflă și 'n brânză. N'a ajuns să cumpăneasca bine ceea ce i se pune împotrivă; și astfel înca nu înțelege că în mâna lui ar sta să-si îndrepteze soarta și să dispună apoi de 'ntregul de ea - precum e drept și precum are să și fie odată.
În fine, nu are înca destula îndrazneală să-și răfuiască socotelile cu "binevoitorii lui epitropi". Dar cu vremea, trebuie să vină și asta; trebuie să vină și înțelegerea fără de care nu poate fi o națiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.
Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una și aceeași limbă (nu ca s'o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă și de ... grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoara neprețuită de filosofie morală, de humor și de poezie - cu atât mai originala avutie cu cât este un amestec de mosteniri si de dobândiri antice, grecesti, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netăgăduită lui nobila pecetie romanică, latină, care-l arată bun și netăgăduit stăpân al lor.
Din aceasta stăpânire seculară a lui rezultă și puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d'abia pe departe încep a-și simți importanța în lumea europeană. Și de aceea, este așa greu de 'nțeles teama ce o au unii de "înstrăinarea neamului românesc", "de alterarea spiritului național", de... "pierderea românismului"!
Să se piarza neamul românesc! - Auzi dumneata! ... Dar să ne temem că are să se prapadească, să se piarza, așa de azi pe mâine, până nici nu s'a ridicat încă bine 'n picioare, un neam de zece milioane!...
De ce?... Fiindca un Fănică oarecare, sec, n'are destul respect pentru antemergatorii progresului nostru cultural?... fiindcă un muțunache maimuțește apucăturile și tonul de boulevardier parisien?... fiindcă inteligențe tinere își risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să și-o întrebuințeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?... Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-i place și ce știe face... Ei, și? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă... Și lumea își vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti...
Cine nu merge cu ea înainte și stă, cu gândul la sine - să-și facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să tâfnească de necaz că alții au făcut ceva înainte-i ori că alții vor însemna ceva pentru dânsul - acela își crede ziua lui eternă; și, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, și el o să se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câțiva pași înapoi, ca să-și ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n'a luat seama la mișcarea ei prudentă!... se va găsi rătăcit, că s'a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteala. Oamenii toți mor; unii mai de timpuriu, alții mai târzior...
Dar, toți mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge și că omul nu trebuie să se înțepeneasca 'n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâția tineri bătrâni și atâția bătrâni tineri... atâția sdraveni și verzi până la chemarea de sus și atâția ofiliți și muceziț înainte de a fi legat rod...
Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarca-se Oltul si Mureșul de-a'ndaratelea către obârșia lor în creerii munților Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, așteptând cu răbdare vremea când să dea și el culturii și civilizației europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească - fiindcă oricum ne-om învârti și ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cerești sunt și trebuie să ramâna; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este și omenirea o arătare.
Fie dată în omenire parte cât mai frumoasa și neamului românesc!
Dumnezeu să te țină în sfânta lui pază!
Al tău vechiu,
Caragiale"
Sursă: I.L. Caragiale, Despre lume, artă și neamul românesc, Editura Humanitas, 1994.

EU

EU

IONEL MESAROŞ

IONEL MESAROŞ

Ionel Mesaroș

Ionel Mesaroș

VĂ MULŢUMESC PENTRU VIZITĂ ŞI VĂ MAI AŞTEPT !

VĂ   MULŢUMESC PENTRU VIZITĂ ŞI VĂ MAI AŞTEPT !

Primăvara

Primăvara

Vară

Vară

Toamnă

Toamnă

Iarnă

Iarnă

Radio Whisper

Radio Whisper | RadioWhisper.com

Etichete